De-a lungul anilor, presa a devenit forța care a expus nedreptățile din țară, a presat autoritățile să asigure transparență și să adopte decizii democratice, a sancționat derapajele guvernamentale și, în unele cazuri, a contribuit chiar la demisii la nivel înalt. Datorită jurnaliștilor au fost dezvăluite cazuri precum „Furtul miliardului”, „Laundromat” sau situații în care voturile oamenilor sunt cumpărate cu bani veniți de la Moscova. În anul curent, Republica Moldova a urcat patru poziții în Indexul Mondial al Libertății Presei, ajungând pe locul 31 din 35 și fiind încadrată în categoria „satisfăcătoare” pentru libertatea presei.
Este momentul să ne amintim și de situațiile în care, datorită presei, viața din Republica Moldova a cunoscut schimbări vizibile.
Cazul lui Valeriu Boboc
Istoria tragică a lui Valeriu Boboc este, probabil, cel mai dureros exemplu despre cât de mult contează presa într-o democrație. În 2009, când autoritățile au încercat să ascundă moartea tânărului, jurnaliștii au reușit să demonteze minciuna și să scoată la iveală adevărul.
Imediat după revoltele din 7-8 aprilie 2009, autoritățile au declarat că Valeriu Boboc ar fi murit din cauza intoxicației cu un gaz necunoscut inhalat în timpul protestelor.
Jurnaliștii, însă, au mers la părinții lui Valeriu, care le-au povestit că fiul lor avea urme de bătăi pe corp. Aceștia au vorbit cu martorii la acest tragic eveniment, punând sub semnul întrebării versiunea „intoxicației”. După ce presa a intrat în posesia unor imagini video surprinse de pe acoperișul Guvernului, care arătau cum un grup de polițiști loveau cu picioarele și cu bastoanele o persoană căzută la pământ în Piața Marii Adunări Naționale, dovezile au devenit esențiale în anchetă.
Sub presiunea acestor dovezi video, Procuratura a admis realizarea unei expertize a cadavrului exhumat al lui Valeriu Boboc, iar în baza concluziilor unui expert internațional a recunoscut faptul că moartea a fost violentă.
Fostul polițist vinovat de moartea lui Valeriu Boboc a fost arestat
Mai mult, presa a analizat filmările și a pus presiune pentru identificarea polițiștilor care apăreau în imagini. Astfel, a fost identificat polițistul Ion Perju, acuzat că ar fi aplicat lovitura fatală. Jurnaliștii au urmărit procesul pas cu pas, nepermițând ca dosarul să fie „arhivat” sau uitat. Ulterior, Republica Moldova a fost condamnată la CtEDO pentru deficiențe în investigarea cazului și pentru încălcarea obligației de a desfășura o anchetă eficientă.
Plahotniuc, care era, de fapt, Ulinici
În 2011, presa a publicat o investigație răsunătoare care arăta că unul dintre cei mai influenți oameni din țară deținea o identitate dublă. Jurnaliștii au obținut documente de la evidența populației din România, demonstrând că Vladimir Plahotniuc deținea un pașaport românesc pe numele Vlad Ulinici.
El figura în documente din România sub numele Vlad Ulinici, folosind, potrivit investigațiilor de presă, numele de familie al mamei sale (Ulinici), în timp ce în Republica Moldova apărea în continuare ca Vladimir Plahotniuc.
Această investigație a fost crucială pentru că a demonstrat cum un politician de rang înalt (la acel moment vicepreședinte al Parlamentului) poate activa sub identități diferite în state diferite.
Inițial, anturajul său a negat, dar când dovezile au devenit intens mediatizate, Plahotniuc a oferit o explicație care a rămas celebră. A declarat că a făcut-o pentru a-și proteja copiii la școală în România, ca aceștia să nu fie asociați cu numele tatălui lor și să nu fie „ținta unor atacuri politice”.
Cazul Ulinici a fost, practic, începutul sfârșitului pentru anonimatul politic al lui Plahotniuc.
Să nu uităm că politicianul a depus atunci o plângere la Consiliul de Presă din Moldova, acuzând jurnaliștii de la Adevărul de încălcarea Codului Deontologic. Consiliul de Presă, însă, a respins acuzațiile politicianului, declarând că faptul că un demnitar folosește două nume diferite în două state vecine este un fapt de interes public major.
Mai reținem că în 2025, Vladimir Plahotniuc avea, în timpul reținerii la Atena, peste 20 de acte cu identități diferite, eliberate de state diferite, cum ar fi Vanuatu, România, Ucraina, Irak, Federația Rusă, Bulgaria, ș.a.
Cazul tragic din „Pădurea Domnească”
În cazul „Pădurea Domnească”, presa a îndeplinit funcția pe care statul a refuzat să o exercite: investigația corectă. Timp de două săptămâni după incidentul din 23 decembrie 2012, în care Sorin Paciu a fost rănit mortal la o vânătoare la care participau înalți demnitari, nicio instituție a statului nu a suflat un cuvânt.
În acest caz, presa a reușit nu doar să scoată la iveală o crimă tăinuită de stat, ci în final să provoace prăbușirea ulterioară a întregului Guvern și a alianței de guvernare.
Scandalul a explodat pe 6 ianuarie 2013, când politicianul Sergiu Mocanu a făcut primele declarații, dar presa a fost cea care a verificat și confirmat informația. Jurnaliștii au început să sune la spitale, la localnicii din satele vecine rezervației, forțând instituțiile să recunoască tragedia. Marea realizare a presei a fost deconspirarea listei participanților. Astfel, publicul larg a aflat că judecătorii și procurorii vânau împreună, iar apoi tot ei trebuiau să investigheze moartea unui om petrecută sub ochii lor.
Această „bombă mediatică” a fisurat alianța de guvernare (AIE-2). Sub presiunea constantă a jurnaliștilor și a protestelor societății civile a urmat demisia Procurorului General, Valeriu Zubco, crearea unei comisii parlamentare de anchetă. În final, a avut loc căderea Guvernului Filat prin moțiune de cenzură, pe fondul acuzațiilor reciproce de corupție, inclusiv pornite de la acest caz.
Gaburici, cu diploma falsă a unui liceu
Cazul lui Chiril Gaburici este unul dintre cele mai clare exemple de „jurnalism de impact” din Republica Moldova. O investigație pornită de la o simplă curiozitate biografică a dus, în mai puțin de patru luni, la demisia prim-ministrului.
Totul a început în februarie 2015, când jurnaliștii au analizat CV-ul proaspătului premier Chiril Gaburici. Aceștia au observat neconcordanțe cronologice legate de studiile sale și au ridicat întrebări privind modul în care a fost obținut atestatul de absolvire a școlii medii de cultură generală, în baza căruia acesta fusese înmatriculat, în 1995, la Academia de Studii Economice. Jurnaliștii au trimis cereri către Ministerul Educației și către instituțiile de învățământ menționate în CV.
Presiunea mediatică a fost atât de mare încât autoritățile nu au mai putut ignora subiectul. Sub tirul de întrebări de la conferințele de presă, autoritățile au fost forțate să pornească o anchetă oficială.
Ulterior, Procuratura Generală a anunțat că în urma cercetărilor „rezultă bănuiala rezonabilă că în diploma de 11 clase… eliberată pe numele cetățeanului Gaburici Chiril sunt introduse date false.”
Pe 12 iunie 2015, într-un briefing de presă, Chiril Gaburici și-a anunțat demisia.
A fost prima dată în istoria Moldovei, când un premier a plecat din funcție din cauza unei dezvăluiri jurnalistice despre integritatea sa personală.
Cazul expulzării celor șapte profesori turci de la liceele „Orizont”
În cazul profesorilor turci, rolul presei a fost unul critic într-un moment în care statul încerca să acopere o operațiune obscură. Fără mobilizarea imediată a jurnaliștilor și organizațiilor de drept dispariția celor șapte cetățeni străini ar fi putut fi mușamalizată drept o simplă procedură administrativă.
Primele alerte au apărut pe rețelele de socializare și au fost preluate instantaneu de jurnaliști și activiștii civici care au primit imagini de la martori oculari și de la familiile profesorilor chiar în timp ce aceștia erau ridicați din stradă. Presa a început imediat documentarea în profunzime, publicând profilurile profesorilor pentru a demonstra că aceștia nu erau „teroriști”, ci oameni cu familii, unii locuind în Moldova de peste două decenii.
În timp ce Serviciul de Informații și Securitate (SIS) a emis un comunicat sec în care vorbea despre „prevenirea amenințărilor la adresa securității naționale”, jurnaliștii au verificat actele. Au descoperit că majoritatea profesorilor depuseseră cereri de azil politic, ceea ce însemna că, legal, aceștia nu puteau fi scoși forțat din țară până la o decizie finală a instanței.
Mai mult, jurnaliștii au stabilit că o aeronavă închiriată de compania de stat „Air Moldova” de la compania armeană Taron Avia a efectuat o cursă privată în Turcia, cu care ar fi fost extrădați profesorii turci.
Ulterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a folosit relatările presei și dovezile de nerespectare a procedurilor pentru a condamna Republica Moldova în 2019. Instanța a stabilit că statul a acționat într-un mod care a încălcat dreptul la libertate și siguranță.
„Legea Big Brother” și „Amnistia Fiscală”
În perioada 2016-2021, Republica Moldova a fost scena unor încercări legislative care ar fi putut izola țara de standardele democratice internaționale. Presa a fost vigilentă, descifrând limbajul sofisticat al legilor și atenționând societatea asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă aceste legi ar fi fost adoptate.
În 2016, Guvernul Republicii Moldova a promovat proiectul de lege nr. 161, supranumit în spațiul public „Legea Big Brother”, care a generat controverse puternice. Documentul era justificat oficial prin necesitatea luptei împotriva terorismului și a pedofiliei online, dar propunea măsuri care ar fi oferit autorităților puteri aproape nelimitate de supraveghere a spațiului digital.
Dacă ar fi fost adoptată în forma sa originală, legea ar fi schimbat radical modul în care cetățenii folosesc internetul. Organele de drept ar fi putut obliga furnizorii de internet să ofere acces la mesajele private, cum ar fi e-mailul, Viber, Skype, Facebook fără o autorizare prealabilă din partea unui judecător de instrucție. Furnizorii de internet ar fi fost obligați să păstreze datele de trafic ale tuturor utilizatorilor, creând o bază de date uriașă privind activitatea online a fiecărui cetățean. Mai mult, autoritățile ar fi avut dreptul să solicite blocarea site-urilor care propagau conținut considerat „periculos”, o noțiune definită extrem de vag în proiectul de lege, ceea ce deschidea poarta pentru cenzura politică.
Presa și societatea civilă au jucat rolul de „avertizori de integritate”, iar datorită presiunii imense exercitate de presă și de organizațiile pentru drepturile omului în iunie 2016, proiectul a fost retras din Parlament.
Un alt proiect a fost cel al Legii privind liberalizarea capitalului și stimularea fiscală din perioada 2016–2018 , numit neoficial „Amnistia Fiscală”, care reprezintă unul dintre cele mai controversate episoade legislative ale Republicii Moldova. Guvernarea de atunci a introdus în Parlament, în mare grabă, un proiect care permitea persoanelor fizice să își declare averile (bani, imobile, mașini), care anterior erau ascunse sau înregistrate pe persoane interpuse.
Cei care își declarau capitalul ascuns trebuiau să plătească statului o taxă de doar 2%. În schimb, statul garanta că nu va pune întrebări despre proveniența banilor și că persoanele respective vor beneficia de imunitate. Se întâmpla la scurt timp după „Furtul Miliardului”. Presa a bănuit că legea era creată special pentru a permite celor care au profitat de pe urma fraudei bancare să își „albească” banii furați. Jurnaliștii au oferit spațiu de emisie experților care au demonstrat că legea încuraja evaziunea fiscală.
În urma criticilor interne și externe, proiectul nu a fost promovat în forma inițială în anii 2016–2017. Totuși, în iulie 2018, o versiune a legii a fost adoptată într-o procedură accelerată, în două lecturi. Deși legea a fost adoptată, dezbaterile publice și presiunea mediatică au contribuit la ajustarea unor prevederi față de variantele inițiale.
„Kremlinovici” și spionajul de pe acoperișul Ambasadei Rusiei
În 2020, jurnaliștii de investigație au publicat o serie de investigații cu genericul „Kremlinovici”, care arăta cum, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidențiale din Republica Moldova, Igor Dodon comunica intens cu diverse figuri de la Moscova sub acest pseudonim. Jurnaliștii, după ce au obținut acces la istoricul convorbirilor de pe telefonul lui Igor Dodon, au identificat ofițeri de rang înalt din serviciile de informații ruse (SVR și FSB) care monitorizau situația din Moldova.
S-a descoperit că textele discursurilor lui Igor Dodon (inclusiv cel de la conferința de securitate de la München sau cel de la ONU) erau trimise în prealabil la Moscova pentru „corectări” și aprobare. „Kremlinovici” a scos la lumină și prezența în Moldova a unor grupuri de „tehnologi politici” trimiși de la Moscova pentru a ajuta Partidul Socialiștilor (PSRM) în campaniile electorale (prezidențiale și locale).
În 2023, jurnaliștii au documentat prezența unui număr impresionant de antene și sisteme de recepție pe acoperișul Ambasadei Rusiei din Chișinău (peste 28 de antene, mult mai multe decât la ambasadele ruse din alte capitale europene).Sistemele permiteau interceptarea semnalelor de telefonie mobilă, Wi-Fi și comunicații prin satelit. Investigația a identificat prezența pe acoperiș a unor agenți cunoscuți ai GRU (Serviciul de informații militare al Rusiei) și SVR (Serviciul de informații externe), care urcau periodic pe clădire pentru a regla echipamentele.
Spre deosebire de alte cazuri unde reacția a fost lentă, această investigație a provocat o decizie politică radicală și fără precedent în Republica Moldova:
La doar câteva zile după publicare, Guvernul Republicii Moldova a anunțat reducerea drastică a numărului de diplomați și angajați tehnici ai Ambasadei Rusiei (de la aproximativ 80 de persoane la 25). Ministrul de Externe de atunci, Nicu Popescu, a invocat direct suspiciunile de spionaj și tentativele de destabilizare a țării, validate de investigația jurnalistică.
Cazurile medicilor abuzatori
De-a lungul anilor, presa a avut și un rol esențial de mobilizare socială și transparență, dar și de a schimba cursul justiției, reflectând cazuri cutremurătoare ale medicilor abuzatori.
Cel mai recent caz îl vizează pe medicul traumatolog din Chișinău, Dorian Muntean, care deși a fost condamnat pentru abuz sexual asupra unei minore, continua să lucreze la Spitalul Clinic Municipal de Copii „Valentin Ignatenco” din Capitală. Cazul a început în 2014, când o fată de 12 ani a fost pacientă acestuia. Relația a evoluat în afara cadrului profesional și a inclus sute de convorbiri și întâlniri cu caracter sexual. În 2020, Judecătoria Chișinău l-a condamnat pe Dorian Muntean pentru acțiuni cu caracter sexual săvârșite cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 16 ani, la cinci ani de închisoare cu executare în penitenciar de tip semiînchis.
De asemenea, a fost privat de dreptul de a ocupa funcții și exercita activități legate de domeniul medicinei, inclusiv activități legate de minori, pe un termen de cinci ani. Cauza a stagnat la instanțele superioare, iar perioada de probă a expirat în 2025, astfel că medicul a rămas angajat la spital. Instituția susține că nu a fost informată despre condamnare de autorități. După ce presa a solicitat informații, medicul a fost eliminat și dintr-o clinică privată unde fusese angajat.
Un alt caz a fost cel medicului anesteziolog-reanimatolog, Boris Meșteșug. Jurnaliștii au descoperit că medicul fusese cercetat penal pentru viol, răpire și abuz sexual asupra a două fetițe (de 10 și 12 ani) în perioada 2010-2011. Procurorii ceruseră 25 de ani de închisoare, dar procesul s-a tărăgănat 8 ani și a fost încetat de Curtea Supreme de Justiție în 2021 din cauza unor „erori de procedură”, fără a se examina faptele pe fond.
După ce investigația a fost publicată în noiembrie 2025, medicul a fost suspendat. Totuși, la sfârșitul lui decembrie 2025, acesta a fost restabilit în funcție la Spitalul de Psihiatrie, autoritățile invocând faptul că ancheta internă nu a găsit abateri medicale. Sub o presiune publică imensă, generată de presă, ministrul Sănătății a fost forțat să anunțe, în februarie 2026, concedierea definitivă a medicului.
În 2023 mai multe angajate ale instituției (asistente medicale și personal administrativ) l-au acuzat pe directorul de atunci al spitalului, Mihai Ciobanu, de comportament inadecvat și hărțuire sexuală persistentă. Femeile au descris avansuri sexuale nedorite, atingeri nepotrivite, comentarii cu tentă sexuală și utilizarea poziției de putere pentru a crea o atmosferă de lucru intimidantă. Victimele menționat că refuzul acestor avansuri era urmat de presiuni psihologice, amenințări cu concedierea sau sancțiuni profesionale nejustificate. În urma investigației, Ministerul Sănătății a sesizat organele de drept și a fost inițiată o anchetă internă. Ulterior, Mihail Ciobanu și-a dat demisia din funcția de director.
