„Nu poți replanta un copac bătrân, nu se mai prinde.” Babușka Șura împlinește azi 90 de ani
Un eseu despre bunica mea, despre femeile care m-au format și despre Ucraina
Babușka înseamnă bunică în rusă, iar Shura e diminutivul de la Oleksandra. Nu mi-am mai văzut bunica de șapte ani, din 2018. Mai întâi din cauza COVID-ului, apoi din cauza invaziei ruse la scară largă în Ucraina.
Bunica locuiește lângă Donețk. Familia mea trăiește de ani buni cu groaza că bunica locuiește într-o zonă de război, încă din 2014, când invazia rusă din est a început și rușii au smuls regiunea Donbas din Ucraina. Au instalat granițe și au început să-i felicite pe oameni că au devenit ruși. Așa, peste noapte. Între 2014 și 2019 bunica încă putea să ne viziteze în Moldova.
Eu sunt din Republica Moldova, iar moldovenilor le sunt cunoscute granițele artificiale. Dacă nu știi despre Transnistria, caută. Știm cât de revoltător este să fii oprit în propria țară de niște criminali și de niște pseudo-ofițeri care îți controlează pașaportul și joacă de-a vama. Ce glumă proastă. Știam și ce poate face un „conflict” înghețat unei țări pe termen lung și ne temeam de ce avea să facă Ucrainei.
Babușka Shura a refuzat mereu să-și părăsească definitiv casa din Ucraina. A refuzat să se mute la noi, chiar și după ce și-a pierdut soțul, iar ani mai târziu și fiul, și chiar după ce a izbucnit războiul. Când a început invazia rusă la scară largă în 2022, spre frustrarea și disperarea familiei mele, a refuzat din nou să plece cu evacuarea umanitară. Am rugat-o, am certat-o, am implorat-o să se mute, iar ea repeta fraza ei preferată: „nu poți replanta un copac bătrân – nu se mai prinde”. Se temea că n-ar mai trăi mult departe de pământul ei, chiar dacă pământul acela era bombardat. După un timp era oricum prea târziu și am încetat să mai insistăm. Rușii nu-i mai lasă pe ucraineni să iasă din est.
Bunica își iubește casa și pământul. Casa pe care a construit-o cu soțul ei și în care și-a crescut copiii. Salteaua moale și patul ei. Își iubește vecinii și prietenii dragi. Iubește faptul că poate merge la cimitirul satului să aibă grijă de mormântul bunicului și prețuiește gândul de a fi înmormântată lângă el. Adoră pământul ei – câmpurile, stepa imensă, marea nesfârșită de iarbă argintie din satul ei și de pretutindeni. Stepa este un peisaj al rezilienței. A fost călcată de triburi nomade, uscată de schimbările climatice și de verile insuportabil de fierbinți, tot mai fierbinți în fiecare an, și brăzdată de război. Și totuși rămâne încăpățânat de deschisă, de frumoasă. Bunica poate numi fiecare plantă care crește în stepa ei și în satul ei. Probabil că pe multe le-a plantat chiar ea, mai ales pe cele despre care credea că au puteri medicinale.
Babușka Șura a fost profesoară toată viața și a rămas profesoară și după pensionare, până azi. Curiozitatea ei academică naturală a împins-o să studieze singură tot felul de literaturi despre practici medicale alternative: plante medicinale, masaje, presopunctură, bucăți de psihologie, bucăți de ezoterism, astrologie, numerologie și alte subiecte pe care nici nu le mai țin minte. Ai putea spune că bunica e o vrăjitoare slavă originală. Profesorul din ea a împins-o mereu să transmită mai departe ce știa și așa își vede vocația. Le preda mamei și mie despre practici despre care era convinsă că ne vor rezolva toate problemele și se frustra când nu voiam să ascultăm sau când îndrăzneam să sugerăm că medicina modernă a depășit ceaiurile.
Bunica este un om extrem de grijuliu și extrem de încăpățânat. Probabil cea mai încăpățânată femeie pe care am întâlnit-o vreodată, și am întâlnit multe. E dură la suprafață și ne-am certat mult în adolescență. Certuri aprinse, tăceri morocănoase și frustrarea reciprocă de a nu putea schimba mintea celeilalte. Ea voia să mă învețe cum să fiu o fiică bună și o viitoare soție, iar eu voiam doar să fiu lăsată în pace. Eu îi confundam iubirea și grija cu o încercare de a-mi impune modul ei de viață, iar ea interpreta independența mea hiperbolică și dezinteresul ca ostilitate, ceea ce o făcea să se teamă pentru viitorul meu – să-mi găsesc partener, să devin o „soție bună”.
Știu că încă e îngrijorată că nu sunt căsătorită și mi-aș dori să pot exprima cât de fericită sunt în relația mea. Conflictul generațional probabil nu va dispărea, dar acum o cicălește pe mama în locul meu și pentru asta îi sunt recunoscătoare.
Nu sunt de acord cu multe dintre învățăturile ei, dar învăț să am mai multă empatie pentru o femeie care a pus mereu sănătatea familiei la baza tuturor deciziilor. Uneori mă trezesc gândindu-mă la ea când îi spun iubitului să mănânce mai multe fibre și să renunțe la mezelurile ultraprocesate. Ce turnură…
Una dintre cele mai prețioase posesiuni ale mele este o mică carte de poezii scrise de bunica. Cartea a fost tipărită în vreo zece exemplare de prietenii ei, ca poeziile să iasă din caietul ei pătrățat. Bunica spune că nu s-a simțit niciodată atrasă de scris, dar după ce a murit bunicul și a rămas singură, îl simțea venind înapoi, șoptindu-i poeziile ca o dictare. A durat câțiva ani, iar apoi a simțit că a plecat și n-a mai scris niciuna. A scris sute de poezii. Le iubesc. Scrie minunat despre grijă față de natură, față de animale, față de oameni și nevoia de a avea grijă unii de alții. E atâta dragoste și tresărire în cuvintele ei, că mi-aș dori ca mai multă lume să le vadă. Când o complimentez, nu-și ia niciodată meritul și spune că e al lui Dedușka (bunicul).
A auzit prima dată numele bunicului în cancelarie. Două profesoare bârfeau despre un bărbat din sat. Părea că fiecare încerca s-o convingă pe cealaltă că nu merită atenție, că „nu e bun”. Bunica a chicotit și și-a zis: „Cu omul ăsta mă mărit.” Prima dată când s-au întâlnit, erau doi străini trecând unul pe lângă celălalt pe stradă. S-au oprit, iar el i-a zis: „Eram pe drum spre tine”. Iar ea: „Bine că ai ajuns.” Au fost căsătoriți 40 de ani, până când bunicul a murit de cancer.
Vin dintr-o linie de femei aprige
Mama este fiica cea mare. La 17 ani și-a părăsit satul singură, ca să studieze mecanică și matematică la cea mai prestigioasă universitate din Uniunea Sovietică. Râdea că universitatea avea două facultăți cu cele mai ridicate rate de suicid – a ei și a filosofilor. Și, pentru un motiv necunoscut, erau puse la ultimele etaje ale căminului din Moscova. A avut profesori care l-au trimis pe Gagarin în spațiu. A renunțat la o carieră serioasă la Moscova ca să se mute în Moldova și să se căsătorească cu tata. A crescut trei copii în perioada de destrămare a Uniunii și când țara în care se născuse a încetat să mai existe. A trăit incertitudine, trauma zilei de mâine, teama că nu va fi mâncare. Erau vremurile deficitului, în care rafturile se goleau și stăteai două ore la coadă ca să iei o jumătate de pui jumulit. Atât exista. Diploma ei n-a valorat nimic în Moldova. Și-a luat încă una în contabilitate ca să-l ajute pe tata în antreprenoriat, așa, ca să nu-l păcălească nimeni. Și a făcut-o să pară ușor.
Știu mulți oameni de vârsta mea care au fost bătuți până la sânge de mamele lor în copilărie. În anii ’90 nu existau influenceri care să vorbească despre parenting blând, și cu toate astea eu n-am văzut de la mama altceva decât bunătate, dragoste și grijă. Nu pot pricepe de unde a scos resursele pentru atâta blândețe.
Doar mama știe cât o doare că n-a convins-o niciodată (sau forțat-o) pe bunica să vină în Moldova. O iubește enorm, o sună în fiecare zi și intră în panică atunci când conexiunea pică – ceea ce se întâmplă des, pentru că rușii taie rețelele și internetul frecvent. Din 2014 până azi, mama a avut mii și mii de convorbiri cu bunica. Uneori auzea bombe în depărtare sau sunete de avioane militare trecând să omoare ucraineni. Imaginează-ți ce cicatrice lasă asta pe inimă. Bunica trata totul cu o seninătate brutală: „Bombele cad, dar cartofii nu se vor scoate singuri”. Ce om!
Bunica a trăit Al Doilea Război Mondial, ocupația germană, apoi ocupația sovietică a Donețkului. O poveste din copilăria sa spune că se strecura într-un beci să fure colțurile plăcintelor cu mere coapte de soldații germani. Ei o vedeau și nu o pedepseau. Arătau spre ea, spuneau ceva în germană și râdeau. Era doar un copil. Un copil norocos.
Ocupația sovietică a fost atât de traumatică în țări precum Ucraina și Moldova încât circulă povești despre cum naziștii germani au fost „mai blânzi” decât sovieticii. Nimeni nu crede că naziștii au fost buni. Dar poți imagina cât de grotesc au bătut, violat, jefuit și ucis soldații sovietici dacă poveștile îi portretizează pe naziști drept invadatorii „mai blânzi”?
Mama bunicii mele, străbunica mea, povestea cum i-a văzut pe soldații germani intrând în stavok (iazul satului) să prindă gâștele vecinilor. A alergat spre ei să le strige să le lase în pace, de teamă că familia aceea nu va mai avea ce mânca. A văzut cum soldații și-au lăsat bocancii și armele lângă iaz, a luat o armă și a îndreptat-o spre ei, strigând „paf paf paf” – onomatopee de pistol. Soldații au ieșit râzând și i-au luat arma. Nu știm dacă până la urmă au prins și au mâncat gâștele. Toată familia a supraviețuit ocupației germane, ocupației sovietice și foametei forțate de sovietici. Și au trăit ca să povestească.
Străbunica a avut o relație complicată cu propria ei mamă. Mama ei și-a părăsit familia când era copil și a fugit cu un bărbat. Ani mai târziu i-a aflat povestea. Fusese promisă unui bărbat bogat din sat, pe care nu-l cunoscuse. Când s-a opus, tatăl ei a târât-o în grajd și a biciuit-o cu biciul de cal până a acceptat căsătoria aranjată. S-a căsătorit, a avut o fiică și i-a purtat de grijă ani întregi – mâncare, haine, casă. Apoi a fugit cu alt bărbat spre nord, departe de oricine i-ar fi găsit vreodată. Au avut o viață bună acolo. Zeci de ani mai târziu, sovieticii au început persecuțiile în nord și au fugit înapoi, spre Donețk. S-a întors când fiica ei era deja măritată și cu copii. Fata și-a acceptat mama și au avut o relație până la capăt. Nicio femeie din familia mea n-a povestit vreodată această istorie cu judecată față de ceea ce ea a făcut. Singura judecată transmisă a fost pentru ce i s-a făcut ei.
Nu avem povești despre femeile de dinaintea stră-străbunicii, dar ceva îmi spune că au fost multe femei puternice înaintea lor. Până la urmă, vin dintr-o linie de femei aprige.
Bunica nu are social media, așa că asta nu este o postare cu „la mulți ani, bunica!”, pentru că nu o va citi niciodată aici. O voi suna azi, dacă rușii nu taie internetul, și îi voi spune cât de uimită sunt de ea, cât de puternică, deșteaptă și grijulie este. Îi voi spune „la mulți ani”, iar ea mă va certa. Va spune că la vârsta ei nu mai trebuie să-i ureze nimeni așa ceva.
Textul ăsta este modul meu de a pune în cuvinte admirația pentru reziliența, forța și furia feminină care curge prin femeile din familia mea.Textul ăsta este strigătul meu de dispreț față de Rusia și de apetitul ei colonial care a distrus zeci de mii de familii. Am vrut să scriu „care a frânt zeci de mii…”, dar mi-am dat seama instant că e alegerea greșită de cuvinte – nu au reușit niciodată să frângă poporul ucrainean. Ca și cum ar fi fost posibil.
Textul ăsta este dezgustul meu față de cei care iau apărarea rușilor, de „lumea nu e alb-negru”-iști și de „nu e chiar așa unilateral”-ii spălați pe creier.
Textul ăsta este sentimentul meu de nedreptate sfâșietor – că bunica a crescut în vreme de război și își trăiește bătrânețea tot în război. Gândul ăsta îmi umple inima cu o furie copleșitoare. Toți merităm un cer albastru și clar deasupra capului.
Textul ăsta este tristețea mea apăsătoare că n-am mai văzut-o pe Babușka Șura de șapte ani. Și mi-e dor de ea.
Autoare: Ana Maria Sedlețchi.
Ana-Maria este din Chișinău și locuiește în Olanda de nouă ani, unde a absolvit un masterat în Științe ale Comunicării. Activează în calitate de manager de program, iar în timpul liber se dedică scrisului.
Textul a fost scris în engleză și tradus în română.
