Sindrom.
Nu știu dacă a rostit cineva cu voce tare cuvântul sau dacă acest cuvânt-ghilotină a trecut simultan prin mințile tuturor și mi-a tăiat genunchii. Simt cum viața mi se separă în două, dar nu înțeleg ce înseamnă asta.
Boală rară.
Alte două cuvinte străbat salonul de nașteri și nu știu dacă cineva are curajul să le rostească. Parcă nici nu sună atât de rău. Boală. Toți bolim. Unii o viață întreagă, mereu au câte ceva. Rară. E chiar un cuvânt frumos, nu l-am gândit niciodată altfel decât cu admirație. Și atunci de ce privirile celor zece femei – medici și asistente – s-au schimbat imediat ce le-au pus laolaltă?
Țin ochii închiși, ca să nu dau încă de realitate. De privirile cu milă, cu jale, cu teamă.
Nu simt nimic, nu gândesc mare lucru. Parcă m-am trezit dintr-un somn adânc într-o casă străină și nu-mi aduc aminte de unde se aprinde lumina. Pe pieptul meu se zbate ceva călduț și umed. E real, dar nu știu sigur dacă eu sunt. Îl aud plângând. De fapt, țipă tare; nu știu cum de nu-l auzeam până acum.
— Mămica ta nu zice nimic, nici nu deschide ochii, dar tu ești un frumușel. Te-aș lua la mine acasă, puiule!
Trupușorul lui mic se ridică de câte ori respir. „Mămica ta.” Îl simt, e aici, e real. „Mămica ta.” Piciorușul lui îmi gâdilă șoldul când se încordează să țipe. Să îl aud. Să îl audă mămica lui. Îi simt degetele minuscule de la piciorușul stâng și-mi vine să râd. Știu sigur că tot restul vieții, de câte ori voi închide ochii, voi putea simți degețelele astea pe șoldul meu.
— Dar tu ești un frumușel.
E frumușel, a zis. Ce bine. Frumușel. Frumușel, frumușel. Am luat-o razna, trebuie să fie de la hormoni. Parcă ce contează că e frumos? Să-mi spună cineva că e sănătos! Of, copile, m-aș uita la tine, dar mă tem să deschid ochii. Mă tem să văd ochii lor înainte să te văd pe tine.
— Nota zece.
De data asta nu a fost doar un gând. A spus cineva asta cu voce tare și atmosfera s-a schimbat. Liniștea de priveghi s-a transformat într-o forfotă liniștitoare. Lucrurile par să intre din nou în normal. Poate aș putea deschide ochii? Știam că e pe pieptul meu și totuși nu mă așteptam să-l văd, real, aici. Îi văd fontanela cum tresare și mă uit direct la piciorușul lui care încă se încordează. Vreau să-l țin minte și cu ochii deschiși.
O asistentă mă privește liniștitor și îmi spune ce urmează să facă. Nu aud nimic. Am o singură întrebare nerostită. Îmi dau seama că, de fapt, am rostit-o cu voce tare abia când o văd că se fâstâcește.
— Dar bărbia? Cum îi arată bărbia?
Mi se explică procedurile de rutină. Nu aud cuvintele, simt doar din privirile lor o combinație de milă, speranță, precauție și multă teamă. Închid ochii din nou când mi-l iau din brațe și aștept. Ciudat, îmi lipsește. Până acum jumătate de oră nu era aici, iar acum îmi lipsește de parcă mi-ar lipsi un picior. Respir și nu gândesc nimic. Nu sper, nu mă tem. Aștept. Atârn între a fi mama unui copil și mama unui copil-sindrom, orice ar însemna asta.
Deschid ochii când o doamnă doctor vorbește cu mine. Nu știu ce spune. Îi văd doar ochii și acolo nu e liniște. E din nou panică, teamă, o urmă de speranță și multă milă. Semnez ce-mi dă. Presupun că vor să facă investigații. Aud – sau cred că aud – „operație de urgență”.
E liniște din nou. Întuneric. Aștept.
Vești bune: nu e nevoie de operație acum.
Vești proaste: va fi nevoie în câteva luni. Poate. Dacă supraviețuiește.
Sindrom.
Ce cuvânt. L-am auzit de atâtea ori fără să-i dau greutate. Nu era din lumea mea. Acum, deși nu a fost rostit, îl simt cum se lipește de mine. Oare cine eram? Mă gândesc la băiatul care s-a trezit într-o dimineață gândac și nici nu s-a întrebat cum a ajuns așa. Să nu mă întreb nici eu. Să mă gândesc doar la ce am de făcut. Cum să nu mă întreb? Cuvântul ăsta se lipește de mine celulă cu celulă și să nu mă întreb de ce?
De câteva ore am brațele goale și mintea amorțită. Ascult vești bune aduse cu entuziasm și vești proaste aduse cu teamă, una după alta. În mine e o singură imagine: merg pe un fir de ață între două lumi și mă aplec ba într-o parte, ba în cealaltă. Încordez picioarele și mă uit înainte. N-aș vrea să cad spre stânga – ce văd acolo nu e viață. Dar nici spre dreapta nu privesc prea mult; dacă m-aș lăsa în iluzia normalității, n-aș putea duce următorul „nu respiră dacă stă pe spate”.
Dacă nu mi-l mai aduce nimeni înapoi? Încă-i simt piciorușul, dar îmi dau seama că nu i-am văzut fața. Sunt mama lui de patru ore și nu știu cum arată.
Vibrează telefonul. E o poză cu un bebeluș care doarme pe burtă. E atâta liniște în grămăjoara asta cu fundul în sus. Mă aplec spre dreapta. Mă ridic din pat ca și cum n-aș fi născut acum câteva ore, ies pe coridoare și îl găsesc.
— Pot să-l iau în brațe, așa, plin de sonde și tuburi?
— Aveți curaj?
— Am nevoie.
Căpșorul lui intră perfect sub bărbia mea, de parcă acolo a fost mereu. Mă aplec spre dreapta și pășesc. Terapii. Operații. Cursuri. Mă caută cu privirea. Te văd, puiule. Sunt aici. Nu ne dezlipim până nu ești bine.
Statisticile… „Șansele să nu fie afectat creierul nu sunt mari, dar sunt.” De „dar sunt” mă agăț.
„Doi ani și vorbește atât de frumos? Sunteți norocoși.”
Am scăpat de sfoară, dar încă mă clatin. M-am obișnuit să văd două imagini deodată. Două mame. Doi copii. Ce-ar fi putut fi.
Ne oprim la o cafenea după o tură de parc. Așteaptă toată săptămâna ziua de luni pentru întâlnirea noastră cu babycino și banana bread. Pentru o clipă simt că trăiesc viața altcuiva.
— Povestește-mi, mami, de când eram mic.
— Când erai mic, te țineam mult în brațe.
Oare? Pe el îl țineam?
