— Dar cum adică, la 17 ani să fii măritată? Și încă cu un om care-i cu 11 ani mai mare decât tine?
Întreb fără să-mi dau seama dacă asta e ceva de bucurie ori ceva care mă șochează, ceva care ne apropie sau… dimpotrivă, are să aștearnă tăcere între noi două.
— Nici n-aveam 17 împliniți, îmi zice ea, fără să-mi judece îndrăzneala.
După o pauză cât o respirație, face un gest cu mâna în aer, ca să-mi arate că, de fapt, greșisem la calcule.
Nunta a fost în februarie, da’ eu în aprilie abia făceam 17 ani.
Mama murise, continuă ea. Tătuța a rămas cu un copil mic. Cum să aibă grijă un bărbat de un copil mic?! S-a însurat. Au mai făcut doi copii. Cu mine eram trei. Eu eram… așa, ca în plus.
Își îndreaptă un pliu de la halat și-mi dă de înțeles, cu un oftat, că nu ar vrea să dea detalii despre „de ce era în plus”, dar că e ceva care doare.
— Știam să croiesc, să cos. Mâncare făceam. Lucru clar: prășit, spălat, hrănit animale, muls vaca, caprele. Mai pe scurt, tot ce-ar face o femeie în gospodărie, la vremea aceea. Duminicile cântam în cor la biserică…
— Și unde v-ați întâlnit? — continui iscoditoare, nerăbdătoare să aflu dacă povestea lor de iubire e ca în filme ori ca în cărți.
— Păi, Gheorghe venea la tătuța să-i potcovească caii, zâmbește ea.
— Aaaa, deci e ca în povești! — pufnesc eu cu entuziasm.
— Avea căruță nouă, doi cai hrăniți, curați, pământuri lângă sat și lângă pădure, moară. Eu eram o copilă, zădăram câinii pe la garduri. El, un flăcău pe care multe dintre fetele satului și l-ar fi vrut de mire.
Eram frumoasă și eu, da’ el parcă era mai arătos. Da’ ce, nu-l știi? Că așa și-o rămas pân’ la 100. Tătuța se împrietenise cu tata lui și… s-au înțeles să fie nuntă.
În capul meu, își face loc iar o împletire de șoc și curiozitate. Nu mă pot opri.
— Și nunta? Nunta cum a fost? — înaintez din inerție, încercând să descos acest roman cu un flăcău bogat și o țărancă orfană.
— Am avut rochie nouă, da’ mă rog… ca în mijloc de iarnă, nu mai este de rochie. Deasupra purtam o haină mai groasă. Rochia parc-o văd acuma, albastră, cam așa ca halatul meu, poate mai deschisă.
Își plimbă buimac privirea în căutarea acelui albastru, atât de firesc pentru ea și atât de străin pentru mine.
Pe-atunci se coseau rochii de mireasă ca să fie purtate și în alte zile, de sărbători, la biserică.
— Și muzică, mâncare? — o întrerup jenată ușor de nesăbuința întrebării.
— Daa, am avut, cum să nu fie? — răspunde ea zâmbind.
Nu mai sunt dureri așa de mari, ca să umbrească așa bucurii.
Nu i-am înțeles remarca, dar stau, de data asta, cuminte, să mi se înșire povestea.
— Istrate avea fanfară. Nu-i știi tu. El cânta la contrabas, mai aveau o vioară și o tobă. De la mire au mers după nănași, apoi au venit la noi. La mireasă, adică.
Ne-am cununat la biserică și apoi, la noi acasă, am pus oaspeții la masă. De… cu ce era.
Perje fierte, grâu fiert, găluște, cartofi și alte mâncăruri din cuptor. Tort cu etaje nu era — îmi zice ea, anticipând parcă vreo întrebare de-a mea — și râde în hohote.
— După nuntă, m-am făcut fată de oraș.
— Wow! — îmi mut eu uimirea în cuvinte.
— Ne-am mutat la casa lor, la oraș, la 12 kilometri de aici. M-a dus tătuța cu căruța, cu perne, cu zestre, așa se cuvenea pe atunci. Cu ce-aveam noi. Era februarie, da’ era glod.
Respiră adânc, făcându-și ochii mici, ca și cum s-ar uita spre ceva care e foarte departe, dar despre care știe deja absolut tot.
— Soacră-mea avea multe rochii înflorate și mărgele. Era ca o boieroaică. Așa cum îmi închipuisem, în mintea mea de țărancă, înainte să intru în casa lor. Zâmbește. Gheorghe cu tata aveau treburile cu pământuri, moară, piețe, iar noi două aveam grijă de casă și mâncare. Îmi cumpăra și mie din târg haine, ca să fiu pe măsura neamului lor. Ne împăcam bine.
În decembrie am născut o fată. Prima lor nepoată, într-o casă în care nu fusese fete.
Tare o mai așteptase soacră-mea, să-i deie toate podoabele.
Și nu i le-a mai dat. Nici ea nu le-a mai purtat. Nici eu.
La un an și jumătate după nuntă, părinții bunelului — oameni gospodari, cu casă la oraș, pământuri și moară — au fost deportați.
În iulie ’49, tătuca și mămuca, cu un copil de 7 luni în brațe, au fugit de la oraș, din Lipcani. Singura avere luată din casa lor de „boieri” a fost o cloșcă cu pui și un covor, un cal și căruța.
Au trăit sub căruță până au ridicat o colibă, apoi o casă, lângă pădure, în satul unde se întâlniseră prima dată.
Acesta e locul în care, peste 39 de ani, m-am născut și eu, în aceeași zi de 16 decembrie ca prima lor fată.
Am primit numele Ana.
Mămuca Ana și tătuca Gheorghe n-au fost căsătoriți civil, dar au trăit împreună 76 de ani. Aveau ambii același nume de familie, iar cununia din februarie ’48 n-a avut nevoie de ștampilă.
I-am căsătorit eu, cu acte și ștampilă în anul când am redobândit cetățenia română.
Au fost centenari.
Nu li s-a restituit nimic din ce li s-a luat pe nedrept. Și totuși… tot ce-au clădit împreună a rămas viu. Sub cerul albastru din Pererita, în inima mea și în această poveste.
