Cred că a fost voia lui Dumnezeu ca să poposesc de mai multe ori în Vărzăreştii de prin părţile Nisporenilor în zile de mari sărbători. E o trăire deosebită să auzi dangătul de clopote de la sfintele lăcaşuri ale satului – mănăstire şi două biserici, să vezi creştini care se grăbesc la rugăciune şi în loc de salut îşi spun oarecum sfios: “Te rog de mă iartă!”, primind răspunsul “Dumnezeu să te ierte!”. Prin voia Celui de Sus şi satul s-a întemeiat şi a crescut timp de sute de ani, iar acum este mai cu seamă cunoscut datorită Mănăstirii Vărzăreşti de aici.
Chiar dacă în “Enciclopedia Sovietică Moldovenească” se spune că Vărzăreştiul a fost întemeiat la 1692, cu certitudine e vorba de o ignorare a surselor mai vechi româneşti, care constată că aceasta este una dintre cele mai vechi localităţi basarabene, documentele vremii menţionând prezenţa sa încă de pe la 1420, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Dar, se spune că pe moşia boierului Stan Vărzari, întemeietorul satului, existau şi mai devreme două cătune –Tăbăieşti şi Văscoaie.
Mănăstirea de la Vărzăreşti, a fost ctitorită acum aproape şase secole. Despre ea, pentru prima dată, se menţionează în hrisovul Domnesc al lui Alexandru cel Bun de la 25 aprilie 1420. Ctitorul mănăstirii era Stan Vărzarul şi au rămas cu numele lui – satul şi mănăstirea – Vărzăreşti.
Potrivit unor date, până în 1862 era doar o sigură biserică de lemn, acoperită cu şindrilă. Sfântul lăcaş a fost înălţat pe temelia de piatră a fostei biserici, construită la 1796 având şi o clopotniţă înălţată în anul 1835. Lângă vechea biserică, pe locul altei biserici de lemn, la 1863, s-a înălţat o biserică de piatră. De asemenea, corpul de chilii era din lemn. Călugării au părăsit mănăstirea la 1815, aici venind călugăriţele de la schitul Cosăuţi. În anii 1853-1861 a fost construită biserica de vară „Sfântul Dumitru”, iar în 1868 au fost ridicate biserica de iarnă „Naşterea Maicii Domnului” şi stăreţia.
Mănăstirea a cunoscut diverse perioade, dar cel mai crunt an din viaţa sfântului lăcaş a fost 1959, când ateiştii l-au condamnat la tăcere. Complexul monastic a fost devastat, iar clopotniţa şi un corp de case în care se afla atelierul de cusut şi de ţesut au fost şterse de pe faţa pământului. Biserica de vară a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarnă – club. Acum 22 de ani, la cererea maicilor şi creştinilor din sat a fost reînfiinţată Mănăstirea Vărzăreşti. Mulţi creştini vin pentru a se ruga la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Satul Vărzăreşti, pe bune, poate fi declarat unul al recordurilor. Cândva, pe dealul din spatele mănăstirii erau 28 de mori de vânt. Astăzi, despre el putem vorbi doar la trecut. Ce a mai rămas din recorduri – trei biserici şi tocmai opt cimitire.
Deşi răzeşii de la Vărzăreşti aveau un locaş sfânt, ei hotărăsc la 1794 să mai aducă un tribut adevăratei credinţe, astfel pe locul unei bisericuţe de lemn, ridică una de piatră cu hramul “Sfântul Arhanghel Mihail”. Peste vreo cinci decenii este reconstruită şi apoi acoperită cu şindrilă, iar mai târziu i se pune acoperiş de tablă. Bătrânii satului spun cu bucurie că mare a fost Dumnezeu că pe timpurile ateismului oficial la ei în sat a funcţionat biserica. Acum aproape un deceniu, în acest sat este sfinţită o nouă biserică (a treia).
Fie ca au o istorie mai veche sau una relativ nouă, cele opt cimitire de la Vărzăreşti sunt bine îngrijite, semn că aici se ţine la cei care au făurit istoria satului. La drept vorbind, am fost niţel şocat să aud că au tocmai opt cimitire. Nu mai întâlnisem un asemenea sat în toată Basarabia… Acestea cred însă că sunt o dovadă grăitoare a vechimii multiseculare a răzeşilor de la Vărzăreşti.
În dealul din spatele mănăstirii, numit – Dealul Morilor se află un cimitir cu 20 de cruci şi un obelisc din cărămidă roşie. Pe o placă de culoare albă putem citi: “Omagiul nostru şi veşnică pomenire ostaşilor români căzuţi pentru apărarea pământului strămoşesc”. Societatea culturală “Ginta Latină”: Sângeorz-Băi – Nisporeni.
