Duminică, 11 aprilie 2021, va avea loc premiera spectacolului audio O țară Duty-Free, disponibil gratuit pe pagina Arta Azi. Mi-e greu s-o numesc „premieră” – nu o să fiu împreună cu echipa, n-o să văd reacțiile ascultătorilor, n-o să intru în dialog cu publicul… Totuși, sper că online spectacolul va putea ajunge la cât mai multă lume, din localități sau chiar din țări diferite.
Piesa am scris-o într-un context deosebit: într-o rezidență de o lună la Rîbnița, în Transnistria, organizată de Centrul de proiecte culturale Arta Azi. Timp de o lună, 5 tineri autori dramatici au avut întâlniri regulate cu curatoarea rezidenței Inna Cebotari, un seminar cu criticul de teatru Pavel Rudnev și un atelier cu dramaturgul Mihail Durnenkov, ambii din Moscova. Piesele create în cadrul rezidenței au fost compilate într-o antologie bilingvă lansată de curând, pe care o puteți găsi pe artaazi.org
De la basme cu balauri despre Transnistria la realitate
Nu fusesem în Transnistria până atunci, deși am crescut în Chișinău, la 30 de kilometri de Nistru. Când am ajuns la punctul vamal de pe podul de la Dubăsari, am văzut un magazin Duty-Free – tipic pentru zonele dintre granițe de țări. Atunci mi-am dat seama cât de puține știu despre Transnistria de fapt. M-am întrebat în ce măsură chiar e o altă țară, e Nistrul un fel de hotar spre tărâm al nimănui? N-am răspuns la întrebarea asta.
Știam că imaginea de „enclavă URSS” nu are cum să fie adevărată. De fapt, contrastul ăsta m-a surprins cel mai mult. Contrastul între monumentele sovietice, arhitectura sovietică și capitalismul în creștere, sărăcia de acolo. Peste drum de monumentul lui Lenin se vinde cosmetică Made in China, cosmetică Made in UE, e plin de afișe cu muncă peste hotare și case sau apartamente de vânzare.
Cercetare și proces de creație
Locuitul la Rîbnița m-a făcut să-mi pun tot felul de întrebări despre ce e similar și ce e diferit între mine și tinerii de vârsta mea de acolo. Ce povești am auzit unii despre ceilalți și care e realitatea de fapt. Cum am crescut, ce avem în comun. Pe întrebările astea se bazează piesa mea.
Am întrebat mai mulți oameni din Moldova cu ce li se asociază Transnistria și invers. Câțiva din Moldova, crescuți mai aproape de Nistru, aveau povești personale. În rest, primeam cam aceleași răspunsuri – separatism, război, limbă rusă, ură, coniac. Și din partea multor locuitori din stânga Nistrului răspunsurile erau la fel de generice – unii idilizau Moldova pentru folclor, Eminescu, păduri, fântâni, dar majoritatea aveau păreri similare cu cele ale moldovenilor – dușmani, război, corupție, sărăcie.
Am fost uimită să-mi dau seama că pentru mulți locuitori ai Transnistriei pașaportul moldovenesc înseamnă cam ceea ce pașaportul românesc înseamnă pentru mulți moldoveni – posibilitatea de a emigra. Evident, pentru unii e și o chestiune de identitate națională, dar pentru mai puțini dintre cei cu care am vorbit.
Procesul de documentare a avut și multe impedimente. Nu am reușit să stabilesc relații suficient de strânse pentru a obține interviuri, oamenii fiind foarte reticenți în a-și povesti istoriile. Am avut totuși norocul ca în rezidență să participe și Carolina Dutca – o artistă din Transnistria. Carolina a fost de acord s-o intervievez și să-i scriu povestea în piesă. Cealaltă istorie e din experiența mea. Astfel, piesa urmărește poveștile personale a două tinere. Una a crescut în Chișinău, cealaltă – la Tighina. Una vorbește româna, cealaltă – rusa. Una merge la studii în România, cealaltă – în Rusia. Și totuși, dacă nu ai ști de unde e fiecare, cred că ar fi foarte greu să-ți dai seama.
Copilăria în anii ’90 pare un numitor comun pentru Europa de Est în general, pentru perioada instabilă de trecere de la socialism la capitalism. Poveștile personale sunt contrastate de generalizările despre Transnistria auzite de la moldoveni și invers, precum și de textele din vloguri de călătorie ale vesticilor în Transnistria, care promovează o exotizare, ideea că ajungi înapoi în URSS. Sunt oameni care nu înțeleg contextul socio-politic local, vin și vânează statui cu Lenin care să le aducă vizualizări și like-uri.
Cum poți face un spectacol în pandemie?
Ideea de spectacol audio a venit și din cauza pandemiei, dar și pentru a putea ajunge la mai mulți oameni. Familia mea are patru membri, fiecare locuiește în altă țară. Am rude și prieteni prin toată Europa și prin America de Nord. Și experiența asta e similară cu a multor oameni atât din Moldova, cât și din Transnistria. Online, în format audio, spectacolul poate ajunge și la ei.
Lucrul la spectacol a fost o experiență de învățare continuă, și le sunt foarte recunoscătoare celor implicați. La GazdaRecords, studioul unde am înregistrat, Grigore a fost dispus nu doar să înregistreze, ci și să găsească soluții când nu știam cum pot să creez imagini audio.
Marcela Nistor e o actriță cu care aș lucra oricând – m-am bucurat să văd că textul devine al ei, că dezvoltă o relație cu povestea. În plus, are o voce pe care aș asculta-o oricând sunt stresată sau nu pot să adorm.
M-am bucurat mult că Carolina Dutca a fost de acord să-și citească povestea în spectacol. La înregistrare, Carolina mi-a spus că deși citește experiența ei, simte că nu mai e doar a ei, că e o poveste separată. Că vede unele lucruri altfel decât atunci când le-a povestit. Ni s-a părut interesant să lăsăm textul să rămână o imagine a unei perioade, un început de discuție.
Inga Luca e cântăreață și asta se simte în cum interpretează textul în engleză – are o sonoritate a vocii care transmite exact lejeritatea și detașarea cu care vorbesc unii vloggeri sau jurnaliști despre ceva de care nu le pasă de fapt.
Ciprian Antoci e un artist vizual care a citit piesa și a venit cu atâtea idei faine de imagine de copertă, că voiam să le aleg pe toate.
Structura spectacolului a trebuit adaptată și supusă multor improvizații pentru că unele viziuni nu funcționează în format audio. Așa că sper ca într-o zi, să văd piesa montată fizic.
Un spectacol de ascultat pe drum. Sau la Duty-Free
Dacă înainte aveam întrebări despre identitatea națională, despre cum se construiește, în ce mod e instrumentalizată, am și mai multe după șederea în Transnistria și lucrul la spectacol. Și cred e ok să fie așa, e un proces, e important să nu mă opresc din a-mi pune întrebări. Asta mi-ar plăcea să facă spectacolul ăsta – să provoace oamenii să-și pună întrebări, să se gândească la experiențele lor, să vorbească despre ele.
Spectacolul e împărțit în capitole, și îmi imaginez cum capitolul despre migrație de exemplu, despre viziune copiilor asupra părinților care lucrează peste hotare, ar fi putut fi ascultat la gară, așteptând trenul Chișinău-Moscova. Sau la aeroport, la autogară. Sau la Duty-Free-ul din Dubăsari, cât aștepți să primești ștampila în pașaport ca să poți trece Nistrul. Sau la Duty-Free-ul din Leușeni, când aștepți ștampila în pașaport să poți trece Prutul.
După premieră, spectacolul va fi disponibil într-un format inedit: prin coduri QR printate pe cărți poștale. Astfel, doritorii vor putea cumpăra cărți poștale cu ilustrații de Ciprian Antoci și cu un cod care va direcționa spre spectacolul audio online. Veți putea cumpăra cărțile poștale și expedia oriunde în lume.
Un spectacol cu: Marcela Nistor/ Carolina Dutca/ Inga Luca
Sound design și muzică: Gazda Records
Design poster: Ciprian Antoci
Regie artistică: Natalia Graur
