Tata dispărea în câte o noapte, iar când se întorcea căra un rucsac de cătană din care picura sânge pe linoleumul din hol. Carnea era caldă, mi se părea că fâșiile saltă ca o bătaie de inimă. Mama scotea repede din cuptor o tigaie cu fundul strâmb, cu urme de untură, și frigea câteva bucăți. Sfârâia și mirosea ca o sărbătoare. Tata își punea un deget peste buzele strânse, ssst, vorbea în șoaptă, să nu ne audă vecinii că el a fost pe sate, pe unde se tăiau pe ascuns viței. Că pușcăria ne mănâncă. Câteodată scotea din rucsac pui cu capetele atârnate, cu penele înmuiate în sângele ce li se scurgea din gâturile tăiate pe jumătate. Mama călea atunci o ceapă mare, să fie sticloasă, la foc mic, nu arsă ca să amărască puiul, și-n sosul ăla înmuiam felii uscate de pâine neagră și uitam că la brutărie văzusem într-o zi un șoarece gri care făcea salturi nestingherit de pe o coajă pe alta. Deschisesem gura să strig și vânzătoarea s-a încruntat. Eram la liceu, o așchie flămândă care se așeza cuminte, în pauza mare, lângă banca Laurei și aștepta pachetul din ghiozdan. Laura desfăcea cu mișcări lente șervețelul și dădea la iveală o felie albă de pâine, tăiată gros, pe care se odihnea o bucată de friptură de căprioară. Pătratul infim se topea rapid între dinți și cerul gurii. Dacă m-ai fi întrebat atunci ce înseamnă pentru mine fericirea, ți-aș fi spus că e felia aia de pâine albă ca un cozonac puhav și fibrele alea lungi de căprioară care o mânjeau. Tatăl Laurei lucra la partid. Nu știu dacă era șoferul unui ștab sau chiar el era ștabul. În clasa mea erau mai multe fiice de „cadre de nădejde PCR”. Și un ochi necunoscător nu ne-ar fi deosebit. Ele aveau obrajii roșii, rotunzi, plini, țineau nesfârșite cure de slăbire, eu aveam obrajii palizi, scobiți și eram mereu flămândă. Ele purtau blugi, eu visam la blugi. Părinții le duceau la mare, la munte, le lăsau în tabere, pe mine, părinții mă duceau la râul Strei, dormeam într-o mașină veche, Dacia 1100, cu huse din blană care-mi întorceau stomacul, intram unde era apa mică, îmi zdreleam tălpile de la pietrele ascuțite, pe alea rotunde alunecam. Mama ducea la iarbă verde oala cu sarmale, le înfulecam reci, câteodată prăjeam felii subțiri din bucata de slănină primită de tata de la țară, de la verișoara lui, Suzana. Pe vremea aia învățasem să spun că părinții mei sunt „simpli proletari” de parcă aș fi spus că mă trag din neam de soi.
În anul în care am rămas singură cu mama, s-a întâmplat de multe ori să nu avem nici măcar o monedă de 25 de bani prin casă. Mama tricota pe bani și își cumpărase din împrumuturi o mașină Veritas la mâna a doua. Clientele întârziau mereu cu plata și noi mâncam untura râncedă rășcălită de pe tigaia care se odihnea în cuptor de când plecase tata la București. Concentrat la Casa poporului. Rodeam cojile din coșul de pâine și ne umpleam stomacul cu fiertura făcută din mușețelul și păpădiile pe care le smulgeam din jurul blocului. Așa ne-a găsit o prietenă de-ale mamei. Unguroaica Kati avea bărbatul dus la muncă pe un șantier din Irak și o mătușă care locuia singură la Budapesta. Nu fusese căsătorită și o considera pe Kati fiica ei. În ziua aia înmuiasem ultimele coji mucegăite într-un lichid dubios de verde. „Iștenem, muriți la voi de foame aici? De ce nu zis nimic la mine?!” Kati a ieșit furioasă și s-a întors în jumătate de oră cu o sacoșă în care a înghesuit pâine, brânză, pateuri, toate din Ungaria. A strecurat și o pungă de sfert de kil de cafea măcinată pentru mama, o tablă mare de ciocolată Boci pentru mine, din care am mușcat ca un animal hăituit. Ea avea pașaport de mic trafic și mergea săptămânal în Ungaria. O vizita pe mătușă-sa și se întorcea încărcată cu bunătățuri. Repara sub lupă mecanisme fine de ceasuri, din bișniță îi ieșea un ban în plus.
După ce a fost concentrat pe un șantier grandios, tatei i s-a propus să se mute cu familia în București. Primea prin repartiție un apartament și o butelie. Noaptea mă rugam fierbinte, cu coatele sprijinite de jumătatea mea de canapea, să ne mutăm în capitală. Vecina de la parter avea două nepoate care locuiau la București și veneau vara în vacanță. Erau atât de dezinvolte, de încrezătoare încât eram sigură că aerul de București m-ar putea ajuta să ies din carapace. Tata a refuzat. De câte ori nu m-am întrebat de atunci cum ar fi arătat viața mea dacă tata ar fi acceptat.
Tot cam prin vremea aia, când tata era plecat, am cunoscut-o pe Dorina. Sora ei mai mare era căsătorită cu un văr de-al maică-mii fugit în America pe filiera Jimbolia. Ne-am pomenit cu ea într-o zi la ușă. Își închiriase o garsonieră pe o stradă vecină. Avea 20 de ani și o cicatrice lungă în bărbie, despre care mi-a povestit că e amintire de când i-a fost fracturată mandibula, „luni de zile m-am hrănit cu paiul băgat printre dinți”. Îmi arăta pe unde i-a fost fixată o împletitură din sârmă care i-a ținut prizonieră falca până s-a prins osul. Dorina muncea la o fabrică de vopseluri. Prinsese obiceiul să vină des. Își sufleca rapid mânecile, freca oale, tigăi, încropea ceva de mâncare, „am făcut rost de asta pe sub mână.” Mirosea bine, a parfumuri străine, hainele ei erau frumoase, mereu proaspete. Nu ne lua bani pentru nimic și maică-mea încerca să o convingă să se mute la noi, să stea gratis. „Vezi, așa arată o gospodină adevărată,” mă împingea de spate mama spre camera mea strâmtă ca o celulă, prin care risipeam mereu cărți, caiete, haine. „Fă-ți ordine!” Aveam un pat croit dintr-o canapea veche, uzată, la care tata i-a rupt spătarul ca să-mi încapă în cameră. Din pat ajungeam cu tălpile la pervazul ferestrei și cu mâinile la clanța ușii. Amenințată cu bătaia, propteam canapeaua schiloadă în ușă și refuzam să părăsesc celula ore-n șir. „Ce fată bună și harnică e Dorina. Cum n-am io noroc de așa fată? Uită-te la tine cum umbli ca o năhuie, țesală-ți părul ăla, nu te mai holba cu ochii ăia cât cepele. Nimic nu se lipește de tine, tâmpito.” Când Dorina nu a venit o săptămână întreagă, mama m-a trimis să o caut. O femeie cu țâțe mari mi-a deschis ușa garsonierei și m-a întrebat ce doresc. „Dorina e acasă?” M-a tras repede înăuntru. Dorina era așezată pe un scaun plantat în mijlocul camerei. Avea ochii plânși și bretonul blond ciopârțit. Un bărbat de un roșcat spălăcit stătea în picioare de o parte a scaunului, cu o foarfecă într-o mână, iar de cealaltă parte era un alt bărbat cu fața smeadă. Se uitau toți trei la mine. Dorina se înroșise. La colțurile ochilor i se formau lacrimi. Femeia care mi-a deschis m-a împins în bucătărie și a închis ușa. Mi-am lipit urechea de ea. „Cine dracu’ mai e și asta?” Dorina șoptea. Unul dintre bărbați, poate roșcatul sau poate negriciosul, a scrâșnit. „Te tund zero dacă nu ești fată cuminte.” Ușa de la intrare s-a trântit și s-a făcut liniște. Tot femeia cu țâțe mari m-a scos din bucătărie și m-a evaluat dintr-o privire. „Tu mergi la liceu?! Adică o să ai liceul? Cu diplomă? Nu pot să creeed!” Și-a plesnit palmele una de alta. „Ce caută o fată ca tine aici?!” O întrebam pe Dorina cine erau ăia și de ce i-au tuns bretonul. Ea și-a apăsat un deget pe buze, „ssst să nu spui la nimeni, să nu cumva să-i spui lu’ tanti Aurica.” Am tândălit pe drum un timp până m-am hotărât ce să-i spun maică-mii. „Nu era acasă.” Pe fața ei a trecut o umbră, „oare s-o fi supărat din ceva?” S-a uitat la mine bănuitoare, „precis te-ai purtat urât cu Dorina”. Apoi m-a scuturat de umeri pe unde am pierdut vremea, că ea nu vrea să crească o curvă, „te-o ferit bunu’ Dumnezo de-mi vii cu burta la gură.”
Veselă și încărcată de cadouri. Așa a venit Dorina aproape la două săptămâni de la vizita mea la garsonieră. A bălmăjit ceva despre o plecare la părinții ei care locuiau într-un oraș mic. Mi-a adus prima mea fustă de blugi, „e din Turcia”. Strâmtă până deasupra genunchilor, iar de acolo se desfăcea în mai mulți clini ca petalele. Am îmbrăcat-o, așa am dormit în noaptea aia. În tava de la cuptor a așezat câteva felii condimentate din carne de porc, pe mușamaua mesei din bucătărie a înșirat batoane scurte de brânză topită, câteva conserve pe care scria într-o limbă necunoscută, un cartuș de țigări Kent, o pungă mare cu boabe de cafea desenate pe un fond auriu-lucios, un pachet cu napolitane pe care era o balerină și ciocolată. Maică-mea s-a emoționat atât de tare încât i-au dat lacrimile. „Doamne, de când n-am mai văzut așa ceva, de unde ai făcut rost?” Dorina mi-a tras cu ochiul.
Autoare: Liliana Sime
