Migrarea la 20 de ani e văzută, de multe ori, ca o normalitate. La 30 sau 40 de ani pare un act de curaj, pentru că uneori e vorba de o familie la mijloc și e mare responsabilitate să pleci așa, cu copiii spre necunoscut sau puțin cunoscut. Însă cum e să emigrezi la 50, 60 sau 70 de ani, atunci când majoritatea se pensionează? Să lași în spate țara în care ai trăit atâtea decenii, să vinzi casa în care ți-ai crescut copiii și să adopți o țară nouă, să îi înveți limba și să îi respecți tradițiile? Datele oficiale arată că puține persoane se aventurează să emigreze la această vârstă. Am cunoscut o familie care a ales să plece din Moldova dintr-un singur motiv: ca să îmbătrânească alături de cei 4 copii ai lor, stabiliți toți în Germania.
Mihai, Ala, Vasea și Tatiana sunt cei patru copii ai familiei Bogațchi, care s-au stabilit, unul după celălalt, în orașul Andernach din Germania. Când a plecat acolo și ultima lor fiică, Ala, care trăise împreună cu părinții Elena și Victor, cei doi au plâns câteva zile, pentru că rămăseseră singuri, în casa pustie. Elena povestește că se uita la niște perechi de încălțăminte de-a nepoțelului mai mare și își înghițea lacrimile. A hotărât că vrea să fie lângă copiii ei. S-au pornit în Germania fără ca cineva dintre ei să aibă vreun loc de muncă asigurat. Astăzi, sunt cinci ani de când locuiesc acolo. Elena a făcut 60 de ani cu câteva zile în urmă, iar soțul ei are 58.
Pionieri în orașul Andernach
„Țin minte că atunci când am intrat în Germania, pe toate indicatoarele de pe autostradă era scris „aus”, pentru că ele indicau ieșirea, dar mie mi se părea că la ei toate orașele au aceeași denumire și tot întrebam: mai este mult? Mai este mult? Nu aveam răbdare să ajung mai repede, să îmi văd copiii și nepoții”, povestește Elena.
Au locuit cu una dintre fiicele lor primele 4 luni, iar după asta, soțul ei a început să lucreze. La început, munciseră și la cules cireșe, apoi la strâns prune. „Am fost ajutați foarte mult de comunitatea de ruși-nemți de aici. Nu știam limba, dar la toate programările ei au mers cu noi, dar și cu copiii noștri, când era nevoie.”
Victor și-a găsit de muncă la compania de curierat DHL, iar ulterior, familia și-a luat un apartament în chirie, fiind ajutați de statul german. „Pentru mine era exclus să trăiesc cu copiii. Eu doream să trăiesc singură și am început să căutăm chirie. Soțul meu lucra și în luna septembrie ne-am mutat la apartamentul nostru, într-un sătuc de alături. Statul suplinea atât cât era nevoie”, zice Elena. În 2015, când am venit noi în orașul acesta, Andernach, nu auzeai o vorbă românească. Noi, ca pionierii am venit, eram primii.”
Mezina familiei, Tatiana, locuiește la 4 km de părinții ei. „Mama a zis că nu își imaginează viața în Moldova fără noi. Ei au dat dovadă de atâta curaj! Mama a fost dârză, chiar dacă tata voia înapoi, în primul an. E o mare binecuvântare să îi avem alături, sunt un sprijin imens!”, spune Tatiana, care se bucură de ajutorul mamei în creșterea fetiței ei, Naomi.
Auf Wiedersehen!
Familiei Bogațchi, la fel ca și altor imigranți, i s-a propus să învețe limba germană. „M-am dus la cursuri voioasă, m-am așezat în ultimele bănci, alături de o femeie din Polonia de vreo 30 de ani și una din Bulgaria, de 17. Noi știam cel mai rău limba germană. Eu nu știam nimic, doar ce mai auzisem din filme: Auf Wiedersehen (la revedere) și Hände hoch! (mâinile sus!). Știam vreo 3 cuvinte numai. Când a văzut profesoara că nu cunoaștem nimic, ne-a mutat în prima bancă”, râde Elena.
A studiat nouă luni limba germană și a luat nivelul B1 (intermediar). „Învățam la școală vreo 4 ore, apoi veneam acasă și studiam singură alte 3-4 ore. Traduceam toate cuvintele în coloniță, citeam, eram foarte sârguincioasă. Erau cuvinte despre care ziceam că nu le voi învăța niciodată, pentru că nu le voi putea repeta în viața mea, iar acum, după 5 ani, mă gândesc: de ce m-am speriat eu atunci?”
Despre perseverența mamei ei, Tatiana spune că este de invidiat. „Mămica atâta studiază limba germană, în fiecare zi. Și tot uita, ce a învățat ieri uită azi, dar o ia de la capăt a doua zi. E greu la 60 de ani”.
De la croitorie la cleaning
„Am fost 5 ani și în Rusia. Cu frică mă duceam la lucru și cu frică veneam. Eram mereu stresată. Aici, în Germania, mă simțeam stresată doar pentru că nu știam limba. Îmi era rușine”, povestește Elena, care își amintește acum cu umor cum nu știa să răspundă la întrebări rudimentare în magazin, la cumpărături.
Începuturile au fost foarte grele, mai ales primul an printre străini. „Soțul meu, Victor, îmi spunea să ne întoarcem acasă. Dar eu i-am spus: eu nu mă duc. Dacă vrei – du-te singur. Eu de aici, de lângă copii, nu mă duc. Noi ne sunăm în fiecare zi, vorbim despre tot. Când am rămas singuri acasă, în Moldova, mă uitam prin casa noastră, care cândva era plină, cu patru copii. Acum era pustie, nu se auzea un singur sunet! Și am venit la copii”, povestește femeia.
Peste două luni de la terminarea cursurilor de limba germană, și-a găsit de muncă. Un an și ceva a lucrat la spălat vase, dar a prins o ofertă mai bună: în cleaning, la rețeaua de magazine Kaufland. „Câte 6-8 km fac zilnic, învârtindu-mă”, râde Elena. În scurt timp, a ajuns să fie apreciată de manageri și de colegi.
„Lucram în așa mod, că eram roșie pe față și transpirată. Și ei mă rugau: mai încet. Aici nu trebuie să lucrezi nici repede, dar nici încet. Trebuie să îți găsești așa – mijlocul”, zice Elena. În Moldova, femeia lucra era croitoreasă, iar diferența asta de meserii a fost, într-un fel, umilitoare. „Nici nu ridicam capul în sus, știind ce am fost în Moldova, și ce lucrez aici”, zice Elena, care acum, după cinci ani, ține capul sus. Clienții magazinului o cunosc și o salută, de fiecare dată când o recunosc. „Aici nu-i nimic rușinos să faci curat”.
Casa părintească, ce se vinde
Am întrebat-o dacă nu îi e dor de casă, de prieteni, de rude. Prieteni și-a făcut în Germania, suportul comunității din care fac parte a fost crucial și în acest sens.
„Ne-au ajutat să ne integrăm biserica evanghelică de aici, mergem acum și la serviciul care se ține în limba germană. Dor de casă am avut. Când mă duceam acasă în concediu, plângeam și când venea și încuiam casa – tot plângeam”, spune Elena.
Vânzarea casei lor din Orhei a fost un punct culminant în relația lor cu Germania. Au plecat împreună cu fiica lor Tatiana în luna septembrie, să dea casa pe alte mâini. „Am venit înapoi aici și am visat casa vreo două luni, așa cum niciodată nu am mai visat-o. Dar ținem legătura cu noii proprietari. Copii mei și-au cumpărat case aici, ei niciodată nu o să se întoarcă înapoi”.
„Dacă au ajuns ei să ia decizia asta de a vinde casa, ei au știut că în Moldova nu mai au viitor, casa se dărâmă și nu mai are sens să o țină”, explică Tatiana.
„Unii spun că nu se atașează de lucruri. Ba eu mă atașez. Am trăit în casa aceea douăzeci și ceva de ani, sunt atașată de grădina aia, de ogradă, de camera mea în care ne-am jucat. Eu atât de des visez casa, cum ne jucam acolo, cum colindăm. Le spuneam fraților mei că mă bucur că ei nu au trecut prin ce-am trecut eu și nu au fost acasă în momentul în care părinții au mers la notar. Nu m-am gândit că o să trec prin așa ceva”, zice Tatiana. „Casa era un reper pentru noi. E de parcă nu ne mai leagă nimic de Moldova, decât cele câteva rude rămase.”
Copiii sunt alături și medicina e performantă
Pe lângă motivația principală de a-și avea copiii alături, Germania oferă acestei familii și alte beneficii. „Muncim part-time, dar ne ajung banii, nu am niciun stres. Pot plăti lumina, telefonul, apa, chiria, pot să cumpăr haine pe care nu mi le-am permis toată viața. Aici ne ajunge salariul pentru toate nevoile noastre. Când le-am spus celor de la Agenția Forței de Muncă că vreau să încep munca, după ce terminasem cursurile, ei s-au mirat foarte mult, pentru ca alții stau așa și primesc ajutor de la stat ani și ani”, explică Elena. Soțul ei a beneficiat de tratamente medicamentoase la un nivel performant.
„Aici putem strânge bani și ajuta și copiii cu ei, chiar dacă lucrăm part-time. Pot să le fac cadouri copiilor și nepoților cu diferite ocazii. În Moldova, pensia mea este de 1200 de lei. Când să aștept eu copiii și nepoții să revină în Moldova, când o sa aibă concedii? În concedii ei or să vrea să se ducă să se odihnească în altă parte”.
Șoc cultural, frustrare și anxietate
Aspectul emoțional și starea de bine a persoanelor din această categorie de vârstă pot fi afectate de migrație mai mult decât a celor mai tineri. Potrivit Dr. Alexandru Ciobanu, psihiatru și psihoterapeut, sunt mai multe provocări. „Una din ele este convingerea că este târziu ca să învețe o limbă străină (mit promovat în perioada sovietică) sau că nu este nevoie să învețe limba țării pentru că oricum comunică doar cu ai noștri sau lucrează cu vorbitori de rusă. Dar când ies în stradă, la magazin sau în locuri publice – pot avea un șoc cultural sau simți o frustrare, pentru că funcțional sunt ca niște bebeluși sau persoane cu dizabilități intelectuale”, spune Alexandru. Potrivit lui, o altă dificultate pe care ar putea să o aibă aceste persoane este situația în care se pomenesc când mulți pleacă la copii și nepoți, care de fapt preferă să locuiască separat de părinți și bunei, iar familia extinsă li se pare un arhaism sau o încălcare a limitelor personale. Aici persoanele vârstnice se pomenesc în singurătate, mai ales seara și dimineața, ceea ce ar putea duce la tristețe și anxietate.”
Pe toți ne leagă dorul
De multe ori am auzit mulți conaționali care își doresc să revină acasă măcar la bătrânețe. Elena însă vrea să fie acolo unde vor fi copii și nepoții ei. „Mă văd îmbătrânind aici. Chiar dacă mor, vreau să fiu înmormântată aici, nu vreau să mă duc în Moldova. Pentru mine, orașul acesta este foarte luminos. Am vrut mereu să trăiesc lângă râu și lângă tren – și asta avem aici. Bani ca să ne îngroape avem, că am vândut casa”, râde cu seninătate Elena. „Nu, nu vreau acolo, categoric. Cel puțin așa gândesc acum”.
Elena mai zice că vrea să obțină cetățenia țării, având examenul la politică dat cu brio și cei 5 ani trăiți în Germania. „Dar îmi iubesc țara mea și pământul meu natal, unde m-am născut”.
„Îi apreciez și îi admir pe cei care au rămas cât și pe cei care au plecat, și unii și alții duc o luptă. Unii de supraviețuire, alții de afirmare, integrare. Pe toți ne leagă dorul”, concluzionează Tatiana.
