In memoriam Grigore Vieru: A murit Fratele lui Eminescu

De Nicolae Dabija

A murit fratele lui Eminescu.

În aceste clipe el stă la sfat cu autorul „Luceafărului” şi-i spune că Basarabia lor şi a noastră încă n-a murit, chiar dacă-i mor, rând pe rând, cei mai destoinici fii şi fiice: Ion şi Doina, Vatamanu, Sulac, Usatiuc-Bulgăre, Nicolae Costin, Damian, Loteanu, Victor Ciutac…

Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet.

El a fost un stegar.

A căzut în bătălia pentru Adevăr şi Dreptate.

Dar drapelul dus de el a fost pe dată preluat de generaţiile de luptători pe care i-a crescut cu abecedarele, cu „Albinuţa”, cu poeziile, cu eseurile şi cântecele sale.

De sus, din cer, Vieru şi Eminescu îi privesc cu nădejde şi încredere.

Şi îi îndeamnă să continue lupta. Pentru că un neam care naşte din când în când un Eminescu sau un Vieru nu poate ca până la urmă să nu învingă.

Primele noastre Mari Adunări Naţionale au luat naştere la seratele de poezie ale lui Grigore Vieru de la începutul anilor ‘80.

Ulterior ele au curs în stradă, transformându-se în manifestaţii cu sute de mii de participanţi.

Vieru a ajutat (înainte de 1989) generaţiile tinere să-şi regăsească Ţara, dar şi Ţării (după 1989) – să-şi regăsească Basarabia, cea a culturii şi a poeziei.

Mai puţin pe cea a politicii.

Deşi cred că dacă, la începutul anilor ‘90, neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului ar fi avut ceva mai multă încredere în poeţi decât în politicieni, Grigore Vieru ar fi putut fi un Alexandru Ioan Cuza.

Altul ar fi fost destinul nostru azi, sunt convins de asta, dacă Grigore Vieru ar fi acceptat în 1991 să candideze la postul de preşedinte al Basarabiei din partea Frontului Popular, care era pe atunci al nostru.

Dar el nu avea nevoie de nici o funcţie.

Vieru preferase să rămână preşedintele Poeziei.

Prezenţa lui la Marile Adunări Naţionale încuraja mulţimile.

A jucat rolul unui conducător de oşti în lupta noastră pentru Limba Română, pentru Alfabetul Latin, pentru Identitate, Demnitate şi Conştiinţă Naţională.

În noaptea accidentului, la ora 1.30, m-am trezit din somn şi n-am putut închide un ochi până s-a făcut zi albă, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva grav cu o rudă apropiată.

Grigore Vieru mi-a fost mai mult decât o rudă de sânge. L-am considerat dintotdeauna un părinte spiritual.
Acum e ca şi cum am rămas orfan şi de el.

Şi nu numai eu.

Vom descoperi mult mai târziu ce-a însemnat dânsul pentru noi toţi.

Şi cât de mult noroc am avut că a scris, a respirat, a trăit alături de noi.

Fiecare basarabean dorea să şi-l aibă prieten. Fiecare dintre cei care l-au cunoscut voia să se fotografieze cu Vieru: el făcea orice fotografie frumoasă.

Ne obişnuiserăm atât de mult cu prezenţa lui, încât credeam că nu va muri niciodată. N-am ştiut să-l ocrotim, să-l păstrăm, să-l avem cât mai mult în preajmă.

Ce blestem pe capul nostru că nu ştim să ne preţuim marii creatori decât atunci când nu mai sunt, decât atunci când e prea târziu.

Vieru a fost un exemplu de omenie şi cumsecădenie. Era o fire atât de modestă, încât se străduia să meargă printre noi parcă mai mult în vârful degetelor, astfel încât să nu ne deranjeze, astfel încât nici să nu observăm că îi suntem contemporani.

Era cel mai bun dintre noi, cel mai iubit dintre pământeni, cel mai cunoscut scriitor român.

La o manifestare – unde se aşeza Gr. Vieru – la masa cu oficialităţi, în primele rânduri sau în fundul sălii – acolo era prezidiul.

Nu existase, cred, nicăieri în lume un alt poet care ar fi fost iubit atât de mult şi care ar fi fost urât atât de mult.

Pentru ce a fost iubit Grigore Vieru?!

Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credinţă, bunătate, curăţenie, verticalitate…

Pentru ce a fost urât Grigore Vieru?!

Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credinţă, bunătate, curăţenie, verticalitate…

Exact aceleaşi calităţi unii le considerau defecte. Şi viceversa.

Grigore Vieru a fost de o blajinătate proverbială. Fusese prieten cu toată lumea. Chiar şi cu cei care-i doreau moartea.

Era urât cel mai mult nu pentru omenia şi poezia lui (deşi avea şi aici destui invidioşi), ci pentru că visa România.

Grigore Vieru avea tot dreptul să moară de moarte bună şi la o vârstă cât mai înaintată. Dar n-a fost să fie.

El a fost asasinat.

Asasinii lui se numesc: Iurie Roşca, personajul care cu ziarul Flux (prin acele articole ticăloase care îl învinuiau că ar fi pus la cale asasinarea lui I. Roşca, el, care la viaţa lui nu strivise o muscă, reproşându-i-se „că nu mai moare odată”, că ar fi „vier” – porc necastrat ş.a.) i-a provocat primul infarct, şi cetăţeanul român Mihai Conţiu cu articolele din Moldova suverană, ziarul lui Voronin, care i-a provocat al doilea infarct.

Ei sunt autorii morali ai decesului prematur al marelui poet.

În urma celor două atacuri de cord, inima i-a fost susţinută de 5 stenturi.

Al treilea infarct, care i s-a întâmplat în noaptea de 18 ianuarie, i-a fost fatal.

Academicianul Gheorghe Ghidirim şi echipa de medici care au vegheat la căpătâiul poetului două zile şi două nopţi afirmă că – dacă n-ar fi fost celelalte două infarcte – poetul ar fi supravieţuit.

Cu atât mai mult cu cât în ziua de 17 ianuarie starea lui dădea semne evidente de ameliorare.

În chiar ziua de joi, 15 ianuarie 2009, când începuse drumul său către cele veşnice, Grigore Vieru publicase în Literatura şi arta (nr. 2 din 15 ianuarie 2009) un articol din care citez:

„Atenţionez pe şeful statului, Vladimir Voronin, la fel Serviciul de Informaţii şi Securitate că dacă nu vor fi prezentate public probe de spionaj şi terorism (Moldova suverană îl învinuise că ar fi „spion român cu grade” şi „terorist al moldovenilor” – n.n.) şi dacă Curtea Supremă de Justiţie nu va revedea cele două decizii la cererea mea de dare în judecată a celor două publicaţii oficiale, Flux şi Moldova suverană (aceasta îl anunţase pe poet că instanţele judiciare care i-au dat câştig de cauză nu au dreptate − n.n.), voi fi nevoit să iau o decizie a mea întru apărarea demnităţii şi onoarei mele de om”.

Ultima frază, prezentată redacţiei, suna altfel: „Voi declara o grevă a foamei în semn de protest”.

L-am convins ca aceasta să apară aşa cum e formulată mai sus.

Guvernarea cunoştea intenţiile poetului.

A fost prezentă, toată, la funeraliile poetului.

Cei care îl urau de moarte îl boceau cu lacrimi de crocodil.

Cei care l-au împroşcat cu noroi acum îi vor ridica statui.

Cei care i-au hăituit copiii şi prietenii vor scrie în cărţile lor de memorii cât de mult l-au iubit şi apreciat.

Grigore Vieru a fost un model de poet şi luptător.

Ne va lipsi.

Îl vom găsi de azi încolo în cărţile sale.

Verbul lui va lucra şi în continuare pentru Limba Română, pentru Demnitatea Naţională, pentru Unitatea Neamului Românesc.

Dumnezeu să-l ierte!

Şi − Dumnezeu să ne ierte, pentru că n-am ştiut să-l preţuim cât a fost viu.

Să-l preţuim măcar în timpul morţii.

Să facem totul ca să fim demni de memoria şi numele lui.

Acum şi în veac.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.