Într-o dimineață de noiembrie, la ora 6 fix, am auzit niște bătăi scurte și hotărâte în ușă. Eram în baie, amorțit între vis și realitate. „Avem mandat de percheziție”. Trei polițiști au intrat în sufragerie. Când am ieșit mi-au cerut să spun dacă am droguri în casă. Am scos dintr-un sertar un plic. Era sigilat, nu consumasem, îmi fusese frică. Îl primisem la o petrecere. În mai puțin de un sfert de oră, camera mea devenise un câmp de luptă: haine împrăștiate, sertare smulse, cărți răscolite, iar eu, acuzat fără să fi fost, tehnic, vinovat. Kafka n-ar fi putut scrie o scenă mai clară. Atunci am înțeles ce înseamnă să trăiești la graniță. Să nu fii nici complet al lumii din care vii — casa în care părinții se roagă, în care se citește și se mănâncă împreună —, dar nici al celei în care ai pășit, unde trebuie să pari tare și ești mereu expus – un fluture într-un insectar, exact ca cel pe care îl prinsesem în clasa a VI-a pentru o notă la biologie. De atunci trăiesc cu senzația că mi s-a întâmplat ceva mai grav decât o percheziție: mi-am pierdut dreptul la inocență și, odată cu el, liniștea. Procesul meu e deocamdată fără judecători, fără verdict, doar cu polițiști și un procuror. Plus întrebarea care nu îmi mai dă pace: Când am trecut granița?
„Cineva trebuia să-l fi calomniat pe Josef K., căci, fără să fi făcut ceva rău, într-o dimineață a fost arestat”. Așa începe „Procesul”: cu o vină nerostită, cu o acuzație neexplicată, cu o dimineață în care lumea capătă alt contur și nimic nu mai e așezat. Exact așa a fost și dimineața mea. Totuși, eu făcusem ceva. Sau poate nu „făcusem”, ci renunțasem. Puțin câte puțin. Mai întâi la rugăciunea de seară, apoi la sinceritatea din priviri, apoi la rușinea de a minți. N-am trecut granița brusc. Am alunecat aproape fără să-mi dau seama dintr-o lume în alta, iar atunci, în noiembrie, toate aceste treceri s-au strâns într-un singur cuvânt: inculpat. De aici începe călătoria mea printre granițe – nu doar dintre bine și rău, ci dintre acasă și afară, dintre inocență și cădere, dintre ceea ce eram și ceea ce jocul vieții voia să fiu. O călătorie în care totul devine relativ, mai puțin o singură întrebare: Unde s-a sfârșit povestea lui Holden și când a început povestea lui Josef K.?
*
Deschid ochii, deși simt că mintea a rămas un pic în urmă, încă hoinărind prin parcul unde mă aflam în vis. Un parc pe băncile căruia în loc de oameni se aflau ciori. Toate cu ciocurile larg deschise, prevestind un pericol. În parcul din vis nu erau copii, doar haine atârnând de crengi și leagăne murdare. De când eram mic obișnuiam să-mi amintesc ceea ce visam și imaginile nocturne continuau să vuiască în interiorul meu multe ore după trezire. Din fericire, în majoritatea nopților visez conștient și frumos – fie lucruri care aș vrea să mi se întâmple, fie stări a căror substanță capătă sens în conturul ființei mele. Ele devin nu atât puncte de plecare pentru realitatea nopților, ci repere în care, în somn, pot controla ceea ce trăiesc. De aceea, la trezire nu risipesc brusc ceea ce am avut, încercând să păstrez cu mine în noua zi ceva. Câteva clipe mai târziu murmur lângă colțul patului niște rugăciuni. Apoi, eliberat complet de mrejele somnului, îmi dezmorțesc trupul mișcându-mi mâinile încet, atingând cu vârfurile degetelor genunchii, ca mai apoi să simt conturul unghiilor de la picioare, executând un fel de pod menit să-mi dezmorțească musculatura. Mă îndrept spre baie. Casa încă miroase a somn. Parchetul scârțâie și sparge liniștea. Până nu vine frigul lui decembrie dorm cu geamul deschis. Îmi place ca dimineața să simt acel fior abia bănuit al zilei ce urmează. Sărutul proaspăt al dimineții, o promisiune. E același fior care seara, când închid ochii, se transformă într-o îmbrățișare, strecurându-se în bumbacul cearșafurilor cu care mă învelesc. Mama doarme în camera de alături. Respiră încet. Îmi place acest moment, când sunt singurul treaz și energia se revărsa dinspre mine spre lume. Încă nu știam că ceea ce urma să se întâmple îmi va zgudui spațiul interior, cel în care până atunci sensurile nu se căutau, ci se primeau. Eram pe punctul de a fi azvârlit într-o altă realitate. Fusesem avertizat? Avusesem presimțiri? Da și nu. Ca întotdeauna după ce ai pășit de partea cealaltă a unei bucăți de viață simți că ar fi trebuit să știi. Că ai fi avut timp să fugi, să nu te lași împins acolo unde nu știi dacă mai există drum de întoarcere. Acolo unde ceea ce ai făcut sau nici măcar nu ai făcut, dar, iată, pentru ceilalți e ca și cum ai fi făcut, te poate pune definitiv la pământ. Dându-ți o altă identitate. De nedorit. Ca o piele ce nu e a ta și de care nu știi dacă și cum vei mai putea scăpa.
„Poliția! Deschideți!”
Mama a fost cea care le-a dat drumul. Prin ușa băii, corpul meu se ițea palid și gol. Îmi lăsasem tricoul pe mașina de spălat din hol, aveam pe mine doar pantalonii largi de pijama, fără buzunare, atârnând nefiresc, trădându-mi spaima, singurul instinct pur animalic, singurul „ireductibil”, după cum susține Liiceanu. Totuși, în acea dimineață nu mi-a fost frică de organele de control, nu anticipam consecințele. Mi-a fost frică de rușine. Care deja îmi strangula gâtlejul, îmi acoperea cu o peliculă rece pielea, îmi cobora o ceață peste privirea până atunci senină. Era rușinea de a mă uita la chipurile părinților. Rușinea de copilul care fusesem și în a cărui cameră încă dormeam. Rușinea în fața lui Dumnezeu, dar și rușinea față de tot ceea ce numeam acasă, spațiul – care nu e doar o sumă de obiecte familiare – ce m-a format. Acasă însemna tatăl meu, mereu atent să nu traverseze pe roșu sau să plătească la timp facturile, cel care mă învățase să mă rog, să gândesc, să ascult. Mama, cea care îmi arătase cum să mă bucur și să iubesc. Părinții stăteau acum neputincioși. Rușinea îi învăluise și pe ei, deși nu aveau niciun motiv să se înece în mocirla aceea de vinovăție și neputință. În timp ce polițiștii cotrobăiau cu brutalitate prin lumea mea, simțeam în nări mirosul de tămâie pe care tata obișnuia să o aprindă uneori duminica după ce venea de la biserică.
Dincolo de ușă nu era haos, ci alt tip de ordine. Una în care nu întreba nimeni „Ce citești?”, ci „Cu cine ești?”. În loc de pisica torcând, erau boxele urlând trap. În loc de ceai cu miere, shoturi cu nume pe care nu știam să le pronunț. Prima dată am fost invitat. A doua oară am mers singur. A treia oară eram deja „de-al lor”. Nu întreba nimeni cum te simți, dar trebuia să arăți că te distrezi. Afară gândirea era o slăbiciune, sentimentele, o glumă proastă. Începusem să mă mișc altfel, să vorbesc altfel, să postez altfel. Când ieșeam pe ușă aveam impresia că trec granița într-o lume unde înveți că, dacă vrei să supraviețuiești, te adaptezi. Unde nu contează ce știi, ci pe cine cunoști. Nu contează cât citești, ci cât de rapid reacționezi. Acolo inteligența nu e o calitate, e un inconvenient, sensibilitatea e sinonimă cu slăbiciunea, să visezi e periculos, să crezi în bine, infantil, să ai principii e o glumă. Acasă învățasem că omul nu e definit de ceea ce obține, ci de ceea ce refuză. Că marile alegeri se fac în tăcere. Că nu ești puternic când rănești, ci când poți să ierți. Că adevărata libertate nu e să faci orice, ci să știi ce nu vei face niciodată. La un moment dat, n-am mai știut ce să aleg. Mă simțeam ca într-o intersecție în care nu există indicatoare. Cu cartea în rucsac și golul în piept. Nu-mi mai puteam spune întreaga rugăciune, doar finalul: „…și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean”. Acum știu că cel „viclean” nu e o persoană, e tentația de a renunța la tine însuți.
Nu îmi mai recunoșteam casa. Ieșeam din când în când pe balcon însoțit de unul dintre polițiști, fumând intermitent o țigară. Au văzut icoana de la Athos. Le-am spus că fusesem acolo. Totul se derula straniu, cu salturi între firesc și absurd. Am văzut clar granița. Granița între prietenii care știu totul despre viață și nimic despre suflet și lumea solidă pe care am avut-o și de care am fugit. Granița dintre stradă, unde toți se dau frați și mâna blândă a mamei, a bunicii, a tatălui, fiecare enervant de atent să-mi fie bine. Granița dintre omul care am fost și cel care voi fi după ce polițiștii vor ieși din apartament. Mi-am reamintit de Josef K. Semnez procesul verbal. Pe acest teritoriu nou, străin, sunt tot eu, copilul părinților mei, deși pentru ceilalți am devenit un altul. Au trecut doar 36 de minute de când bătăile în ușă au dislocat definitiv realitatea în care trăisem. De atunci aștept. Cu speranța că voi putea trece din nou, de data aceasta în sens invers, granița.
Plicul cu 1,13 grame de MDMA era în dulapul meu de o săptămână. Nu apucasem să mă hotărăsc dacă vreau cu adevărat să încerc. Dar pentru ei, asta nu conta. Credeau că voiam să vând. Era ridicol, nu o făcusem niciodată, dar poveștile pe care le spusesem la telefon celor care se ocupau cu așa ceva le întărea convingerea. Peste tot – în conversațiile înregistrate, în glumele făcute cu oamenii de pe stradă, în povestea spusă la telefon despre o „livrare” de la Cluj, unde nu călcasem niciodată – ei vedeau o rețea, iar pe mine un personaj din „Breaking Bad”. Am rămas la secție aproape o zi. Știu că de acum în fiecare cuvânt rostit la telefon, în fiecare râs forțat, în fiecare propoziție spusă după un fum, voi fi obligat să disting între realitatea de acasă și lumea de afară, acolo unde cuvintele devin probe și glumele, capete de acuzare. Nu mai eram Holden Caulfield, devenisem Josef K., cel care trebuie să-și demonstreze nevinovăția într-un sistem unde există doar prezumția de vinovăție.
*
Într-o altă dimineață, în iunie anul acesta, a apărut un articol despre caz. Cu un subtitlu mincinos, scris cu roșu: „Vindea la elevi, dar tatăl îl apără…”. Frica cea mai mare nu e de condamnare, ci că, indiferent de ce va urma, „rușinea avea să-mi supraviețuiască”. Mie și părinților mei. Holden a murit, trăiască Josef K.
Autor: Horia-David Munteanu
