Când tata a murit, mă uitam la el culcat în sicriu și nu-mi venea să cred că el nu mai este. Priveam atent fața lui – buzele mari, pomeții proeminenți, sprâncenele stufoase, nasul strâmb de la nenumăratele lovituri în față, de-a lungul anilor, în bătăile provocate tot de el. Mâinile încrucișate pe piept arătau nefiresc, dar mă liniștea acest aspect – nu mai putea ridica mâna niciodată la nimeni. Picioarele întinse drept, lungi și subțiri, ca ale unui om care nu ar fi trântit niciodată în ușă sau lovit ceea ce se nimerea sub picioare. Printre pomenile împachetate și discuțiile cu rudele, care veneau să-și ia rămas bun, totuși trăgeam cu ochiul la coșul pieptului său. Am stat cu ochii ațintiți pe pieptul lui tata preț de vreo oră, în noaptea dinaintea înmormântării, când lumea a plecat pe la case și am rămas doar ai noștri. Nu îl văzusem niciodată atât de liniștit.
Am descoperit un lucru ciudat, pe care nu-l credeam, până nu mi s-a întâmplat mie: când cineva apropiat moare, ceva în tine pare să uite răul și se agață doar de amintirile frumoase cu acel om. Mult timp după moartea lui tata, îmi revenea în minte o singură scenă. Eu stau în fotoliul din salonul apartamentului părinților, probabil citesc vreo carte sau vreun articol. Tata iese din dormitor și privirile noastre se întâlnesc. El face o grimasă simpatică, apoi se apropie de mine și mă mângâie stângaci pe cap. Este singura amintire caldă pe care o am de la el. Este și unul dintre puținele momente în care tata este treaz și bun.
În majoritatea cazurilor, îl știam pe tata doar în ipostaze în care el era beat și furios. Și nu-mi place să îmi amintesc acele scene, acum, la 7 ani distanță. Mai bine zis, nu vreau să mi le amintesc, pentru că trezesc în mine frica cea mai mare – cea că sunt ca și tata. Da, eu îi seamăn leit – ochii, buzele, pomeții – toate sunt ale lui tata. Dinții din față, unghiile mâinilor, mai ales cele de la mâna stângă, parcă au fost rupte de la tata și lipite peste degetele mele. Făcătura tot a lui tata e – tata era slab și înalt și s-a ținut așa toată viața. Doar după 50 de ani a făcut o burtă nu prea mare, dar proeminentă, prin cămășile cu mâneca scurtă, pe care le purta vara. Când ne întâlnea cineva fiind împreună, se uita lung la mine și zicea „Папина дочка!” („Fiica lui tata!”)
Când mă uit în oglindă, îl văd pe tata în carne și oase. Poate din acest motiv nu-mi place să mă uit la mine în oglindă și să mă machiez, că oricum tot fața lui se vede, dincolo de machiaj. Nici manichiură nu îmi fac deloc, prefer să-mi tai unghiile până la carne, să nu-mi amintească atât de mult de el.
Dar, dincolo de felul în care eu arăt, mai tare mă sperie să fiu furioasă ca tata. Și tata era un om care nu-și putea astâmpăra furia. Ochii bulbucați, fața roșie, gura schimonosită și mâna îndârjită sunt imaginea care-mi apare în față la sesiunile de psihoterapie, când îmi amintesc de el, fiind ghidată cu multă atenție de psihoterapeuta mea.
Odată ce am crescut și am devenit matură, furia devenise parte necondiționată din firea mea. Eram furioasă pe viață – că m-am născut într-o familie cu tată alcoolic și violent, furioasă pe orașul în care locuiam – plin de vorbitori de rusă, toți cu fețe înnăcrite și înrăiți, furioasă pe sora mea, ai cărei copii i-am dădăcit încă de la 14 ani, furioasă pe copiii ei, că îmi furau timpul pe care îl puteam petrece citind sau ieșind la plimbări cu prietenii. Nu o singură dată i-am bătut pe nepoți la fund, i-am înșfăcat cu furie, sau am strigat la ei din toate puterile. De-a lungul anilor, au fost certuri cu mama în care am strigat atât de tare, încât răgușeam sau începeam să tușesc. Când, în sfârșit, epuizam toate cuvintele nespuse, mama, speriată, îmi zicea că nu mă deosebesc cu nimic de tata. Și bunica îmi reproșa, ori de câte ori se ivea ocazia, că îi seamăn lui. Iar eu mă înecam în rușine de fiecare dată când auzeam asta.
Furia mea este ca marea învolburată în timpul unei furtuni. O simt cum se ridică din măruntaiele corpului meu, ajunge în esofag și e gata să mă înece cu puterea ei. Încep să tremur, ochii îmi ies din orbite, mă înfierbânt și pierd controlul asupra mea, cu desăvârșire. Flutur din mâini, urlu și mă las dusă de valurile ei. Forța acestei furii e atât de mare, încât poate lovi și răni pe oricine este alături în acel moment.
De multe ori mă întreb dacă asta e ceea ce simțea și tata, atunci când începea să țipe la mine cu o voce de neom, înjurând cu cele mai dureroase și murdare cuvinte, în rusă. Nu o singură dată mi-a strigat „ты говно!” („ești un căcat!”). Cuvintele acestea au rămas cu mine pentru toată viața și mă urmăresc și astăzi. Sau poate totuși era altceva la mijloc, dincolo de furie? Poate era și o ură viscerală pe mine, că m-am născut și am devenit o povară pentru el? O agresivitate animalică, de care sunt capabili doar unii bărbați, care au ceva în ADN-ul lor, nedescoperit încă?
Psihologia ne spune că astfel de comportamente se trag din traume suferite, la rândul lor, în copilărie. Despre copilăria lui tata nu știu mare lucru, pentru că nu obișnuia să povestească despre ea. Îmi amintesc doar că mama lui, bunica mea, a fost și ea alcoolică, iar tata l-a bătut cu cruzime de fiecare dată când taică-meu, fiind copil, făcea vreo trăsnaie.
Tata a murit în 2018, iar un an mai târziu eu am fost diagnosticată cu tulburarea de personalitate borderline. O tulburare mintală, greu de explicat pe românește. Dacă ar fi să traduc, ar fi tulburarea de personalitate „la graniță”.
Se numește așa, pentru că, încă pe timpuri, când abia de se creiona în mințile celor mai buni psihanaliști, ea a fost descrisă drept fiind la granița între nevroză și psihoză. În prezent, este mult mai ușor să o explici – este o tulburare care îl face pe purtător să fie extrem de sensibil, să nu-și poată stăpâni emoțiile, să trăiască într-un carusel constant de sentimente puternice, să fie impulsiv și să vrea să se auto-distrugă. Despre borderlineri se mai spune că ei sunt violenți și manipulativi, însă eu nu mă identific așa.
Când povesteam psihiatrului care m-a diagnosticat despre tata, el mi-a zis că, cel mai probabil, am moștenit tulburarea de la el. Atunci mă întrebasem: unde este această graniță între tulburarea mintală care ne aseamănă atât de mult și violența de care era capabil tata?
Eu nu am umilit niciodată pe cineva drag, numindu-l „căcat”. Nu am tras de păr, nu am lovit cu putere în cineva, nu am trântit lucruri prin casă și nu am spart geamuri, așa cum o făcea tata.
Oare asta este suficient ca să spun că între noi este, totuși, ceva ce ne face diferiți?
Tata a murit fără să-și cunoască diagnosticul. Poate, dacă îl afla, ar fi avut o scăpare. Poate l-ar fi ajutat psihiatrii vremii să-și tempereze furia și să nu mai lovească pe mama, pe sora, pe mine, pe alții. Poate i s-ar fi prescris medicamente care l-ar fi ajutat să fie altfel.
După înmormântarea lui tata am fost o singură dată la mormântul lui. Nu am simțit și nu simt nici acum, după șapte ani, dorul de el. Doar milă că a trăit o viață întreagă fără să știe ce are, dar și ură și multă frică, care răsar doar în sesiunile de psihoterapie, atunci când ajungem să vorbim despre el.
Mă consolez cu gândul că, într-o bună zi, eu o să pot spune cu încredere că nu sunt ca tata. Cred că mai am nevoie de multă psihoterapie pentru a ajunge acolo. Dar, până atunci, prefer să nu mă gândesc la granița care ne apropie, dar și ne desparte atât de mult.
Autoare: Ecaterina Luțișina
