Toată piața de pe Cuza-Vodă o știe pe Vera Andreev . După o zi lungă de predat la clase primare la Liceul Teoretic Nicolae Iorga, se duce pe la fiecare tarabă de fructe și legume să vadă care-s bune de dus acasă. Întreabă de preț, gustă de unde se poate, mereu își pune singură produsele în pungă. Ritualul se repetă o dată la două zile. După ce consideră că a terminat, merge cu pungile pline acasă, unde o așteaptă soțul, fiica, ginerele și nepoata cea mai mică.
În afară de muncă și cumpărături, alte activități îi umplu zilele: citește în mod repetat același acatist, privește figurnaie katania și Noroc TV la televizorul din bucătărie, pune masa și face clătite cu brânză și stafide de sărbători.
Mai târziu, se mută la casă nouă, numai ei doi, iar soțul îi este diagnosticat cu cancer. După ce el moare, Vera va trăi singură în acel apartament mai mult de cinci ani, cu vizite frecvente de la cele două fiice și cinci nepoate.
Verei nu-i plac deloc câinii, crede că aceștia trebuie să locuiască, ca în copilăria ei, în cușca din curte. E greu să iubești altfel cățeii, când te-ai născut într-o familie cu 12 copii, mulți dintre care nu au supraviețuit foametei și războaielor. Cu toate acestea, îi face cadou celei mai mici nepoate, Bianca, un cățel, pe care Vera insistă că nu-l va atinge niciodată, mângâindu-l doar cu piciorul încălțat în șosetă.
Nepoata cea mică îi scrie un eseu, îi zice că e cleiul familiei.
Vera are o colecție mică, dar calitativă de haine și bijuterii. Nu-și scoate niciodată inelul de căsătorie, are grijă ca în casă să fie curat și frumos și continuă să predea până-n anii pandemiei, când iese la pensie fără să fi luat o zi liberă vreodată. În copilărie, Vera voia să devină agent secret, dar a decis să se facă profesoară pentru a avea mai mult timp cu familia.
Vera renovează, cu ajutorul familiei sale, casa părinților soțului din satul ei natal. Chiar dacă are și un pat, doarme pe o canapea îngustă. Refuză să stea la țară fără câine și doarme cu el lângă cap, deși nu recunoaște.
Vera se stinge din viață pe acea canapea în octombrie 2024 după o luptă cu cancerul. Câinele ei drag moare subit cinci zile mai târziu.
Familiei Verei îi este foarte dor de ea.
***
O fată roșcată stă în fața oglinzii. Camera în care se află este a ei, dar a fost golită de toate obiectele personale. Sunt împachetate în cutii de carton, gata să fie trimise la apartamentul ei din Franța. Singurul lucru care a rămas este numele de pe ușă: scris cu litere mari, copilărești, Bianca. Face singurul lucru pe care știe că-l face bine – deschide agenda și scrie:
„Ziceam eu și verișoara mea că, dacă ar putea bunica să ne trimită doar un semn de sus, ar trebui să fie rețeta ei de clătite cu brânză și stafide. Amândouă știm că le cumpăra gata-făcute de la Green Hills Market și apoi le prăjea în tigaie ca să le încălzească. Amândouă știm, dar nimeni nu o spune. Oricum nu mai au același gust de când ea s-a dus.
Mă suna înainte de fiecare olimpiadă și examen. Întotdeauna cu 30 de minute înainte, întotdeauna cu același discurs: „Auzi, Bianca, să nu te grăbești, să citești totul de zece ori înainte să scrii, să nu-ți fie frică, să gândești cu capul”. Am înțeles că bunica a murit cu adevărat șapte luni mai târziu, când m-am dus să dau primul meu bacalaureat și apelul nu a mai venit. Am apelat numărul ei din instinct și nimeni nu a răspuns. Nu știu cum am reușit să trăiesc atât de mult în negare.
Când mătușa mea le-a spus verișoarelor mele, le-a trimis un mesaj în care scria doar „bunica a plecat”. Cred că așa am văzut eu lucrurile. O mică pauză de la viața ei eternă.
Prosoapele din baie și vasele din chiuvetă au rămas neatinse. Speram că, dacă așez suficient de multe una peste alta, dacă clădesc cearșafurile și batistele ei în straturi, aș putea construi o ființă destul de mare încât să o pot îmbrățișa. Că viața trăită prin ele o va aduce înapoi la viață pentru ultima oară. Bunica – obiect nu ar fi avut nevoie să vorbească – oricum era o femeie care spunea puține. Nu țin minte să-mi fi spus vreodată că mă iubește, dar a avut grijă să știu.”
Fata își aranjează gulerul tricoului, lăsând la vedere un colier complex din aur, încrustat cu mici diamante. „Când mi l-a dat, mi-a spus că l-a păstrat pentru ocaziile foarte speciale din viața ei. Acum îl port pentru ea – la absolvire, la lansările proiectelor mele, în primele zile de facultate.” Își acoperă fața cu mâinile, plângând și dând din cap. Când se uită din nou la mine, aproape zâmbește.
„Când a început războiul, mama, bunica și cu mine ne-am făcut bagajele și am fugit în România. Din câte știu, era prima dată când bunica părăsea țara. Am petrecut două nopți într-o cabană micuță undeva lângă Transalpina. Mama și bunica s-au certat, iar bunica a devenit foarte tăcută din senin. I-a șoptit mamei „Nu voi mai părăsi Moldova niciodată”.
E ciudat cum se întâmplă lucrurile uneori, nu? A obținut ce și-a dorit. Acum nu va mai părăsi niciodată satul ei natal.
Cred că, dacă nu ar fi fost atât de religioasă și hotărâtă să aibă o înmormântare ortodoxă, ar fi mers și mai departe și ne-ar fi pus să o îngropăm în grădină. Chiar lângă casă, ca să poată vedea grădina cu flori pe care a plantat-o și să ne audă vorbind.”
***
În timpul procesului de scriere al acestui eseu, am contactat-o pe Vera pentru a-i cere un comentariu. Am găsit-o sub pământ, acoperită de flori sălbatice și umbrită de un vișin care o proteja atât pe ea, cât și pe răposatul ei soț, de soare. Nu a spus nimic. Crucea ei era caldă. Aproape la fel de caldă ca mâinile ei.
Autoare: Bianca Tănase
