Atunci când vine primăvara îmi amintesc de anii copilăriei, de anii în care ardeam de nerăbdare să-mi scald ochii cu priveliştile incredibil de frumoase din pădurea Zăbricenilor şi Oneştilor de la nordul Moldovei. Timpul a trecut, dar şi acum îmi stăruie în minte tabloul impresionant al naturii… Şi nici nu observam când trece timpul, iar cei trei km făcuţi pe jos erau floare la ureche. Astfel, peste ani pot spun că sâmbetele şi duminicile copilăriei mele începeau la geana pădurii. Am îndrăgit întinderea de copaci falnici, de flori suave, de iarbă vălurândă… De cum vedeam Zăbricenii făceam ochii mari – ieşeam din povestea pădurii şi intram în alta – în cea în care căsuţele satului erau uluitoare şi „se uitau” cu drag la mine de parcă ar fi vrut să le deschid uşile. Cu sufletul la gură mă îndreptam spre Oneşti, or acolo mă aşteptau de fiecare dată cu drag nana Dochiţa, sora bunicii Liuba, şi soţul ei, nanu Andrei, ambii plecaţi la Domnul. Casa lor era pe deal, iar în vale curgea un pârâiaş. Acum când scriu aceste rânduri constat că povestea era una atât de frumoasă şi adevărată, o poveste care începe cu a fost odată.
… De când mă ştiu mi-am pus întrebarea unde începe o localitate şi se termină alta? Acum chiar şi cei mai bătrâni oameni de la Zăbriceni şi Oneşti nu pot să-ţi răspundă. Dar ce mai contează? Important e că sunt harnici şi gospodari, ceea ce-i deosebeşte e felul de a vorbi, la Oneşti – mai tărăgănat, iar la Zăbriceni – mai rapid. Interesant este că atât o localitate, cât şi cealaltă, până a ajunge la denumirile actuale au fost botezate în fel şi chip: Zăbricenii – Zubricăuţi, Zubriceni, iar Oneştii – Porciuleni, Purceleni.
Zăbriceniul e una dintre cele mai vechi localităţi din spaţiul dintre Prut şi Nistru, pomenită prima dată la 17 aprilie 1429 într-o gramotă a domnitorul Ţării Moldovei Alexandru cel Bun prin care boierului Radul gramatic îi sunt dăruite două sate la Terebne, Zubricăuţi şi Ivancăuţi. Nu este exclus că satul apare cu mult mai înainte decât atestarea documentară, cu vreo 56-72 de ani mai devreme.
De fiecare dată am admirat Pădurea Cernitei, am gustat din apa de la Izvorul turcilor. În partea de asfinţit a Zăbricenilor, numită Teiuş, a fost cândva una dintre cele mai vestite crame de la nordul Basarabiei. Pe locul acesteia, mai târziu, a fost construit un depozit de pesticide (!). În Valea Iazului se află o mulţime de fântâni şi izvoare, iar alături este valea care pe timpuri avea cele mai multe fâneţe – botezată de localnici – Valea Fânaţelor. Printre alte toponime sonore sunt: Hârtoapele, Sărbuşca, Valea Bordeiului, Buharna, Dealul Terebnei, La Stâncuţă.
Oneştiul de astăzi este format din satele de altă dată: Porciuleni, întemeiat la 1620 şi Oneşti, care apare la 1772. La 1936, la o adunarea generală a sătenilor, aceste două localităţi se unesc şi primesc actualul toponim. Porciuleni (Oneşti) este menţionat pentru prima dată la 2 martie 1528, pe timpul domniei lui Petru Rareş, peste cinci zile, printr-o gramotă specială acest sat este dat logofătului Toader.
La 1799, la Porciuleni este construită o biserică de lemn, adus din pădurea Cernitei. Aceasta purta numele Sfântului Nicolae, cu Hramul de Duminica Mare – la Zăbriceni şi de Acoperemântul Maicii Domnului – la Porciuleni. Mai târziu pe locul acesteia este înălţat un sfânt lăcaş din piatră. Se spune că lăcaşul sfânt de aici a avut parte mereu de duhovnici deosebiţi, cu o pregătire spirituală şi intelectuală de invidiat. Unul dintre cei mai iluştri slujitori a fost preotul Gheoghe Erimiţa, absolvent al Academiei Teologice de la Kiev. Datorită acestuia biserica de la Oneşti a avut întotdeauna uşile deschise.
Oricine s-a născut aici sau a avut ocazia să treacă, a observat şi ţine minte că aceste bătrâne localităţi de la nordul Basarabiei au căsuţele aruncate, precum nişte diamante, iar gospodarii au mare grijă de ele ca nu cumva cineva să le spună că nu sunt demni urmaşi ai răzeşilor.
Multă lume se îndreaptă spre Zăbriceni pentru a vedea şi Mănăstirea află în pădurea din preajmă. Situată la 200 de km de Chişinău, aceasta a apărut în arealul spiritual al acestui pământ în ajunul marcării a două mii de ani de la Naşterea lui Hristos. De aceea, ctitorul mănăstirii, regretatul Arhimandrit Dorimedont, a şi ales drept hram una dintre cele mai mari sărbători a creştinătăţii – „Naşterea Domnului”. Pe timpuri, pe aceste locuri a funcţionat sanatoriul de odihnă şi tratament „Albinuţa”. În anii sovietismului, aici se spunea că religia este opiu pentru popor şi erau recitate fel de fel de poezii ateiste. Acum, însă nordul Moldovei are parte de un adevărat sanatoriu pentru suflete.
La Mănăstirea Zăbriceni este respectată cu stricteţe Sfânta Tradiţie, fiind oficiate zilnic cele şapte laude şi Sfânta Liturghie. Aici se ţine de modelul vieţii monahale de la Sfântul Munte Athos. În fiecare zi, la ora 18.00 se săvârşeşte Vecernia şi Pavecerniţa Mică, după care urmează procesiunea Drumul Crucii cu icoana Maicii Domnului în jurul mănăstirii. Apoi la ora 03.30 se oficiază Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile şi Sfânta Liturghie. În zilele de miercuri se cântă Acatistul Buneivestiri, iar în fiecare duminică seara – Paraclisul Maicii Domnului, după care urmează la fel procesiunea în jurul Mănăstirii cu icoane şi părticele de Sfinte Moaşte, purtate de monahi.
Călugării, fraţii, enoriaşii se închină cu pietate la icoanele mănăstirii, dar opresc mai mult şi se roagă cu lacrimi la Icoana „Maicii Domnului de la Zăbriceni”, numită „Povăţuitoarea”. Aceasta a post pictată la un atelier din România şi a fost adusă la Mănăstirea de la Zăbriceni în anul 2005, în cea de cincea sâmbătă a Postului Mare. Astfel, perla sfântului locaş de aici este sărbătorită în mod deosebit în fiecare an.
O altă icoană pentru care este căutată Mănăstirea de la Zăbriceni, e o copie fidelă a Icoanei Maicii Domnului, numită „Grabnic Ascultătoarea”. Aceasta a fost pictată în 2009 la Sfântul Munte Athos.
După ce ani de-a rândul creştinii şi monahii s-au rugat în paraclisele Mănăstirii Zăbriceni, iar de multe ori acestea deveneau neîncăpătoare, a fost luată hotărârea de a fi zidită o biserică mare cu hramul „Naşterea Domnului”. Arhimandritul Damian spune că biserica are un stil aparte, nu prea întâlnit prin Moldova noastră, e ceva asemănător cu biserica „Sfânta Sofia” de la Constatinopol, adică urmează tradiţia stilului bizantin. La Mănăstirea Zăbriceni mai sunt două paraclise, care au drept protectori pe Sfântul Ioan Teologul, Cuviosul Paisie şi Sfântul Siluan Athonitul.
La vreo trei km de Mănăstirea Zăbriceni se află satul Brânzeni, o localitate care la fel seamănă cu o poveste. E printre puţinele localităţi din partea de sus a ţării unde pot fi văzute căsuţe ca odinioară, mici, ogrăzi fără garduri impunătoare.
Deşi e atestat documentar la 1606, Brânzeniul pare vechi de când lumea. Peşterile şi grotele de aici au fost adăpost pentru omul preistoric. Acestea şi sunt punctele principale de atracţie pentru turişti, mai ales pentru temerari, pentru cei care nu caută confort. Foarte mulţi din cei ce aleg să admire locurile îşi plasează corturile pe malul râului Racovăţ.
Pe timpuri, Brânzeniul a avut o biserică de lemn cu Hramul „Sfântul Mihail”. Aceasta însă a fost distrusă de sovietici. Pe locul ei se află o troiţă. Împodobită cu un vechi prosop moldovenesc, aceasta aminteşte că aici au fost botezaţi, cununaţi, petrecuţi în lumea celor drepţi creştinii de la Brânzeni. Astăzi, satul are o biserică nouă cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”.
Pentru a arată că ţin mult la credinţa neamului, cei de la Brânzeni au instalat o cruce imensă, care stă de veghe pe Stânca Râmbului.
Deşi e într-o stare jalnică, poate fi vizitat şi Conacul lui Vasile Stroescu, care datează cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aici, acum se află un spital pentru cei care suferă de boli mintale. Totodată, pot fi admiraţi şi falnicii copaci din parcul ce poartă numele ilustrului mecenat – Vasile Stroescu.
E minunat să admiri satul care parcă este furat de stânci. Şi cât e de feeric să hălăduieşti pe Stânca Boghenilor, Morii, Ţuguieta, Ţugurlan, Urieşul şi Râmbului.
Text și foto: Dinu Rusu
Râulețele Racovăț și Bogda
Mănăstirea Zăbriceni
Satul Brânzeni
