„Aici este dublul nostru garaj. Înainte acolo erau uși, dar noi le-am scos și am refăcut totul, ca să fie un studio de muzică.” Mă uit la acest fost garaj, care acum arată ca o oază de lumină. Prin ecranul telefonului, văd chitara ei, care stă cuminte alături de alte instrumente muzicale. Eu mi-am adormit fata, ca să am măcar o oră în care să vorbesc cu ea. Iar ea și-a lăsat cele trei fetițe cu soțul ei, și m-a primit, virtual, în casa ei. Mi-aș fi dorit tare mult să-mi iau ceașca de ceai și să sar din Irlanda direct în Besançon, Franța, ca să putem vorbi față în față. Și îmi bag capul mai aproape de cameră, cum fac de obicei, instinctiv, când vreau de fapt să mă duc mai aproape de oamenii de după ecran. Acolo e Vika Mahu.
„Era vina tuturor. Numai nu vina mea”
Cu șaptesprezece ani în urmă, mama ei îi spunea: „Muzica ta îi cu tini. Întotdeauna o să poți face muzică acolo unde ești”. Plecase într-un turneu în Germania și ajunsese în Franța. Regăsise un vechi prieten francez, care venise la toate concertele ei din Germania. Acum au trei fetițe împreună. Era iarnă în Franța, mirosul de Crăciun era acolo, învăluit în luminițe sclipitoare. Era tânără, talentată și avea vise mari. „Știam că nu va fi la fel. Aveam 21 de ani, ziceam că o să am o șansă să fiu cineva, să predau cursuri despre tot ce știu – pian, chitară, voce. Visele erau frumoase și mai colorate decât realitatea de aici. Dar asta te ajută, pentru că altfel nu reușești”.
Dar studiile făcute în Moldova – liceul Ciprian Porumbescu, colegiul Ștefan Neaga și o facultate de psihologie nefinalizată – nu au fost recunoscute în Franța. A făcut din nou muzicologie și a început să predea lecții particulare și să dirijeze grupuri mici, corale. „Dar noi suntem într-un oraș mic, iar ca să reușești în muzică trebuie să fii la Paris sau Lyon. Trebuie să cunoști persoane, să ai rețele”, zice ea. E la fel peste tot, oftez eu. Networking-ul. „Mi-am spus atunci că e vina lor că diplomele mele nu sunt valabile, că ei nu înțeleg ce cânt eu, că muzica e universală și o poți cânta peste tot. Eram într-o fază de victimizare, spuneam că e vina tuturor, numai nu a mea, dar de fapt – nu mergea treaba. Mi-a trebuit mult timp ca să renunț la acea voce care voia performanță. Azi realizez că trebuia să trec prin această experiență ca să ajung cine sunt astăzi”, spune Vika.
„Cântam acolo unde puteam”
Dar până la ceea ce a ajuns azi mai este. Mai e proiectare și urbanism, pentru că asta a făcut ea după ce a înțeles că își dorește „ceva mai serios”, mai ales că o avea pe Emma, prima fetiță, și putea să-și ia timp să studieze. „Am început să desenăm planurile casei noastre și am spus că mi-ar plăcea să desenez case. O să fie o posibilitate să am un serviciu de bază, să merg la birou și să am salariu”. A avut un examen de geometrie și matematică și a făcut cursurile doi ani. S-a calificat ca „proiectoare la calculator de drumuri și case” – așa sună o traducere cam șchioapă din franceză. „Știam că nu e calea mea, că e ceva temporar. Aveam nevoie de un lucru stabil pentru familia mea și să-mi arăt ca reușesc ce îmi propun”.
Muzica, în paralel, a existat mereu. „Cântam acolo unde puteam. Am făcut parte din grupuri vocale, făceam back vocal, înregistram în studiouri, dar asta a luat timp. Nu ești tu cea care apare în scenă în primul rând”, povestește ea.
„Scoală-te chiar acum. Scoală-te și fugi de aici”
Primul job în noua meserie a fost o experiență de neuitat. Pentru fiecare e la fel, cred – aici am povestit cum am făcut eu cafea în Dublin.
„Mă trezeam la cinci, mergeam pe jos vreo 20 de minute până la gară, luam trenul cu care mergeam o oră și la gara în care ajungeam aveam mașina, pe care o lăsam mereu acolo, și făceam încă 20 de minute. Ajungeam la ora opt, epuizată și obosită, mai ales că nopțile încă îmi alăptam fetița. Ajungeam într-un birou în care era un «domn șef», înconjurat de femei – e foarte clișeic, dar parcă era cocoșul cu găinile. Le lua câte pe una de dimineață în biroul lui, să le «șlefuiască» bine: «nu ai făcut asta, nici cealaltă, gândește-te bine»… era un pic tiran. După trei luni mi-a spus la revedere. Îi era drag de mine, vroia el ceva, că era divorțat, dar nu a fost să fie. Era un spectacol acolo”, râde acum ea.
Apoi și-a găsit de muncă în orașul ei și drumurile istovitoare s-au încheiat. Făcea planificare urbană și a lucrat pentru compania respectivă șapte ani. Nici acolo nu a scăpat de cocoși. „De exemplu, la același post și pentru același lucru, un bărbat primea mai mulți bani și când am întrebat de ce se întâmplă așa, mi s-a spus că într-o zi eu o să mai fac un copil și ei vor fi în pierdere”. O las pe Vika să povestească cum se simțea atunci, proiectând case și drumuri și cântând.
„Eram în birou și vocea mea interioară îmi zicea: «scoală-te chiar acum. Scoală-te și fugi de aici.» Telefonul suna toată ziua, e-mailurile îmi veneau într-una, dosarele zburau pe biroul meu: Sufletul îmi spunea că e o incoerență. «Măiiii, tu unde ai chicat? Te-ai dus prea departe în ideea ta. Nu mai este locul tău aici. Gluma s-a terminat. Jocul s-a încheiat.»
Între timp, în Moldova mă invitau pe la vreun festival sau aici reușeam să cânt la vreun eveniment. Iar muzica, în paralel cu jobul, mereu m-a ținut și îmi zicea: tu undeva exiști. Pe alt plan, în altă dimensiune. Nu pierde asta, pentru că îți corespunde, ăsta ți-e harul și darul. Și destinul. Și parcă duceam o viață dublă. Triplă chiar, că aveam și copii. Când mă invitau să cânt la Chișinău, erau cadoul meu. Ei nu își imaginau ce cadou îmi făceau. Aveau impresia că vine nu știu cine din Franța «să ne onoreze cu prezența», dar pentru mine, să cânt acolo era salvarea mea, de fapt.”
Vocea vindecă
Tot atunci se gândea să se lanseze ca profesoară de muzică și a pus la cale un proiect nou, în garajul pe care mi l-a arătat. O avea deja pe Lily, cea de-a doua fetiță. Facultatea de psihologie i-a prins bine și a început să studieze și să facă art therapy – terapie prin artă. „Vocea este un instrument mult mai profund decât credem noi. Este o vibrație care trădează multe lucruri despre noi, despre cine suntem, ce intenții avem, ce trecut și traume ascundem. Vocea știe să deblocheze prin vibrații. Când cântăm, emoția se eliberează în așa mod, în care poate nu o face prin cuvinte sau terapii clasice”.
Dacă ascultați cum cântă și vorbește Victoria, o să-mi dați dreptate când o să zic, poate prea tare, că poți să te vindeci doar ascultând-o pe ea. I-am spus că m-aș fi aruncat pe fotoliul din studioul ei, să văd ce face exact cu oamenii care vin la ea. Cântă? Vorbesc? „Eu încep mereu cu meditație, facem exerciții de respirație din yoga, apoi exerciții de voce vorbită. Le dau cărți pentru copii din care trag din patru categorii: eroul, problema lui, obiectul magic și prietenul eroului. Persoana trebuie să compună o istorie cu voce, și eu scriu ce aud din vocea persoanei. Un diagnostic, ca să știu care parte a corpului e blocată. Lucrez și cu punctele energetice și văd în ce parte a corpului s-a cristalizat ceva. Tot ce nu s-a exprimat se imprimă în corp”, explică Vika.
În fotografiile de pe Facebook văd grupurile cu care merge în natură, prin copaci, la verdeață. „Folosesc sono-terapia. Persoana se culcă, eu iau bolurile tibetane sau tamburul șamanic, depinde. Sunetele grave activează partea de jos, iar cele acute – pe cea de sus. Dacă trauma vine din copilărie, o să dialogăm cu acel copil, o să recunoaștem durerea lui, o să îl luăm în brațe și o să îi dăm ceea de ce avea nevoie atunci și o să ne asumăm responsabilitatea. Ca adult, eu trebuie să am grijă de copilul interior”. Am senzația că sunt cu ea la terapie, pentru că asta fac la ședințele mele de terapie, în principiu, jelesc un copil mic și rănit, prins într-un adult de 33 de ani, schimbat și marcat de emigrare.
„Vocea este o ușă spre suflet”
„Dintotdeauna am știut că vocea e o ușă spre suflet și pentru unele persoane chiar e unica ușă. Sunt fericită cât pot ajuta oamenii să avanseze, să lase desagele trecutului, chiar și pe acelea ale altor generații. Trebuie să renunți la durerea ta, dar renunțarea e un lucru greu. Eu mi-am pierdut recent tatăl. Când am aflat că are cancer la stomac, era prea târziu. După moartea lui și până acum eu am dureri de stomac. Merg la medici și ei îmi spun că nu am nimic, dar eu știu că e legat de tata și de doliu, dar nu vreau să îl jelesc. Inconștient, corpul meu nu vrea să îl lase, iar eu trebuie să accept că a plecat, dar mi-e greu. Și sufăr de stomac în fiecare zi. Corpul nu minte niciodată”.
Vika face terapie prin artă de doi ani și spune că i-ar mai plăcea să creeze și o muzică meditativă, care să fie în acord cu cine este ea.
„Muzica mea e mereu cu mine, dar…”
„Astăzi nu mai am niciun regret și îmi asum responsabilitatea pentru tot ce mi se întâmplă. Mi-ar plăcea să cânt cu alți muzicieni, dar o voi face altfel, în acord cu ce simt și nu mă voi comforma ca să corespund la ceva. Acum am ajuns într-o fază a vieții în care spun că tot ce mi se întâmplă e just. Și dacă mi se întâmplă ceva ce e negativ, eu mă întreb de ce mi se întâmplă asta și ce îmi trezește în interior, de ce mă deranjează. E prea ușor să zici că e vina altuia. Eu nu vedeam ieșirea, dar când ușa nu se deschide, poate nu e pentru tine ușa aia? Faptul că am fost în alt domeniu mi-a permis să fac o pauză și să văd ce vreau să fac cu adevărat. Am învățat că nu este pentru mine și azi mă simt liberă să nu pun presiune pe mine să reușesc să fac ceva ce nu e posibil să fac. Nu e posibil să fac în Franța ce am făcut în Moldova, exact în același mod. Mama mea avea dreptate. Muzica mea e mereu cu mine, dar realitatea e diferită”.
