Connect with us
"
"

Istorie

Un pic din viața femeii care a apărut pe prima copertă a revistei Playboy

Publicat

pe

PE SCURT

Marilyn Monroe a fost actriță, model și un adevărat sex symbol al Americii în secolul XX. Ea a cucerit inimile celor mai bogați și renumiți bărbați din acele timpuri, dar a suferit mult din cauza singurătății și a dragostei.

Cum a trăit și cum a murit femeia care a cucerit inima președintelui american, aflăm din cartea lui Jakob Van Eriksson  „Secolul XX. 20 de mistere esențiale. De la Marlyn la Angela Merkel. Femeile fascinante care au schimbat lumea”.

PE LUNG

Pe 19 mai 1962, a avut loc gala dedicată împlinirii de către John Kennedy a vârstei de 45 de ani. Festivitatea, transmisă în direct de mai multe televiziuni, a beneficiat de prezența a peste 11.000 de oameni. Momentul de senzație al spectacolului l-a constituit Marilyn Monroe, una dintre amantele Președintelui (încă din 1957), care a cântat celebrul „Happy Birthday, Mr. President”. Aflând că Marilyn Monroe va cânta la petrecere, Jacqueline Bouvier-Kennedy, soția președintelui american, decide să lipsească de la petrecere și să meargă la o cursă de călărie în Virginia.

Cârcotașii spun că spre dimineață, la finele petrecerii, Monroe și John Kennedy au luat un ascensor privat, care i-a dus la subsolul clădirii. De aici, printr-un labirint de tunele, au ajuns, grație unui alt ascensor privat, în apartamentul prezidențial de la Hotelul Carlyle. Acesta nu este singurul incident de acest fel. Însă, relația lor a fost întreruptă după ce Edgar Hoover, șef FBI, i-a spus lui Kennedy că psihiatrul actriței ar putea fi un agent de spionaj sovietic. Atunci, președintele SUA a decis să întrerupă brusc relația cu Marilyn. Despre înreruperea relației cu John Kennedy, Marilyn a fost anunțată de către fratele președintelui Robert, care ocupa funcția de ministru al Justiției. Atunci și s-a început relația dintre cei doi, deși el avea o soție și șapte copii. Marea iubire s-a curmat brusc, la fel ca prima, în iulie 1962. Apăruseră în peisaj două personaje interlope – Sam „Momo” Giancana și Jimmy Hoffa, dușmani înverșunați ai noii administrații de la Washington. Robert Kennedy, încolțit de Mafie, este obligat să rupă orice relație cu Marilyn Monroe. De data asta, ruptura a afectat-o profund pe actriță, împingând-o într-o mare depresie.

Acest lucru a enervat-o la culme. Era furioasă că e tratată ca un obiect. De aceea, a amenințat că va face mai multe dezvăluiri incomode.

În dimineața zilei de 5 august 1962, America este zguduită de știrea despre moartea lui Marilyn Monroe. Verdictul oficial a fost sinucidere cu barbiturice.

Cu câteva zile înainte de sinucidere, Marilyn anunță presa că va organiza o conferință de presă în care să dezvăluie relația sa cu cei doi frați Kennedy. Îngrijorat, Robert merge să o convingă să renunțe la declarații. Asta, chiar cu o zi înainte de sinucidere. Dezvăluiri făcute la mult timp după moartea celor doi frați arată că Robert a vizitat-o și în noaptea sinuciderii. Mai mult, în noaptea respectivă, persoane necunoscute au pătruns în apartamentul actriței și au răscolit totul, în căutarea carnețelului roșu în care Monroe își înșira gândurile și aventurile amoroase.

Însă, povestea ei nu se încheie aici. Dimpotrivă, posteritatea îi va transforma legenda în mitul celei mai senzuale femei a secolului XX. Deși mai mult timp dădea târcoale industriei filmului, celebritatea ei s-a datorat unei apariții într-o revistă neconvențională. În decembrie 1953, Marilyn Monroe apare pe prima ediție a revistei fondată de Hugh Hefner – „Playboy”.

Cea mai însemnată parte a filmelor ei au fost făcute pentru 20th Century Fox, unde și-a luat și numele care a făcut-o celebră. În primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici măcar un rol. În schimb ea a învățat despre coafură, machiaj, costume, actorie, dans și iluminarea scenică. După șase luni, Fox a decis să îi reînnoiască contractul, și, în următoarele 6 luni i-au fost date roluri secundare neînsemnate în două filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! și Dangerous Years. Ambele au fost lansate în 1947 și au fost niște eșecuri din punct de vedere al încasărilor, așa că Fox a decis să nu îi mai reînnoiască contractul. Monroe s-a reîntors astfel la modeling și a început să își extindă rețeaua de cunoștințe din Hollywood.

În 1948, o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures a făcut-o să apară în alt film, Ladies of the Chorus, dar și acest musical cu buget redus a fost un eșec, ceea ce a dus la concedierea lui Monroe încă o dată. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiți agenți ai Hollywood-ului, Johnny Hyde, care i-a facilitat un nou contract cu Fox. Datorită insistenței lui Hyde, Monroe primește roluri secundare în All About Eve și The Asphalt Jungle. Atunci spectatorii au remarcat-o și Monroe a început să primească mai multe scrisori de la admiratori decât mulți dintre actorii celebri ai timpului.

În pofida succesului în carieră, viața personală a lui Monroe nu a fost cea mai dulce. A fost căsătorită de trei ori. Prima dată s-a căsătorit la vârsta de 16 ani cu un vecin de al ei Jim Dougherty. Asta pentru a nu mai ajunge încă o dată la orfelinat, pentru că mama ei care suferea de schizofrenie, a fost decăzută din drepturile părintești. Ulterior, s-a căsătorit cu Joseph Paul, un cunoscut jucător de baseball din SUA. S-a căsătorit cu Marilyn din pasiune adevărată, însă a divorțat de aceasta din cauza celebrei ședințe foto, în care rochia modelului era ridicată de curentul de aer.

Dramaturgul evreu Arthur Miller – cel de-al treilea soț oficial al modelului. S-au căsătorit la 29 iunie 1956. Arthur a fost bărbatul, a cărui inteligență era căutată de mult timp de către actriță. În plus, era dramaturg și i-a oferit atâtea oportunități. Pe lângă cele trei căsnicii, Monroe a avut mai multe aventuri amoroase cu persoane renumite, însă, toate acestea se încheiau trist și o făcea pe Monroe să se simtă tot mai singuratică și depresivă. Motiv pentru care mergea foarte des la psiholog și lua sedative. Tot sedativele au fost presupusul motiv al morții actriței.

Jurnalistă și omul cu frumosul, cărțile și dulciurile. Toate animalele sunt prietenii ei. Scrie ușor despre subiecte grele și face fotografii pe care o să le vindem cu mulți bani cândva.

Istorie

„Politicienii folosesc divizarea în societate, manipulând cu preferințele alegătorilor”, spune o doctoră în Științe Politice

Publicat

pe

PE SCURT

Instalarea stării de urgență pare că a amplificat problemele politice și divergențele existente în societate, la fel ca și relațiile politice dintre Chișinău și regiunea transnistreană. 

Pe deasupra, tot în această perioadă au apărut în spațiul public tot mai multe teorii conspiraționiste despre originea coronavirusului, iar multe dintre acestea nu făceau decât să adâncească divizarea geopolitică existentă în societate. 

De unde se trag toate aceste teorii ale conspirației și împărțirea în pro-ruși/ pro-europeni sau pro-americani? Ar avea cumva vreo rădăcină comună? Despre asta am întrebat-o pe Ecaterina Locoman doctoră în Științe Politice, lectoră superioară în Științe Politice, University of Pennsylvania.

PE LUNG

— Politologii vorbesc întruna că oamenii aleg candidații după factorul geopolitic și mai puțin conform programelor prezentate de ei. De ce avem această divizare accentuată în societate: pro-ruși și pro-europeni? De unde a pornit această divizare și până când ea va dura? Ce trebuie să se întâmple ca această divizare să nu mai aibă loc?

— Divizarea accentuată în societatea noastră între cei care împărtășesc viziuni pro-ruse versus cei care împărtășesc viziuni pro-europene se datorează instabilității și strategiilor politice pe care le adoptă clasa politică din Moldova.

Din păcate, suferim în Moldova de ceea ce politologii numesc insecuritate a identității naționale: după destrămarea Uniunii Sovietice și obținerea independenței, elitele politice din Moldova nu au reușit să ajungă la un consens politic vis-a-vis de trecutul țării și calea pe care țara ar trebui să o urmeze în ceea ce ține de orientarea politicii externe. Unii politicieni au promovat ideea orientării către Vest, iar alții au văzut viitorul țării în continuare orientat spre legăturile economice și sociale cu Rusia și celelalte foste republici sovietice.   

Lipsa acestui acord politic a dus și la divizarea societății, întrucât politicienii folosesc în mod strategic și oportunist această divizare în societate și caută să susțină proiecte politice și să adune voturi, manipulând cu preferințele alegătorilor.

Nu este ușor să prezicem până cînd va dura această divizare în societate. Atât timp cât politicienii înțeleg că această dezbinare aduce dividende politice, vor continua să folosească aceste diferențe, pentru a menține sau a acapara puterea politică. 

Actorii politici externi joacă un rol important în strategiile pe care le adoptă elitele politice din Moldova. Atât politicienii care promovează viziuni pro-Est, cât și cei care promovează viziuni pro-Vest, beneficiază de suport politic din partea Rusiei, și respectiv din partea Uniunii Europene sau a Statelor Unite. Adesea se observă felul în care elitele politice de la noi folosesc credibilitatea acestor actori externi și politicieni care le reprezintă pentru a avansa scopurile politice de acasă.

Pentru ca această divizare să nu mai aibă loc – e nevoie ca societatea, alegătorii să evalueze candidații electorali și politicile pe care aceștia le promovează nu în baza vectorilor de politică externă pe care candidații le avansează, ci în baza calității programelor pe care aceștia le promovează. E adevărat că e mai ușor pentru un alegător să aprecieze un candidat electoral în baza factorului geopolitic. Alegătorii, însă, trebuie să facă un efort ca să înțeleagă politicile și programele economice, de justiție, de educație, etc., atunci când decid să își dea votul pentru un anumit candidat. Pentru a ajuta alegătorii în acest proces de evaluare, e nevoie ca elitele politice să inițieze și să prezinte programele electorale și politice focusate pe probleme de acasă. Politica externă trebuie să rămână o parte a acestor promovări de programe electorale, dar să ocupe un loc secundar. Văd rolul mass-mediei ca unul foarte important în prezentarea și promovarea cât mai largă a problemelor și programelor de fond prezentate de actorii politici.

— De ce unii cetățeni ai RM, în special cei născuți în URSS, cred în teoriile conspirației: armata americană a inventat coronavirusul ca să ne distrugă, că SUA se face vinovată de situația proastă în țară la noi? 

De-a lungul istoriei secolului XX, Europa de Est a fost o regiune unde s-a desfășurat o competiție pentru sfere de influență între Rusia și țările din Europa de Vest și după cel de al Doilea Război Mondial și SUA. Chiar dacă după destrămarea URSS, puterea globală a Rusiei a scăzut, în Europa de Est, Rusia rămâne jucătorul cel mai important în stabilirea ordinii regionale. Elitele politice actuale din Rusia își consolidează puterea politică prin faptul că apelează, de exemplu, la anumite discursuri și mituri care amintesc oamenilor despre măreția Rusiei ca putere mondială. 


Citește și: Panglica Sfântului Gheorghe nu are nimic în comun cu cel de-al Doilea Război Mondial. Alte mituri promovate de Rusia, dar și de alte țări implicate în cel de-al Doilea Război Mondial au fost discutate în cadrul unei noi dezbateri online a Radioului Europa Liberă, intitulată „După 75 de ani, (tot) între mituri și realități”. În cadrul acestei dezbateri a participat și Ecaterina Locoman, doctora în Științe Politice.


Felul în care victoria în cel de al Doilea Război Mondial este prezentată și memorată în Rusia de azi este un exemplu în acest sens. În Vest, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial e memorat ca o zi a Europei, a victoriei asupra fascismului, rezistența asupra ocupației, victoria democrației asupra totalitarismului. 

Discursul oficial în care Rusia promovează memoria celui de-al Doilea Război Mondial, însă, este cea de victorie a Armatei Roșii asupra forțelor fasciste, o lupta militară și ideologică, în care forțele comuniste au ieșit victorioase. Este adevărat că URSS a jucat un rol crucial în victoria asupra fascismului, cu prețul, din păcate, a unor considerabile pierderi umane. Ceea ce, din păcate rămâne adesea nespus în discursurile Rusiei, este faptul că SUA, Marea Britanie și alți aliați din Vest de asemenea au jucat un rol foarte important, oferind URSS suport material în anii războiului. 

Chiar și după aproape 30 ani de independență, Moldova rămâne sub o puternică influență a spațiului mediatic din Rusia. În fosta URSS și în Rusia de după 1990, dacă  fascismul a fost și este denunțat ca o ideologie periculoasă, ca un regim politic totalitar, comunismul este prezentat ca o parte centrală a victoriei URSS asupra fascismului. A fost tabu să se discute deschis, la nivel de stat, despre crimele regimului Stalinist. A fost o fereastra deschisă în perioada lui Nikita Hrușciov, (după 1953, timp de aproape 10 ani) dar după această perioadă, despre suferințele și crimele din perioada stalinistă în societatea rusă s-a vorbit mai mult la nivel personal, memoriile fiind transmise din generație în generație în istorii personale de familie. 

Faptul ca în Moldova populatia preferă și s-a obișnuit sa consume produsele mediatice rusești – știri, filme, talk-show-uri, etc. este foarte ușor ca publicul din Moldova să accepte viziunea în care elitele politice actuale din Rusia văd lumea și relațiile dintre țări și ca anumite jumătăți de adevăruri promovate prin intermediul mass-mediei să prindă rădăcini și să fie fertile, iarăși ajutând anumiți politicieni de acasă la promovarea proiectelor politice.

— Problema transnistreană. Va fi problema separatistă vreodată rezolvată? Unii politicieni vorbesc despre faptul că în următorii cel puțin 10 ani Republica Moldova nu o să se integreze în UE, din cauza Transnistriei.

Conflictul s-a declanșat după ce Sovietul Suprem de la Chișinău, în aprilie 1990, a adoptat legi care au decretat limba română ca limbă de stat în Moldova și revenirea la grafia latină. În iunie 1990, s-a votat Declarația de Suveranitate a Moldovei și s-a denunțat Pactul Molotov-Ribbentrop. Toate aceste schimbări care marcau auto-afirmarea Moldovei vis-à-vis de Uniunea Sovietică (Moldova era încă o parte componentă a URSS în acea perioadă) au avut un efect negativ asupra relațiilor interetnice din Moldova. În acțiuni paralele, în lunile august și septembrie din 1990, membrii Sovietului Suprem care reprezentau etnicii găgăuzi au proclamat crearea unei republici Găgăuze în sudul Moldovei, iar deputații care reprezentau Transnistria în Sovietul Suprem au proclamat independența unei republici de partea stângă a Nistrului. Cei de la Chișinău nu au recunoscut aceste entități separatiste și dacă o soluție pașnică a problemei Găgăuze a fost găsită în 1994, conflictul cu Transnistria a cunoscut o perioadă scurtă, dar violentă de conflict militar deschis. Sunt deja aproape 30 de ani de când ne confruntăm cu problema separatismului și unii analiști numesc conflictul înghețat și uitat”. 

În primii ani după declanșarea acestui conflict, țările din Europa de Vest și SUA au preferat să nu se implice în soluționarea acestui conflict, politicienii din Moldova fiind lăsați singuri să negocieze cu Moscova, inclusiv în ceea ce privește retragerea trupelor ruse din stânga Nistrului. Având în vedere diferențele de forțe dintre Moscova și Chișinău, adesea deciziile luate de către factorii de decizie de la Chișinău erau dezavantajoase pentru Moldova. 

Chiar dacă după căderea Zidului Berlinului și a destrămării Uniunii Sovietice, nu se mai discuta în termeni de sfere de influență, Moldova se află la hotarul geopolitic între Est și Vest și în Europa de Est, cum am spus mai sus, Rusia continuă să joace un rol foarte important în definirea evoluțiilor politice regionale. Criza din Ucraina este un exemplu concludent în acest sens. Rusia e o putere mare și își trasează interesele geopolitice reieșind din concepția și locul pe care dorește să îl ocupe pe continentul european și în lume, în general. Moldova e o țară mică, respectiv trebuie să fie foarte prudentă și creativă când își stabilește prioritățile politicii interne și externe, reieșind dintr-o viziune care ia în calcul în primul rând interesele Moldovei și a cetățenilor ei. 

O rezolvare a problemei transnistrene va putea să aibă loc cu o voință politică din partea Rusiei, cu o susținere puternică din partea Vestului, și cu o înțelegere a faptului că și în Transnistria sunt actori politici și economici care sunt interesați ca status-quo-ul relației dintre Chișinău și Tiraspol să rămână așa cum este. Din partea Moldovei, la nivel diplomatic și politic trebuie să se depună eforturi substanțiale, pentru ca această dispută să fie rezolvată. Până la urmă, cetățenii simpli, fie din stânga, sau dreapta Nistrului, sunt cu toții interesați să aibă un trai decent.

Nu cred că Transnistria ar sta în calea integrării Moldovei în Uniunea Europeană. Pentru ca țara noastră să fie acceptată ca și candidat UE, în primul rând ar trebui să ducă la bun sfârșit reformele începute pentru îndeplinirea Acordului de Asociere cu UE. Adesea politicienii de acasă folosesc Transnistria ca și pe un pretext pentru lipsa unui progres în ceea ce ține de apropierea țării de UE. Trebuie ca elitele politice din Moldova să fie diligente în reformarea țării, susținerea și atragerea investițiilor, îmbunătățirea sistemului medical și educational, intensificarea eforturilor de instituire a unei justiții corecte și luptei împotriva corupției. Și mai e nevoie ca și țările Uniunii Europene să fie de acord ca Moldova să fie acceptată ca și țară-membru. Aici vorbim despre importanța unei diplomații iscusite din partea Chișinăului. Ciprul, de exemplu, a aderat la UE ca insula divizată de facto, chiar dacă s-a confruntat cu un conflict între ciprioții greci și cei turci.   

Citește mai departe

Istorie

Panglica Sfântului Gheorghe nu are nimic în comun cu cel de-al Doilea Război Mondial. Alte mituri promovate de Rusia

Publicat

pe

PE SCURT

Panglica Sfântului Gheorghe a fost inventată în 2005 în Federația Rusă și este inspirată din Primul Război Mondial. Prin urmare, nu are nimic în comun cu cel de-al Doilea Război Mondial. Apoi, evenimentul a fost transformat de actualul regim din Federația Rusă în pilonul ideologiei sale oficiale.

Despre unele mituri cu care operează în special Federația Rusă, dar și alte țări care au participat în cel de-al Doilea Război Mondial, a vorbit istoricul Andrei Cușco în cadrul unei noi dezbateri din seria AntiNostalgia, la Radio Europa Liberă.

PE LUNG

Radio Europa Liberă a organizat o nouă dezbatere online, în cadrul proiectului multimedia „AntiNostalgia – privind spre viitor”. Intitulată „După 75 de ani, (tot) între mituri și realități”, tema discuției a fost inspirată de un eveniment ce revine în discursul public în fiecare an, mai ales în luna mai, când o parte a lumii comemorează, iar cealaltă – celebrează încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

Jurnalista Europei Libere, Diana Răileanu a căutat răspunsul împreună cu invitații săi – doctorul în istorie Andrei Cușco, conferențiar universitar la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău și Ecaterina Locoman, lector superior în Relații Internaționale la University of Pennsylvania din Statele Unite. Alături de ei au fost jurnalistul Vasile Botnaru, directorul Biroului Europa Liberă de la Chișinău, precum și întreaga echipă Europa Liberă, care au pregătit mai multe materiale la temă.

După 75 de ani — (tot) între mituri și realități

De ce propaganda și miturile rămân aceleași chiar dacă timpurile și țările sunt altele? De ce unii vor să rescrie istoria zilei de 9 mai?Ziua Victoriei sau Ziua Europei?Dezbatere #antinostalgia: După 75 de ani — (tot) între mituri și realități

Geplaatst door Radio Europa Liberă Moldova op Donderdag 28 mei 2020

Doctorul în istorie Andrei Cușco, conferențiar universitar la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău, a trecut în revistă principalele mituri vehiculate de-a lungul anilor. 

Există mituri generalizate care funcționează ca niște narațiuni sau argumente care legitimează un anumit regim. Doctorul în istorie face referire, prin urmare, la ce se întâmplă astăzi în Rusia când victoria în cel de-al Doilea Război Mondial este un mit, în sens social. Acesta explică că în Rusia post-sovietică au existat două mituri fondatoare: Revoluția din Octombrie și victoria în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, după anul 1991, când mitul Revoluției a fost discreditat, Rusia post-sovietică, mai ales după venirea lui Putin la conducere în 2000, a rămas doar un singur mit fondator. „Un mit extrem de important și este aproape singura povestire care unește majoritatea covârșitoare a rușilor și legitimează regimul”, explică Andrei Cușco, menționând că în Rusia, războiul s-a transformat în pilonul ideologiei oficiale centrale a regimului. Tot Rusia a preluat anumite momente din narațiunea sovietică comunistă și le-a reinterpretat pentru a servi intereselor și viziunilor actualului regim (și aici istoricul menționează despre proiectul de lege de schimbare a Constituției Federației Ruse care vrea să interzică negarea victoriei).

Apoi, istoricul trece în revistă și alte mituri mai mici. Este vorba de mitul rezistenței și eroismului poporului sovietic, dar care omite teme incomode cum ar fi colaborarea unor cetățeni sovietici din teritoriile ocupate cu regimul nazist. Potrivit istoricului, acest mit nu este caracteristic doar Rusiei. „În cazul Franței, acest mit al rezistenței nu corespunde adevărului, întrucât mulți cetățeni au colaborat cu regimul nazist”, exemplifică Andrei Cușco. 

Un alt mit vine și din partea occidentală, unde se vorbește că victoria în război a fost a Statelor Unite ale Americii și a Marii Britanii și el persistă în toate țările care au această istorie comună a participării în război. „Dacă întrebați un american de rând cine a câștigat războiul, eu cred că trei sferturi o să zică că au câștigat SUA și poate Anglia”.

Dar există și mituri de altă natură, pur și simplu falsuri”, spune convins istoricul. Acesta se referă la rezerva Federației Ruse de a recunoaște masacrul ofițerilor polonezi de la Katyn. A existat o recunoaștere oficială la începutul anilor ‘90, iar de atunci Rusia, chiar dacă nu a negat direct, încearcă să minimalizeze sau să contextualizeze evenimentul într-o lumină favorabilă ei.

Enlarge

Ofițeri-polonezi-exhumați-la-3-ani-dupǎ-masacru-1943-
Ofițeri polonezi exhumați la 3 ani dupǎ masacru (1943)

Sau legende celor 28 de panfiloviști, un detașament care a luptat lângă Moscova în decembrie 1941, lucru care nu s-a întâmplat. Istoricul Anatol Petrencu spune că asemenea mitului celor 28 de panfiloviști, a căzut și mitul celor 11 ostaşi sovietici, care, după cum se spunea, la 17 aprilie 1944 „au traversat râul Nistru pe mijloace plutitoare improvizate, în preajma localităţii Răscăieţi, au atacat prin surprindere liniile de apărare ale trupelor româno-germane, situate pe malul drept al fluviului, au ocupat o colină importantă și au menţinut-o într-o luptă neîntreruptă, timp de 36 de ore, până la venirea trupelor principale”. Istoricul a menționat lucrurile de mai sus în prefaţa volumului semnat de Gheorghe Mârzencu, publicat în 2020: Minciuna mai mare decât războiul sau cum eroul Lomakin a murit de trei ori

Un alt mit despre care a vorbit Cușco în cadrul dezbaterilor organizate de Europa Liberă este cel al panglicii negru-oranj, numită panglica Sfântului Gheorghe. Potrivit istoricului, panglica a fost inventată literalmente de câțiva angajați de la Ria Novosti în 2005 și are o anumită ascendență istorică. Este vorba de perioada Primului Război Mondial când crucea Sfântului Gheorghe era principala distincție acordată soldaților ruși cu grade mici pentru curaj. Dar panglica nu a existat în forma actuală până în 2005.

„Asta ne arată cum regimul actual din Federația Rusă a remodelat cumva acest mit al victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial în ultimii 20 de ani. Această panglică s-a dovedit a fi extrem de utilă, după cum puteți vedea pe 9 mai. Este un simbol care pare nedisociat de această viziune ruso-centrică a războiului. Dar ea a fost cumva instrumentalizată, încât se identifică acum cu războiul”, explică istoricul.

„Atunci când vorbim despre mit, nu este vorba neapărat de lucruri care sunt false, poate fi vorba și despre lucruri care construiesc o anumită memorie și au o miză politică foarte mare”, concluzionează doctorul în istorie Andrei Cușco.

Foto principală: ro.historylapse.org/

Citește mai departe

Istorie

Cine a fost Pulitzer, omul din spatele premiilor

Publicat

pe

De către

PE SCURT

A dormit pe băncile din parc, a fost gropar și chelner, însă, în scurt timp a devenit unul dintre cei mai citiți jurnaliști din Statele Unite ale Americii. Iar acum, premiul care-i poartă numele este unul dintre cele mai prestigioase aprecieri a muncii jurnaliștilor americani.

Joseph Pulitzer este omul care a dat o nouă valoare jurnalismului de calitate. Chiar și după mai bine de un secol de la moartea lui, fondurile lăsate de Pulitzer continuă să investească în literatură, jurnalism și muzică.

PE LUNG

Joseph Pulitzer se naște la 10 aprilie 1847, în familia unui prosper negustor evreu din Mako, Ungaria. A fost educat în școli private din Budapesta, unde a studiat franceza și germana. După moartea tatălui, negoțul familiei a intrat în faliment și adolescentul a încercat să se înroleze în armata austriacă și în cea britanică, fiind însă respins din cauza vederii slabe și a sănătății precare. După războiul civil ajunge în Statele Unite ale Americii, unde doarme pe băncile din parc, lucrează ca hamal, gropar și ospătar la faimosul restaurant Tony Faust, frecventat de membrii Societății Filozofice, ale căror discuții îl fascinau. Cea mai mare parte a timpului liber și-l petrecea la Biblioteca Mercantilă, unde studia engleza și dreptul, citea cu pasiune și juca șah. Aici a fost remarcat de editorii unui cotidian de limbă germană, Westliche Post, care i-au oferit un post de reporter în 1868. Lucra 16 ore pe zi și a avansat destul de repede: la doar 25 de ani, devenise editor și își construise o reputație de jurnalist neobosit și întreprinzător. Ulterior, a intrat în posesia ziarului St. Louis Dispatch și a competitorului său, St. Louis Post, pe care le-a unit sub numele St. Louis Post-Dispatch. Pulitzer lucra la birou până aproape de miezul nopții, scriind articole de investigație și editoriale prin care ataca corupția din guvern și din sectorul privat. Tactica lui și știrele au avut efect, tirajul a crescut, iar ziarul a devenit prosper. Însă, munca epuizantă i-a deteriorat și mai mult sănătatea. Dar, în loc să-și ia o pauză, cumpără ziarul The New York World. Și aici aplică aceleași tehnici de reflectare a realității, pentru a spori tirajul ziarului, care nu a avut până atunci un succes izbitor. A dus campanii împotriva corupției publice și private, a umplut rubricile cu multe știri senzaționale, a folosit pentru prima oară ilustrațiile. Strategia lui a avut din nou succes, iar The New York World a devenit cel mai cumpărat ziar din țară. Prin intermediul ziarului său, Pulitzer a reușit să organizeze o campanie de strângere de fonduri pentru construirea unui soclu la intrarea în portul New York, făcând astfel posibilă instalarea Statuii Libertății, care atunci mai era în Franța.

Oamenii din anturajul lui îl descriau ca o persoană neînfricată, care nu suporta fărădelegile ce se făceau. El s-a implicat și în politică, însă, iubirea lui pentru totdeauna a fost jurnalismul, chiar și după ce, la vârsta de 43 de ani, în 1890, își pierde complet vederea. Niciun tratament în alte țări nu-l ajută să-și recapete vederea, ceea ce-l face să se retragă din consiliul redacțional al ziarului. A fost nevoit să-și ia un asistent care îi era mereu în preajmă. Îi citea, îi povestea ceea ce se întâmpla pe parcursul zilei și ce vedea în jur. Singurul lucru pe care Pulitzer îl putea face era să asculte și să gândească. Un profil al revistei din 1909 îl descrie pe Pulitzer ca fiind înconjurat de o colecție de picturi splendide și scumpe, dar pe care nu putea să le vadă.

Și-a petrecut următoarele două decenii la bordul iahtului său, Liberty, în încăperi antifonate și în „Turnul tăcerii” din casa de vacanță din Bar Harbor, Maine. În toți acești ani, a reușit totuși să păstreze direcția editorială și comercială a publicațiilor sale. De asemenea, Pulitzer a investit mult din avearea sa filantropiei, în principal pentru educație.

„Scopul meu este să-i ajut pe cei săraci, pentru că cei bogați se pot ajuta singuri. Cred în oameni, dar planul meu nu este să-i ajut pe oameni să facă bani. Nu este nevoie de studii universitare pentru asta. Există scopuri mai nobile în viață, iar speranța mea este că aceste burse nu vor face măcelari, brutari, brokeri sau casieri, ci că vor ajuta profesorii, savanții, medicii, scriitorii, jurnaliștii, judecătorii, avocații și oamenii de stat. Cu siguranță ar trebui să crească numărul celor care datorită studiilor se pun pe picioare. Acesta este visul meu din tinerețe”, spunea Pulitzer.

Pulitzer a fost primul care a propus instruirea jurnaliştilor în facultăţi de profil. Asta pentru că era exasperat adesea de textele slabe scrise de jurnaliștii cu care colabora. Tot atunci, a decis să-și scrie testamentul. În testamentul său, Pulitzer propunea înfiinţarea premiilor care îi poartă numele. El a propus decernarea a 13 premii: patru pentru jurnalism, patru pentru literatură, unul pentru educaţie şi patru burse pentru tineri. Însă, în testamentul său Pulitzer a scris că „membrii comisiei pot suspenda sau adăuga premii, în funcţie de schimbările care vin odată cu timpul şi modifică priorităţile din societate”. La 64 de ani, Joseph Pulitzer a murit de insuficiență cardiacă la 29 octombrie 1911, în timp ce se afla la bordul iahtului său în portul Charleston, Carolina de Sud. El a lăsat urmaşilor două milioane de dolari, pentru a înfiinţa o şcoală de jurnalistică şi pentru a fonda o societate care să decerneze premii anuale pentru jurnalism.

La un an de la moartea lui, în 1912, a fost înfiinţată facultatea de jurnalistică „Columbia University”, iar, în 1917, au fost decernate primele premii Pulitzer. Astăzi, se acordă premii Pulitzer pentru jurnalism, literatură şi compoziţie muzicală. În total, 21 de categorii. 20 dintre câştigători primesc un premiu de 15.000 de dolari, iar câştigătorul categoriei „Serviciu public” este decorat cu o medalie de aur.

Cei 17 membri ai Comisiei citesc toate materialele trimise de candidați și fiecare membru alege câte trei materiale preferate. La categoria jurnalism, participanții pot avea orice naționalitate, cu condiția ca lucrările lor să fi apărut în presa americană. La literatură, teatru și muzică se pot înscrie numai persoanele care au cetățenie americană, cu excepția categoriei „Istorie”, unde lucrarea trebuie să trateze o temă legată de istoria Statelor Unite, dar autorul poate avea o altă naționalitate.

Atât nominalizările, cât și premiile sunt ținute în secret câteva zile, până când se anunță public câștigătorii (prin tradiție, în luna mai). În ziua anunțării premiilor, la ora 15, se ține o conferință de presă, în cadrul căreia sunt anunțați câștigătorii. Câștigătorul fiecărei categorii primește o diplomă și suma de $15.000, cu excepția secțiunii „Servicii Publice”, unde premiul este medalia Pulitzer, conferită unei organizații americane de știri (niciodată unei singure persoane). Medalia a fost creată în 1918 de sculptorul Daniel Chester French, cel care a devenit celebru pentru monumentul lui Lincoln din Washington. Pe una din fețele monedei este reprezentat profilul lui Benjamin Franklin, iar pe cealaltă un tipograf la lucru. Medalia nu este din aur masiv, ci din argint placat cu aur de 24 de carate. Anunțarea premiilor este mult mai discretă decât cea a premiului Nobel. Laureații participă la o cină oficială în rotunda bibliotecii universității, alături de membrii familiei. Comitetul Pulitzer a refuzat ofertele de a transforma ceremonia într-o extravaganță televizată.

Ziarul New York Times a primit cele mai multe premii Pulitzer – 125. Ei au câștigat primul lor premiu în 1918 pentru acoperirea completă și exactă a Primului Război Mondial. S-a bucurat de Premiul Pulitzer și fostul președinte american John F. Kennedy (în 1957). Alături de Kennedy, pe lista câştigătorilor celebri se află nume ca Ernest Hemingway, William Faulkner sau Robert Frost. Ultimul a cucerit patru premii Pulitzer pentru poezie.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Alegeri3 ore în urmă

Pandemia, pretext pentru a restricționa votul în diasporă? Soluții

Pe data de 10 iulie 2020, în cadrul emisiunii „Președintele răspunde” Igor Dodon a făcut o declarație despre următoarele alegeri...

Social7 ore în urmă

Trei știri bune din Moldova: rezerve locale pentru iarnă, cetatea Sorocii în imagini și clătite olandeze la Chișinău

Umple-ți borcanele la Cămara Fest În fiecare sâmbătă de august în Scuarul Catedralei Mitropolitane va fi organizat un târg al...

Social11 ore în urmă

13 iulie 2020. COVID-19, PE SCURT: 57 cazuri noi de infectare și șapte decese

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

LifestyleO zi în urmă

Partea plină a paharului. Lucrurile bune pe care ni le-a adus pandemia

PE SCURT Înainte de pandemie, cu o zi înainte ca echipa Moldova.org să înceapă munca de acasă, din autoizolare am...

Politică3 zile în urmă

Pe banii noștri: un deputat în căutarea identității și două partide care s-au lansat în gaming și aplicații mobile

La începutul acestei săptămâni Parlamentul părea că nu se putea trezi. Era luni dimineața, iar în acel moment, exista cam...

Social3 zile în urmă

Cine a fost Lia Manoliu – sportiva din Chișinău care a intrat în Cartea Recordurilor

Lia Manoliu a fost o atletă română, laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968 și cu...

Social3 zile în urmă

10 iulie 2020. COVID-19, PE SCURT: Starea de urgență se prelungește până pe 31 iulie

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

Advertisement

Politică

Politică4 zile în urmă

Rezumat din Parlament: angajarea răspunderii și minus două ore de democrație

Pe ordinea de zi ședinței au fost puse inițial 42 de proiecte de legi. Printre acestea au fost și alte...

Divertisment6 zile în urmă

Va interzice Putin curcubeul?

PE SCURT Pe 3 iulie, la o întâlnire dintre Vladimir Putin și membrii grupului de lucru pentru amendamentele la Constituție,...

PoliticăO săptămână în urmă

Protest în regiunea transnistreană: „Noi nu vă limităm în totalitate”

PE SCURT Pe 2 iulie, în Râbnița a avut loc un protest după ce așa-zisele autorități transnistrene au anulat permisele...

Politică2 săptămâni în urmă

Ce înseamnă schimbările în Constituția Rusiei și cum ar putea influența regiunea transnistreană. Explicăm

PE SCURT De pe 25 iunie până pe 1 iulie are loc referendumul pentru modificarea Constituției Federației Ruse. În regiunea...

Politică3 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. Trei sate moldovenești din stânga Nistrului au trecut în subordinea Tiraspolului?

PE SCURT Așa-zisele autorități transnistrene anunță că aproape 80% dintre cazurile de COVID-19 au fost tratate.  Thomas Mayr Harting, reprezentantul...

Politică4 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. „Discriminare. Autoritățile moldovenești nu au anulat bacalaureatul pentru studenții din regiune”

PE SCURT Astăzi, 16 iunie, în regiunea transnistreană, se încheie starea de urgență, însă restricțiile rămân în vigoare. Acest lucru...

Istorie1 lună în urmă

„Politicienii folosesc divizarea în societate, manipulând cu preferințele alegătorilor”, spune o doctoră în Științe Politice

PE SCURT Instalarea stării de urgență pare că a amplificat problemele politice și divergențele existente în societate, la fel ca...

Advertisement

Opinii

iulie 2020
L Ma Mi J V S D
« iun.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031