Era o zi de primăvară, 6 mai 1990. Mama ținea în mână un buchet de flori mai mult ofilite: busuioc, grâu și liliac cules din grădinița ei, pregătit în seara de dinainte. Noi, surorile, împreună cu mama, eram copleșite de emoție. Cele două maluri ale Prutului urmau să se întâlnească.
Podul de flori, cum îi spunea lumea, nu era un pod adevărat din fier sau beton. Era un pod din oameni și flori de pe două maluri după 46 de ani de despărțire.
Pe malul nostru, la Cahul, era foarte multă lume cu flori, tricolorul, fotografii, toți îmbrăcați în straie de sărbătoare. Întreaga noastră familie, mama, noi și copiii noștri, am parcurs pe jos acest drum lung din oraș până la graniță, împreună cu mii de oameni. De partea cealaltă, la Oancea, o mulțime de oameni ne aștepta cu ordinul „Treceți români!”.
Sora Maria ținea în mâini o pancartă mare cu inscripția „Brăila Perju Stana, Perju Georgeta”. Îndată ce am pășit pe pământul românesc ne-am împrăștiat prin mulțime. În scurt timp am auzit vocea surorii: „Veniți aici, le-am găsit!”. Era tanti Stana, prima soție a tatălui meu și prima lui fiică, Georgeta. Au urmat lacrimi de bucurie și de tristețe, îmbrățișări.
Cele două soții ale tatălui meu Nicolae se întâlneau pentru prima dată în viața lor. Stana și Vasilisa, o româncă și o basarabeancă. Ne-am așezat pe iarbă și nu ne săturam să ne privim unele pe altele. Fiecare soție povestea despre soțul ei, priveau fotografii și nu ne venea să credem că era vorba despre același bărbat – tatăl nostru Nicolae.
Cu tanti Stana, fiică de cioban, s-au cunoscut când tata a venit să lucreze oier la stână în satul ei natal Colța, din județul Brăila. Era anul 1934, Prutul nu era înconjurat de sârmă ghimpoasă, iar noi eram liberi să vedem ce e dincolo.
El avea 18 ani, ea – 16 ani. S-au plăcut și s-au căsătorit. Apoi l-au luat la armată la Brașov și în anul 1938 a fost lăsat la vatră. În scurt timp au devenit părinții primului lor copil, Constantin.
Dorul de casa părintească și de părinți l-a făcut să se întoarcă cu familia la Cahul. Dar nu au trăit aici mult fiindcă Nicolae e din nou mobilizat la Pitești și în 1941 e trimis pe front primind ordinul de a trece Prutul și de a elibera Basarabia de sub jugul roșu, pământ românesc între Prut și Nistru.
De data aceasta, Prutul l-a trecut cu împușcături de mitraliere.
În 1944, tata a fost luat prizonier împreună cu camarazii lui de luptă și a supraviețuit șapte ani, două luni și cinci zile în lagărul nr. 165 din Novosibirsk, ca prizonier de război care a luptat contra Armatei Sovietice.
În acest timp, fiul lor Constantin s-a îmbolnăvit de tifos și a decedat. Tanti Stana, fiind amenințată că „vin rușii și îi vor împușca pe români”, fuge în România și se stabilește la Brăila. În anul acela se naște sora noastră vitregă – Georgeta. I-a purtat numele de familie toată viața fiind și căsătorită.
Aici s-a rupt legătura între Nicolae și Stana.
Rușii l-au eliberat datorită fratelui lui mai mic, Gheorghe, care a luptat în Armata Sovietică. Acesta ajunsese până la Berlin și a fost distins cu medalii și decorații pentru eroism. Fiind rănit, a fost trimis acasă și timp de patru ani a scris scrisori adresate Comisariatului Militar ca să dea de urma fratelui său mai mare. Era viu! I-au permis să revină la Cahul, dar cu condiția să nu-l părăsească și să se căsătorească cu o localnică. Iar despre familia lui, care se afla în România, nu avea decât să uite. După două tentative eșuate de a trece Prutul, Nicolae s-a conformat.
Vasilisa, mama noastră, văduvă de război, l-a cunoscut pe tata în 1951. Din această căsătorie ne-am născut noi – un băiat și cinci fete.
Gândul de a se întâlni cu Stana și fiica lor l-a urmat pe tata toată viața. Îi simțeam dorul când citea scrisorile pe care le primea printr-o persoană de încredere. Erau pline de dor și credință că într-o zi se vor întâlni. Tata nu văzut-o pe fiica Georgeta decât prin pozele pe care le primea din Brăila. O văzuse crescând, mergând la școală, căsătorindu-se doar pe hârtie. A decedat în 1973 la vârsta de 66 ani, fiind bolnav de ciroză.
După moartea tatălui meu, corespondența începută în anii ‘65 s-a întrerupt. Ne-a fost foarte greu să mergem mai departe fără el. Cele două soții au reluat legătura când au auzit că frontiera româno-sovietică va putea fi traversată fără acte.
Acolo, la „Podul de flori”, mama noastră a venit cu fotografiile tatălui nostru, cu noi și familia noastră. Ele priveau și plângeau și nu ne venea să credem că acesta este unul și același bărbat – până la război era înalt, spătos, zdravăn și puternic și după anii petrecuți în lagăr – slab, bolnav și trist.
Peste un an, le-am vizitat la Brăila. Aveau pe perete fotografia lor de nuntă. Tatăl meu, mire și tanti Stana, mireasă. Ambele soții l-au numit pe tata în felul lor. Tanti Stana îi spunea „Nicușor al meu”, mama – „Culai, Culai”. Nu erau supărate una pe alta, erau ca două prietene care-și povesteau anii de viață. De parcă uitaseră că vorbeau despre același bărbat. Erau împăcate cu gândul că au fiecare cu el copii și au ținut legătura prin scrisori și vizite.
Următoarea întâlnire a fost la Cahul. Tanti Stana s-a rugat să o ducem la mormântul tatălui meu. S-au pus toate în genunchi și l-au bocit. Și-au dat una alteia pomeni și l-au pomenit pe Nicolae. Ambele s-au dovedit să fie înțelepte. Timpul nu-l poate întoarce și fiecare merge până la moarte cu gândul la soțul ei – Nicolae.
Podul de flori nu a fost doar un eveniment istoric din 6 mai 1990. A fost un drum lung spre regăsire, întâlnire, alinare și împăcare între două femei care au iubit același bărbat. Păcat că acest bărbat nu a ajuns să le întâlnească la Podul de flori. Două femei, două inimi și un singur bărbat, care le-a iubit în moduri diferite. Pe una în amintiri, alta în viață. Nicolae era între două destine – unul românesc, altul – basarabean.
Scris de Efrosinia Luverdu
Editat de Ana Gherciu
