Diminețile de septembrie târziu devin tot mai răcoroase. Afară, radioul agățat deasupra geamului de la bucătărie turuie:
– Bună dimineața, este ora șase, se aude vocea crainicului printre huruit.
Prelungesc momentul trezirii și aud trei seturi de pași cum se îndreaptă apăsat spre veranda casei. Tot ce rămâne în urmă este scârțâitul scândurilor ce se îndoaie sub greutatea lor. Simt o mângâiere ușoară pe spate, deschid ochii și privirea mi se plimbă pe covorul decorat cu ornamente tradiționale ce stă agățat pe peretele de deasupra patului.
Acest eseu s-a născut în cadrul Școlii de Scris de Moldova.org, ediția III
– Măriuța, hai trezește-te dragu bunicii, hai că ne așteaptă via, îmi spune bunica în timp ce mă mângâie ușor pe spate.
Mă prefac că nu-i aud îndemnul, mă rog în gând să mă uite acasă, ca de data asta să nu aibă nevoie de ajutorul meu pe deal. Abia aștept să vină iarna. Iarna nu avem de lucru, dar iaca cum se încălzește afară, începe și calvarul. Curăță via, greblează via, prășește via, leagă via, prășește via, leagă via, stropește via, vizitează via, culege via, mulțumește-i viei. Tot ce facem facem cu, despre și pentru vie. Via asta stă în capul mesei și este sensul vieții noastre. Vie, vie, vie.
– Maria, haide, hai că nu avem timp, îmi spune bunica în timp ce mă dezvelește.
Cobor resemnată din pat. Aș comenta, aș spune că nu vreau să merg pe deal, dar știu că la primul strâmbat din nas bunica ar avea o falcă-n cer și una-n pământ și n-aș mai ieși din Hristoși și Dumnezei. Răcoarea dimineții nu face decât să accelereze trasul hainelor pe mine. Iau rând pe rând fiecare piesă vestimentară de pe speteaza scaunului. Întâi maioul, ștrampii și șosetele, apoi pantalonii și puloverul, iar la final pun căciula pe cap. Căciula este importantă, îmi zic în sinea mea. Mă apără de curent. Mare spurcăciune curentul ăsta, îmi repetă bunica de fiecare dată când simte câte o rafală de vânt. Bunica spune că e al dracului, te ia când ți-e viața mai frumoasă. De aceea e important să porți căciulă, ca să nu te ia dracu.
Bunica mă privește stând așezată pe marginea patului și aprobă dintr-o privire. Nici eu, nici ea, nici via nu simțim nevoia să umplem liniștea ce se lasă între noi. Ne îndreptăm spre bucătărie. La masă își iau micul dejun Olea, Vitalic și Galea, trag și mai mult căciula peste urechi și mă așez și eu. Avem bucătăria cam îngustă, dar încăpem toți, avem loc pentru toată lumea.
Mă așez în colțul mesei, acolo unde Olea mi-a pregătit cana cu ceai. Sorbesc zgomotos din ea și urmăresc cum se golește bolul cu pârjoale aburinde.
– Fa, Ole, iar ai pus-o pe Maria la colțul mesei? Vrei să nu se mărite, ați stat voi la colțul mesei și amu ce? Nu vă măritați nici una, ați rămas pe capul meu, spune bunica în timp ce-și toarnă ceai într-o cană.
– Scoală, fa, de aici și dă-te mai încolo, mă îmbrâncește bunica.
Bunica e un fel de dirijor al familiei noastre. Le știe pe toate – că Olea e nacialnik (din rusă. șefă) la Chișinău, că Galea e cu mintea împrăștiată și că nu face mare brânză. Ea știe că Vitalic seamănă cu bunicul și de aia nu are noroc la femei. Iar despre mine, bunica spune că mă vă lua mama dracului dacă nu-mi pun căciula pe cap. Bunica e de părere că sunt o nepoată mintioasă și adesea o aud noaptea cum se roagă și îi cere Lui Bojâca un mire frumos și cu bani, numai bun pentru mine.
Revin în realitatea mea matinală și, într-o liniște colectivă, ne ridicăm cu toții de la masă, spunem un Doamne-ajută și începem să delegăm responsabilitățile. Olea pune sacii pentru colectarea strugurilor într-o găleată din plastic cu logo-ul Supraten, Vitalic umple două sticle Gura Căinarului cu apă de la robinet. Galea se asigură că îmi pune mănușile și foarfecii de tăiat strugurii într-un ghiozdan uzat care a imprimat mirosul de debara, iar bunica nu face nimic altceva decât să ne spună ce avem de făcut, pentru că ea știe mai bine, mereu știe mai bine.
Ieșim pe poartă, apoi ieșim la stradă și mergem până ieșim din sat. Odată ajunși la granița dintre sat și hârtop chemarea viei se simte precum una hipnotică. În drumul nostru spre vie ne ies în cale viile lui tanti Ana, via lui tanti Valea, via lui badea Vitea, iar la capăt de drum ajungem la via noastră. Șase rânduri, atât avem. Via noastră se întinde până hăt peste deal, îmi las ghiozdanul jos și privesc rândurile, fiecare butuc e special în felul lui, cu frunze mari cât palma, cu struguri giganți care abia de încap mica mea găletușă pe care o car în spatele meu.
La capătul rândului se așterne priveliștea ce încadrează satul nostru, de la stânga la dreapta numai case, la est – lanuri de grâu, la vest – înconjurată de viță de vie. Arunc o ultimă privire spre sat, iar odată cu respirația ce îmi umple pieptul cu oxigen derulez rând pe rând anii în care sensul familiei noastre se învârte în jurul sensului viței de vie.
Viața noastră s-a învârtit mereu în jurul ei, iar ea, nesimțita de-abia dacă ne vede casa de aici, de pe deal, de tufa de lalele nici nu mai zic. Cinci lalele prăpădite, atât are bunica în grădină, atât. În rest teren agricol, ea zice că toate trebuie să aibă sens, un rost. Omul să fie om, casa să fie casă, grădina să fie grădină, iar asta înseamnă să plantăm ceva ce ne aduce folos. Via – via e cu folos, mă gândesc eu. A fost plantată de bunicu, bunicu a murit și a plecat, dar via a rămas, noi am rămas, bunica a rămas. Iar sensul viei plantate de bunicul a devenit sensul bunicii. Derulez anii copilăriei mele și îmi dau seama că ne-am transformat într-o horă ce dansează în jurul viei, iar ritmul e atât de grăbit încât tot ce ne rămâne de făcut e să ne ținem strâns unul de altul.
Fac stânga împrejur și îmi îndrept pasul spre extremitatea opusă a viei, în drumul meu spre sens simt cum brațele îmi sunt zgâriate de frunzele uscate ce parcă mă împiedică să mă deplasez. Privesc spre antebrațul meu drept, iar spicul de grâu pe care îl am tatuat se simte ca o promisiune tăcută, una care mă îndeamnă să derulez ultimul meu dialog cu bunica.
– La poamă nu mergeți?, întreb printre altele în timp ce îmi concentrez atenția asupra imaginii cu bunica, ce se mișcă frenetic pe micul ecran al telefonului meu?
– Anul acesta nu, răspunde ea evaziv.
– Și de ce, mă rog?, întreb, în timp ce simt că ochii mi se fac cât cepele.
– Ei, fa, Marie, nu mai pot de picioare, iar restul s-au împrăștiat prin viață, îmi spune bunica în timp ce își trage baticul pe frunte. Iaca dacă ai fi tu, ai lua și viile să le pui la cale, te-ai mărita cu un om gospodar, m-ai boci și pe mine dacă o fi să mor. Că altcineva n-are cine.
Mă uit la bunica, ea se uită la mine și înțeleg că urmează să avem un pact.
Scris de Maria Cibanu
Editat de Ana Gherciu
