Porţile de intrare în Toltrele Prutului, stâncile, stau de o parte şi de alta a râului Ciuhur, printre ele uşor poate fi zărit un sat scăldat de frumuseţe. E o localitate ce-şi deapănă istoria de mai bine de trei secole (atestat documentar la 1672). Cu un toponim neaoş, cu peisaje irezistibil de încântătoare, aşteaptă „cuminte” turiştii. E vorba de satul Pociumbeni, Râşcani. Acesta se află la 202 de kilometri de Chişinău şi 22 de centrul raional.
Stâncile milenare, adevărate perle ale naturii, aşteaptă să fie escaladate. Canionul dintre Pociumbeni şi Pociumbăuţi (sat vecin) atinge o lăţime de peste 700 de metri, cu înălţimi de până la 65 de metri. Urcat pe el nu te dai lesne coborât, or imaginile văzute de sus sunt fantastice. Cred că sus, acolo de unde cerul se vede şi mai albastru, de unde zarea pare de necuprins, poţi gândi că Dumnezeu a presărat acest plai cu nestemate, că sunt lucruri şi locuri despre care ar trebui să cunoaştem mult mai multe, să le vorbim şi altora…
Cuprins în trei părţi de stânci, vegheat de pădure într-una, satul Pociumbeni are un vino-ncoace. Şi nici nu poate fi altfel. Aici, chiar dacă eram pentru prima dată, mă simţeam de-al locului, de-al oamenilor de la Pociumbeni. Puţini la număr, doar vreo 600 de locuitori, ştiu că nimeni alţii să păstreze tradiţiile şi obiceiurile. Ei, cu o doză de mândrie, vorbesc despre ceea ce merită de văzut la Pociumbeni. Ştiut lucru că de multe ori noi, ziariştii, exagerăm, atunci când folosim superlative pentru o localitate şi oamenii ei. Am constat că cei de la Pociumbeni sunt atât de fireşti, încât nici nu ar avea nevoie de „înfloriri” stilistice.
Unul din săteni mă îndeamnă să trec, în primul rând pe la biserică, o nestemată spirituală a Pociumbenilor. „Să vedeţi când e de frumoasă! Chiar dacă nu e mare, noi ţinem la ea. O altă biserică mai aleasă nu este!”, îmi spune cu exaltare „ghidul” meu.
La Pociumbeni am văzut ceva nemaitâlnit de prin alte părţi, cel puţin de mine. Aici, chiar în centrul satului, se află un Monument, numit „Crucea martirilor foametei 1946 – 1947”. Acesta a fost inaugurat la 30 aprilie 2006. Tot în centrul localităţii este şi cimitirul familiei poetului şi boierului basarabean Teodor Vârnav (1801 – 1868). De altfel, ilustra personalitate a şi scris despre satul Pociumbeni în „Istoria vieţii mele” (Autobiografie din 1845).
