M-am așezat pe podea lângă Richie. Tremurul din vârful urechilor și murmurul blănii m-au făcut să pun mâna pe el. Cam la fiecare cinci secunde i se cutremura torsul. Am sunat imediat veterinara. Acum știu cum să măsor temperatura unui câine. Avea 40 de grade. Am primit operativ rețeta pentru injecții. Tocmai acum și-a găsit sora mea să plece la munte și să-mi lase câinele bolnav?
Acest eseu s-a născut în cadrul Școlii de Scris de Moldova.org, ediția III
Prima injecție din viața mea am făcut-o unui pomeranian. Acel weekend l-am petrecut având grijă de Richie. Mi-a făcut bine. Alternativa era să-mi rugum în cap ce puteam face diferit în ultimele trei luni. Fusese ultima mea săptămână la jobul meu de vis.
Mă tem să scriu despre burnout. Ardere profesională – ăsta e termenul de care angajatorii, coordonatorii și administratorii nu vor să audă.
„Șase luni lucrate, când ai dovedit să obosești? Oamenii câte șapte ani lucrează. Mai au și copii, și credite. Pe ei îi poți înțelege când ajung la burnout.”
Dintr-odată, parcă nu mă mai simt prost că n-am copil și credit ipotecar. Da, în urmă în viață, dar măcar nu m-am ars trăgându-mi familia după mine.
„Așa-i la toți, pe șefi îi interesează rezultatele, nu echipa.”
Chiar la toți? Pe al meu totuși parcă-l interesa și echipa, la angajare mi-a spus că postul e vacant de juma’ de an pentru că încă n-a găsit persoana potrivită. Pentru următoarele șase luni, eu am fost persoana potrivită.
„Aşa-s șefii, azi spun una, mâine alta, tu fă cum știi tu mai bine, că pe urmă vinovată oricum tu ești.”
Bun sfat. Deresponsabilizăm șefii de ce se întâmplă în businessul lor.
„Tu nu înțelegi ce noroc ai, începi la 9:30, salariu bun, echipă nice, proiecte mari și cunoscute.”
Da, începeam la 9:30. Problema era că nu mă opream. Din colega care îi încuraja pe toți să nu sară peste pauza de masă și să iasă la timp din oficiu, m-am transformat în cea care mânca dimineața și poate noaptea, în timp ce lucra. Jobul mi-a fost descris mai mult ca o idee inspirațională, decât ca o listă clară de responsabilități și procese. Eu știam cum ar trebui să funcționeze lucrurile și am ales să nu fiu o bătaie de cap în plus – mă descurcam și cu identificarea proceselor, și cu împărțirea responsabilităților cu colegele mele. În perioada de criză mi s-a adăugat și coordonarea întregii echipe. Mi-am îmbrăcat rolul ca pe o geacă militară înainte de front: da, o să fie greu, dar țin să fie bine și o să fac tot ce pot ca să trecem întregi prin asta. Eu eram bravo. Eu eram importantă.
Eu pot adormi doar cu pastilele Atarax pe noptieră, lângă paharul de apă. Prescripția e de pe 31 ianuarie. Arderea mea a început la mijloc de lună. Aveam nevoie de somn ca să pot fi productivă la lucru, ca măcar în prima parte a zilei să nu-mi fie greu capul. În multe nopți, nici pastilele nu reușeau să-mi împrăștie agitația gândurilor despre lucru. În capul meu era ca pe străzile unui oraș după un cataclism, cădeau acoperișuri în flăcări, blocuri de piatră, dulapuri pe bucăți de la etaje și toți urlau.
Cu o săptămână înainte de demisie, o colegă m-a întrebat cum a mers ședința din care ieșisem adineaori.
– X și-a notat tot, poate să-ți transmită ea informațiile, am răspuns.
Când deschisesem gura, nu asta plănuiam să spun. Problema era că neuronii mei reușeau să producă doar un spațiu întunecat și pustiu în loc de a-mi aminti ce discutasem cu cinci minute înainte. Am înțeles că Ataraxul nu ajută cu pierderea capacităților cognitive. Memoria defectă a fost cireașa de pe tortul vinovăției mele. Printre ingrediente mai erau: dureri constante de cap, dificultăți de concentrare și de analiză, iritabilitate, apatie. Nu eram nici o colegă pe care să te poți baza, nici una lângă care să vrei să stai alături.
– Catea, voi nu reușiți să înaintați concomitent în toate proiectele. Uite cum aș vrea să îți organizezi ziua…
În fața foii cu orele de muncă și responsabilitățile mele, am înțeles ambii ca nu am cum reuși fizic tot. Soluția era să deleg mai mult. Cui să deleg ceea ce știam doar eu să fac?
Când am plecat, aveam cui delega. Cred că de asta am putut pleca. Atunci nu mai conta că am cu cine împărți volumul de lucru. Senzația constantă de disperare caracteristică arderii profesionale reușește să șteargă sensul și satisfacția din tot, chiar și din munca care îmi provoca entuziasm și mă pasiona. Concentrarea și abilitățile mele analitice au rămas în nopțile nedormite, retrase într-un subsol sub ruinele orașului în foc din capul meu.
Câtă furie. Nu reușeam să asigur dezvoltarea proiectelor în care credeam nu pentru că nu știam cum, ci pentru că nu-mi lucra creierul. Eram singură în orașul ăla arzând și nu reușeam să mă fac înțeleasă, să cer ajutor. Trebuia să vin cu soluții, nu cu probleme. Asta am făcut până am devenit eu problema. Pasiunea, responsabilitatea, loialitatea și expertiza mea au fost devorate de supraoboseală, la fel și pofta de viață. Nici criticul meu interior nu a fost de ajutor.
Când am plecat, tot eu eram cea care a părăsit proiectul la jumătate, cea care îngreuna atmosfera din oficiu cu starea sa, cea cu așteptări prea mari. Eram o incompetentă iresponsabilă, bună de nimic. Eu, specialista care nu a fost destul de specialistă ca să-și creeze condițiile pentru a funcționa pe termen lung. Așa de bine am învățat să mă devalorizez, așa de bine știu oamenii din jurul meu să minimalizeze propria suferință, că nici de ardere profesională nu mă simțeam calificată.
Dacă îmi păsa mai puțin, aș fi făcut un pas într-o parte după prima noapte nedormită, după primele seri lucrate, după primele mese nemâncate, după primul weekend închisă în casă în fața strategiilor și tabelelor Excel, după primul meeting în care sugestiile mele au fost ignorate, doar ca o săptămână mai târziu să fie propuse de altcineva și aprobate. Două luni jumătate am trăit așa, punându-mi presiuni care acum știu că sunt imense. Atunci părea minimul indispensabil și nici de asta nu eram bună. Dacă îmi păsa mai puțin, îmi goleam la timp farfuria. Mi-aș fi asumat mai puține responsabilități, aș fi lăsat să ardă pojarurile și aș fi avut mai devreme o echipă completă care să-mi permită să fac ceea ce știam cel mai bine, pentru ce credeam că am fost angajată. Rețeta arderii profesionale se începe cu entuziasm, pasiune, și teama de a fi incomodă, incompetentă, imperfectă.
La o lună după ce mi-am dat demisia, încă aveam Ataraxul pe noptieră. Vorbeam cu familia mea doar ca să nu-și facă griji. Mâncam că trebuie, ca să trăiesc. Dar oare are sens să trăiesc, dacă așa se simte viața mea? Mâncarea gustoșică, dulciurile, timpul cu oamenii mei dragi – toate aceste surse de oxitocină și endorfine deveniseră activități obositoare și fără sens.
Richie și-a revenit după o săptămână de injecții. S-a primblat fericit toată vara. De când cu ploile, mai puțin – nu-i place să se ude. Eu, la 6 luni după ce mi-am dat demisia, intru din nou în industria care mă pasionează. Încă mă împiedic de flashback-uri despre jobul meu de vis. Cu ce am greșit eu, ce puteam face diferit, cum ar fi fost dacă. Nu mai am coșmaruri cu deadline-urile, dar fantezia de a fi înțeleasă de colegi mă mai vizitează uneori. Poate e tot în capul meu, poate oamenii nu văd doar alb-negru și eu n-am fost judecat doar pe baza celor mai grele momente prin care am trecut acolo.
Sunt zile în care reușesc să cred că nu-s doar eu vinovată de cum au mers lucrurile. Știu că am făcut și ceva bun, știu că sunt oameni cărora am reușit să le ofer un spațiu de muncă mai sigur pentru câteva luni, știu că am contribuit destul la creșterea companiei pentru timpul scurt pe care l-am petrecut acolo. Nu regret că am plecat, la fel cum nu regret că m-am angajat acolo.
Am învățat cât e de importantă o bază stabilă a propriei opinii despre sine. Nu bună sau pozitivă, stabilă. Doar partenerul meu știe câte ore a petrecut amintindu-mi cum îmi făceam dedicată lucrul, demonstrându-mi că am fost bravo și că am abilități de apreciat. Susținerea din partea familiei și a prietenilor a avut și ea efecte tămăduitoare. O opinie de sine stabilă e ancorată în realitatea obiectivă – ce știu, ce nu știu, la ce-s nepricepută și la ce excelez. Nu ne idealizăm, ci ne vedem așa cum suntem, cu bune și cu rele. Am mai învățat că un dialog interior constructiv schimbă vieți. Al meu o dă tot mai rar în distructiv și dramatic, noroc de psihoterapie. Cu o opinie de sine stabilă și cu o voce interioară prietenoasă dispare frica de a fi o angajată, o colegă rea atunci când semnalez existența unor probleme sau necesități. Voi fi și problematică, și incomodă dacă de asta e nevoie ca să-mi pot face bine lucrul. Tot eu rămân, cu toate calitățile care vin la pachet. Am mai învățat ce întrebări în plus să le dau și angajatorilor la interviu, și candidaților pe care îi intervievez eu.
Poate tineretul nu vrea să lucreze,
sau poate tineretul nu vrea să se ardă.
Probabil realitatea e undeva la mijloc. Dar dacă angajatorii tot se jăluie că nu găsesc oameni buni la muncă, poate ar fi cazul să se asigure că nu ard acești oameni atunci când îi au. Eu până în ziua de azi mă tem de un job full-time, doar gândul la asta mă face să mă simt de parcă mi s-a sfârșit viața. A devenit o prioritate să-mi pese mai puțin de imaginea mea de specialist, de cât de bună angajată sunt, și să am grijă de mine. Măcar să mănânc și să dorm. Unde nu-s eu, nu este nici munca mea, pe care știu să o fac al naibii de bine.
Scris de Ecaterina Lefter
Editat de Natalia Graur
