În anul 2012 se vor împlini două secole de la ruperea Basarabiei din trupul vechii Moldove.
Două secole de nedreptate.
Două secole de străinie.
Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova vine cu un proiect pe care îşi propune să-l realizeze în următorii 3 ani cu ajutorul membrilor lui, cu ajutorul societăţii civile, al partidelor, cu ajutorul tuturor concetăţenilor noştri, dar care nu va putea fi înfăptuit decât cu concursul nemijlocit al celor două guverne, al României şi al Republicii Moldova, şi anume: înlăturarea consecinţelor Tratatului de la 1812 dintre Kutuzov şi marele-vizir Ahmet-Paşa, devenit în 1939 Tratatul semnat de Ribbentrop şi Molotov.
Toate statele lumii au condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, fără să se recurgă la lichidarea consecinţelor acestei înţelegeri de sfârtecare a României de către Hitler şi Stalin.
Iar înlăturarea acelor consecinţe depinde doar de noi, de cei despărţiţi şi siliţi să locuiască în state diferite.
Pactul Ribbentrop-Molotov a fost scos din actualitate. Dar el mai zace înfipt în noi. De acolo trebuie scos mai întâi. Pentru că noi suntem cei care îi permitem şi în continuare să ne conducă destinele.
Nu Hitler şi Stalin, ci noi îi dăm viaţă acestui Pact mort.
Istorici „de-ai noştri”, şi nu străini, sar în apărarea acestui Pact criminal, cu afirmaţii bizare ca cea inserată în enciclopedia „Republica Moldova”, apărută în 2008 (la pagina 185): „… 28 iunie 1940 e un an de restabilire a statalităţii moldoveneşti”.
De aceea FDRM propune să fie creată o comisie româno-română sau, dacă vreţi, moldo-română, la nivel guvernamental, care s-ar numi: Comisia guvernamentală de înlăturare a consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov.
Care să înceapă să funcţioneze începând cu sfârşitul acestui an.
Ca să reuşim către anul 2012 să fim ce-am fost înainte de acest Pact.
Nu cred că trebuie să aşteptăm de la alţii să ne facă dreptate.
Dreptatea trebuie să ne-o facem chiar noi.
Mereu se vor găsi argumente pentru ca să nu fim împreună.
De vreo 20 de ani ni se spune că momentul reunirii încă n-a sosit. Că conjunctura politică nu ne este favorabilă. Dar care state, atunci când s-au reunificat, au avut conjuncturi favorabile?!
Conjuncturile le fac popoarele care vor să-şi schimbe destinul. Şi nu cele care doresc să perpetueze o nedreptate.
Momentul a sosit.
Şi el nu mai poate fi amânat.
Conform sondajelor, 80 % dintre basarabeni se vor în Uniunea Europeana, acolo unde se află şi România.
Conform aceloraşi sondaje, 70 % dintre ei îşi doresc cetăţenia României. Un milion de basarabeni au şi depus cerere de redobândire a cetăţeniei româneşti.
Românii moldoveni alcătuiesc circa 82 % din totalul populaţiei.
Copiii români deţin 86% în ponderea şcolară.
Zeci de mii de tineri şi-au făcut sau îşi fac studiile în România.
Aproape un milion de basarabeni lucrează în afara republicii, ei convingându-se că în ţările UE e mai bine de trăit decât într-o republică izolată de restul lumii.
România a devenit atractivă, ea este pentru basarabeni ceea ce a fost U.E. pentru români înainte de 1 ianuarie 2007: salarii mai mari, pensii decente, locuri de lucru, demnitate, siguranţă, egalitate a şanselor…
S-au reunit cele două Germanii, cele două Vietnamuri, cele două Yemenuri, şi doar cele două Corei şi cele două Românii mai stau haşurate pe hărţile lumii în culori diferite.
Dar o nedreptate nu poate continua la nesfârşit.
Ea nu poate fi ţară.
Chiar dacă-i „recunoscută” de 180 de state ale lumii.
Nu e vorba de unirea a două ţări diferite, ca Cehia şi Slovacia, sau Irak şi Kuweit, e vorba de revenirea unui teritoriu înstrăinat în trupul propriei ţări, la locul de unde a fost rupt.
Lucru acceptat şi de Actul Final din 1975 de la Helsinki, care consfinţeşte dreptul popoarelor la autodeterminare.
Dacă poporul basarabean va spune: vrem să revenim de unde am plecat şi România va accepta, Uniunea Europeană va fi pusă în faţa unui fapt împlinit, pe care nu va avea decât să-l accepte.
Se spune că e nevoie de un referendum al Reunirii. Sunt de acord. Cu condiţia ca la el să participe nu doar cetăţenii Republicii Moldova, dar şi cetăţenii României, care au fost cei mai afectaţi de ciuntirea Ţării lor. Ei şi descendenţii acestora trebuie întrebaţi dacă doresc ca acea bucată de moşie ruptă cu forţa armelor în 1940 de la Ţara lor, care a fost şi a noastră, să revină la loc sau să rămână şi în continuare înstrăinată.
E drept că şi unii basarabeni nu doresc Reunirea. Dar mai întâi să facem Reîntregirea şi, după ce o vom realiza, sunt convins că o vor dori şi cei care acum n-o doresc. Pentru că nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti.
În 1940 mulţi dintre cei dispuşi să apere Basarabia cu arma în mână de invazia sovietică erau reprezentanţi ai minorităţilor naţionale.
Nimeni nu ne poate sili să facem altfel decât aşa cum dorim.
Dacă două state cu istorii şi cu limbi diferite doresc să facă Uniunea Rusia-Belarusi, atunci ce ne împiedică pe noi să facem Uniunea Republica Moldova-România?!
Ca un prim pas în înlăturarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov.
Dacă landurile germane s-au unit într-o federaţie, ce ne împiedică pe noi să le urmăm exemplul şi să scoatem zidul care mai stă între noi ca o sfidare a istoriei şi a bunului-simţ?!
Azi, într-o Europă fără graniţe, constatam cu tristeţe ca unica valabilă mai e doar cea dintre români şi români.
Iar graniţa de pe Prut trebuie mutată cât mai curând într-un muzeu. Acolo e locul ei.
De vreo zece ani oamenii politici din România şi Republica Moldova ne promit că ne vom reuni în Uniunea Europeană.
Dar comisarul Uniunii Europene Gunter Werheugen acum doi ani afirmase: „Şansele de integrare în U.E. ale Ucrainei, Belarusului şi Republicii Moldova sunt egale cu cele ale Tanzaniei”.
Adică n-avem nici o şansă să ne întâlnim în U.E. în următoarea o sută de ani.
Şi-atunci ce facem ca să ne regăsim mai devreme, în chiar timpul vieţilor noastre?!
Proiectul de integrare în U.E., de fapt, de reunire cu Ţara, al FDRM este simplu.
El trebuie să întrunească 2 condiţii:
1) asumarea naţionalităţii române de către toţi românii basarabeni;
2) acordarea cetăţeniei române tuturor basarabenilor.
Şi atunci va putea fi aplicat şi în cazul nostru scenariul reunirii celor două Germanii.
Se va reuni un popor european cu o aşchie de popor european, rămasă în afara Europei, în urma unor calamităţi ale istoriei.
Niciodată nu se va putea realiza scenariul care a fost aplicat în cazul celor două Germanii, dacă le vom spune europenilor că naţiunea „moldovenească” vrea să se unească cu naţiunea română.
Noi ştim: drumul nostru cel mai scurt către U.E. trece prin România (chiar dacă Voronin ne căuta căi lăturalnice, prin Bulgaria, Ungaria sau Estonia).
Numai reunindu-ne cu Ţara, adică cu o parte a Uniunii Europene, vom putea ajunge în Europa mai devreme decât peste 50 sau 100 de ani .
În 1989, când RDG a fuzionat cu RFG, Uniunea Europeană a acceptat fără nici un comentariu acest gest de dreptate istorică.
De ce acum U.E. ar avea să ne reproşeze ceva?!
Istoria cunoaşte precedente asemănătoare: în 1957 Franţa a intrat în U.E. împreună cu … Algeria, ţară africană care a rămas neoficial membră a U.E. şi după ce şi-a obţinut independenţa în 1962. Sau Antilele Olandeze, din Marea Caraibilor, care au intrat în U.E. odată cu Olanda, deşi fac parte din alt continent, ele sunt membre ale U.E.
Un ziar bucureştean scria acum câţiva ani că „Unirea Basarabiei cu România ne va ruina Ţara. Mai bine renunţăm”, propunând chiar ca Guvernul Român să creeze un program antiunire.
E o diversiune antiromânească în a cărei cursă au căzut şi unii politicieni.
Dar noi, basarabenii, suntem capabili să ne suportăm singuri nota de plată, cheltuielile legate de unificarea sistemelor energetice, economice, monetare, salariale, de sănătate şi celelalte.
Sunt convins că ne vom descurca şi singuri, ceea de ce avem nevoie sunt altfel de subvenţii: subvenţiile morale, care la ora actuală sunt cele mai importante şi pe care de douăzeci de ani nu le-am avut decât la modul declarativ din partea oamenilor politici.
Aceştia din urmă au ironizat cel mai mult Podurile de Flori, declarând solemn că ei vor construi peste Prut poduri de piatră, care însă nu prea se văd.
Dar, îmi zic, mai bine poduri de flori nepăzite pe Prut, pe care le-am trece fără vize, decât poduri de piatră cu vameşi, grăniceri, câini, vize, pe care să nu se poată trece.
Iar acel eveniment din 1990 a fost unic în lume. Prin el am spus mapamondului că noi, basarabenii, suntem parte a naţiunii române, că vrem să fim împreună.
Au venit atunci peste un milion de români, de o parte şi de alta a acelui zid de pe Prut, nu cu cazmale sau cu ciocane ca nemţii, ci fiecare cu câte o floare. Noi am încercat să-l spargem cu nişte buchete de flori. Şi am reuşit.
Să nu uităm că era anul 1990, când URSS mai era o supraputere, iar România abia-şi revenise din dictatură.
De la acel eveniment în luna mai 2010 se vor împlini 20 de ani.
FDRM a propus noii guvernări de la Chişinău: către acest eveniment să scoată toată sârma ghimpată de pe tot tronsonul de graniţă de 684 km dintre noi şi Uniunea Europeană.
Ar fi un gest simbolic, după care pot veni celelalte: negocierile de integrare europeană, de aderare la NATO, cetăţenie românească pentru basarabeni ş.a.m.d.
În privinţa acordării cetăţeniei române, de la Bucureşti ni se spune de vreo câţiva ani, la fiecare 2-3 luni, că „legea a fost îmbunătăţită”.
Dar noi nu vrem îmbunătăţirea legii.
Răul nu poate fi îmbunătăţit.
Art. 7 al Constituţiei României menţionează că îţi poţi pierde cetăţenia României numai în două cazuri: a) dacă te dezici de ea şi b) dacă Statul Român ţi-o retrage.
Or, când e vorba de basarabeni şi bucovineni, statul nu le-a retras cetăţenia românească şi nici ei nu s-au dezis de aceasta.
Conform dreptului internaţional, noi, copiii părinţilor noştri, suntem cetăţeni români fără paşapoarte. Nu dorim nimic altceva decât să ni se recunoască acest drept. Inclusiv acela de a le avea.
La ora actuală Basarabia este copilul furat şi abandonat.
Care nu e nici cu cea care l-a furat (Rusia), nici cu cea de la care a fost furată (România).
Casa pe care încearcă să şi-o înjghebe – Republica Moldova – este ca o casă de vădană, fără gard, cu acoperişul spart, în care tavanul curge, geamurile-s sparte şi soba nu trage.
Vrem să vă anunţăm cu tristete că acest proiect politic, numit R. Moldova, după aproape două decenii de experimentări, a dat faliment şi nu mai are nici o perspectivă.
FDRM vede renaşterea Republicii Moldova prin promovarea valorilor româneşti.
Europenizarea Basarabiei poate avea loc doar prin reromânizarea ei.
Prin rusificare poate avea loc doar asiatizarea ei.
Se spune că R. Moldova ar fi „al doilea stat românesc”. Câteodată însă, am impresia, confruntat cu sacrificiul de aproape două secole al Basarabiei, în care ea, deşi era ameninţată cu moartea, şi-a păstrat limba, memoria, credinţa, că acesta nu ar fi al doilea, ci primul.
Şi el poate cu adevărat deveni primul, aşa cum a fost în martie 1918, când a făcut totul ca din două ţări, una mică şi alta trunchiată, să facă o Ţară mare, aşa cum au visat-o moşii noştri, dacă vom reuşi ca Podul Unirii să fie început pe malul nostru.
În 1940 şi 1944 România a plecat din Basarabia. Dar din noi ea nu a plecat niciodată.
Î. P. S. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, acum 15 ai constata cu regret: „Nu ne merge bine în Ţară pentru că n-am realizat Reunirea!”
Atâta vreme cât nu ne vom reîntregi, nu-i va merge bine nici uneia dintre ţările noastre.
Noi, basarabenii, am visat dintotdeauna să avem la Bucureşti un preşedinte care să fie şi al nostru şi care să ne ajute să ne regăsim cât mai curând drumul către Casă.
Acum eu şi colegii noştri din FDRM am vrea să aflăm care dinte cei doi candidaţi la Preşedinţia României are curajul să afirme: „Voi face tot posibilul ca pe parcursul mandatului meu Basarabia să revină la trupul Ţării!”
Îi rugăm să ne facă acest anunţ până la 6 decembrie, pentru ca noi, românii din afara Ţării, să ştim pentru care dintre ei ar trebui să votăm.
Avem o singură istorie, un singur Eminescu, o singură Dunăre şi un singur Dumnezeu.
Avem o singură Ţară, şi ea se cheamă Limba Română.
Ar fi un mare păcat ca prin mijlocul ei să mai treacă sârma ghimpată, însemnându-i frontierele despărţitoare.
De poporul român depinde pe unde vor trece mâine graniţele U.E.: pe râul Prut sau pe dincolo de Nistru.
Este o misiune a istoriei de care poporul român trebuie să fie mândru şi pe deplin responsabil!
Să ne regăsim mai întâi în România, iar împreună cu ea – şi-n Uniunea Europeană.
E unica noastră şansă.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
