Connect with us
"
"

Istorie

Istoria Zidului care a separat familii

Publicat

pe

PE SCURT

Zidul Berlinul este peretele care a împărțit nu doar capitala Germaniei, dar a separat familii întregi. Peste noapte, oamenii s-au trezit cu un zid alb în fața lor, care le-a blocat accesul la locul de muncă, i-a despărțit de rude, de prieteni și le-a impus restricții pe care nu aveau dreptul să le încalce. 

Doar peste aproape 30 de ani de teroare, Zidul Berlinului a căzut și oamenii au cerut ceea ce le aparținea – dreptul de a fi liberi și de a se expune, de a lua decizii.

PE LUNG

Zidul Berlinului a fost construit pe 13 august 1961 și a rezistat până la 9 noiembrie 1989.

Într-o zi de august, administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, decide să construiască o barieră care ar separa Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană. Hrușciov stă pe gânduri, însă la scurt timp, aprobă această propunere. Astfel, timp de mai puțin de două zile este construit acest zid care va rezista 28 de ani. La început oamenii credeau că este o glumă, că doar se construiește un nou post de trecere. Însă, totul a devenit mult mai serios când marginile au fost unite, iar oamenii care voiau să treacă de partea cealaltă a barierei erau amenințați cu moartea. 

Crearea Zidului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru blocul comunist ca un tot întreg. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea a câtorva evadați.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Berlinul a fost împărțit în patru părți: britanică, americană, franceză și sovietică. Începând din 1948, Germania Occidentală (care era monitorizată de Franța, Marea Britanie și SUA) s-a dezvoltat ca o țară capitalistă vestică, cu o economie socială de piață și cu o viață politică autentic democraticăparlamentară. În timp ce, Germania Răsăriteană a fost guvernată de un guvern autoritar, modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie sistemul economiei planificate centralizat. De aceea, mulți oameni din est alegeau să muncească sau chiar să se mute în partea vestică a țării. Acest lucru a nemulțumit autoritățile de atunci, care nu puteau să urmărească cum forțele de muncă pleacă de la ei spre partea rivală. De aceea, au decis că trebuie să le îngrădească accesul. Decizia a fost una simplă, e nevoie de o barieră, de mai multe restricții și militari care să urmărească ca nimeni să nu mai poată trece de partea cealaltă a zidului. 

Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început duminică 13 august 1961 în Berlinul Răsăritean. În acea dimineață, zona de frontieră a fost securizată de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de soldații și muncitorii care nu înțelegeau de ce o construiesc. Străzile care se întindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea a oricărui vehicul și a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat într-un zid în toată regula. Bariera a divizat, fizic, orașul și a încercuit, practic, Berlinul Occidental. În timpul construcției, soldații Armatei Naționale Populare (NVA) și ai Grupurilor de luptă ale clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având ordine clare pentru împușcarea oricărui individ care ar fi încercat să fugă în Vest. Mai târziu, zona Zidului a fost întărită cu ziduri, câmpuri minate și alte instalații de siguranță.

Atunci, numeroase familii au fost despărțite, iar oamenii nu au mai putut ajunge la muncă. Zidul era o violare a înțelegerilor postbelice care permiteau Aliaților occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin.

Zidul avea peste 155 km lungime. În iunie 1962, au început lucrările la un al doilea gard paralel, la o distanță de până la 90 m înspre interior, casele cuprinse în această fâșie fiind demolate, iar locatarii mutați la alte adrese. A fost creat un teritoriu al nimănui între cele două bariere, cunoscut în scurtă vreme ca „fâșia morții”. Fâșia era pavată cu nisip greblat cu grijă, ceea ce făcea foarte ușor de sesizat urmele pașilor unor eventuali evadați. Zona nu oferea nicio posibilitate de camuflare, era minată și împânzită cu capcane din sârmă și, cel mai important, oferea un câmp de tragere vast pentru gărzile care păzeau zona. Mai mult, zidul era colorat în alb, pentru a permite gardienilor să observe oamenii care încercau să evadeze.

Zidul Berlinului a fost construit din 45.000 de secțiuni din beton armat, fiecare având înălțimea de 3,6m și lățimea de 2 m. Pe creasta Zidului era montată o țeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă și mai grea escaladarea sa. Zidul era întărit cu garduri din plasă, senzori de mișcare, șanțuri împotriva vehiculelor, garduri din sârmă ghimpată, 116 turnuri de pază și 20 de bunkere. 

În timpul existenței Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din Berlinul Rasăritean, încununate de succes. Diferitele rapoarte apreciază că numărul celor morți în timpul tentativelor de trecere a Zidului ar fi între 192 și 239 de persoane, printre care și 5 copii.

În toamna anului 1989, în Germania Răsăriteană au avut loc demonstrații de masă antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a demisionat, în 18 octombrie 1989, și a fost înlocuit de Egon Krenz câteva zile mai târziu. Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita Germania Occidentală. Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina să anunțe această hotărâre. Însă, el nu a reușit să înțeleagă exact care sunt normele acestui nou regulament care trebuia întocmit în următoarele săptămâni. De aceea, când a fost întrebat la conferința de presă când are să intre în vigoare noua lege, acesta a spus: „Chiar acum”. 

Zeci de mii de est-berlinezi au auzit în direct declarația lui Schabowski la televiziunea est-germană și au luat cu asalt toate punctele de control, voind să treacă în partea cealaltă a Berlinului. Grănicerii, depășiți numeric și nedumeriți, au dat numeroase telefoane superiorilor lor, dar, în scurtă vreme, a devenit clar că nu exista nicio posibilitate de stăvilire a mulțimilor de est-berlinezi fără folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-și asume o asemenea responsabilitate, grănicerii au deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulțimea să treacă după un control sumar sau chiar fără nicio formalitate. Mulțimile de est-berlinezi aflați în extaz au fost întâmpinate într-o atmosferă euforică de vecinii lor din vest, barurile din preajma graniței făcând cinste noilor veniți. Ziua de 9 noiembrie este, astfel, sărbătorită ca zi a Căderii Zidului. În zilele următoare, berlinezii au venit la Zid cu baroase pentru a smulge suveniruri, reușind să dărâme porțiuni întregi ale barierei în acest timp. 

Vest-germanii și est-berlinezii aveau permisiunea să călătorească liber începând din 23 decembrie 1989. Până în acel moment au existat anumite restricții: necesitatea obținerii unei vize cu câteva zile mai înainte de efectuarea vizitei și schimbarea în moneda est-germană a 25 de mărci vest-germane pentru fiecare zi de ședere în RDG. 

Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiembrie. În primele săptămâni, soldații est-germani au încercat să repare porțiunile distruse de cei care au vrut să facă din bucățile de zid suveniruri. Până la urmă, aceste tentative au fost abandonate, grănicerii tolerând demolările și trecerile neautorizate prin găurile făcute. Pe 13 iunie 1990, armata est-germană a început demolarea oficială a Zidului cu porțiunea din Bernauer Straße. Pe 1 iulie, ziua în care Germania Răsăriteană a adoptat moneda vest-germană, toate punctele de control și-au încetat existența, iar frontiera intergermană a devenit doar o amintire. Au rămas în picioare numai câteva secțiuni scurte ale zidului și câteva turnuri de pază pentru aducere-aminte. Pereții rămași de la zid sunt acum împânzite cu graffiti. „Dacă atunci pereții erau pictați, pentru a-i distruge, acum sunt pictați pentru a-i păstra ca o amintire ruptă din istorie”, ne spune o tânără activistă din Germania. 

Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea Germaniei, care s-a încheiat, în mod oficial, la 3 octombrie 1990.

Jurnalistă și omul cu frumosul, cărțile și dulciurile. Toate animalele sunt prietenii ei. Scrie ușor despre subiecte grele și face fotografii pe care o să le vindem cu mulți bani cândva.

Cultură

Câte o librărie în fiecare sat: apariția și dispariția librăriilor Luminița în Moldova

Publicat

pe

De către

În ambele sate ale bunicilor mei se găsesc două clădiri similare, cu ferestre mari, care în anii 70 au fost librării Luminița. Azi ambele sunt abandonate. În satul bunicii materne, clădirea a fost o perioadă alimentară, iar acum nu e folosită la nimic, deși semnul de la intrare, albastru deschis, e încă acolo, în grafie latină (probabil schimbată la începutul anilor 90). În satul bunicului patern, casa e acum folosită ca șopron pentru oi, are geamurile sparte, înlocuite cu bucăți de ușă și peliculă. O grămadă de lemne stă în colțul drept al ușii de la intrare.

În anii 70, au fost deschise 600 de librării, toate cu același nume — Luminița, în 600 de sate din ce era atunci Republica Sovietică Socialistă Moldova. Până în 1990, numărul lor a crescut la 1500. Aproape fiecare sat s-a ales cu o librărie. Multe dintre fostele Luminițe pot fi recunoscute și astăzi — au rămas aceleași culori pe fațade, aceeași arhitectură, aceleași geamuri mari, adesea sparte, din păcate. Majoritatea sunt abandonate; unele au fost transformate în alimentare sau baruri. Pe unele clădiri se mai găsește inscripția, scrisă în chirilică. Alteori, structura dreptunghiulară și ramele ferestrelor sunt singurele caracteristici care mai pot fi recunoscute.

Generațiile care au crescut cu aceste librării și le amintesc nostalgic. Vorbesc despre emoția cu care trăgeau o fugă la Luminița zilnic, să afle dacă au venit cărți noi, mirosul caracteristic al cărților proaspăt scoase de sub tipar care îmbibau întreaga încăpere, de titlurile și ilustrațiile lor preferate. Își mai aduc aminte și de loteria din Luminița, unde câștigătorii puteau lua din magazin orice carte, inclusiv cele mai întrebate și deci mai rare titluri de literatură artistică universală.

Enlarge

Luminita_today
Vechea librărie Luminița din satul Cigârleni este acum un hambar

„Citeam acasă până în zori, citeam la școală cu romanul ascuns între coperțile manualului”, își amintește Victoria Șestovschi, azi dentistă. „Aveam un caiet în care scriam pe ce poliță și în ce rând este cutare carte, si dacă e data cu împrumut. Ce fericită eram când am ajuns la 200 de cărți!”, povestește ea.

Poate că Luminițele și lectura erau atât de populare în special în rândul tinerilor, pentru că, în acea perioadă, în timpul săptămânii, în sate nu prea găseai o ofertă mare de activități organizate. Obișnuitele întreruperi de curent electric însemnau că televizorul funcționa doar câteva ore pe zi. Elevii puteau merge la cinematograf doar miercuri, după masă, iar internetul, bineînțeles, nu exista.

Cu toate astea, sprijinul statului pentru artă și viață culturală a însemnat că, pe lângă librării, fiecare sat mai avea și propriul ansamblu de dans, orchestră, club sportiv și cinematograf, organizate în școli sau în casele de cultură.

Ca orice inițiativă din regimul autoritar URSS, propunerea Luminițelor a fost dictată de sus, de la secretarul general al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, Ivan Bodiul. Oficial, librăriile făceau parte dintr-un plan de promovare a lecturii și alfabetizării. Dar în spatele acestui scop nobil se ascundeau și interese meschine. Scriitorul Vladimir Beșleagă descrie proiectul Luminița ca fiind „o farsă la fel ca multe altele din acele timpuri” — o încercare politică cinică de a atrage scriitorii moldoveni de partea statului și de a le reduce din rezistența față de regim. Într-adevăr, decizia de a construi librăriile Luminița a venit după cel de-al treilea Congres al Uniunii Scriitorilor, care a avut loc în octombrie 1965. Autoritățile sovietice au catalogat Congresul drept „naționalist” și „diversionist”, din cauza că scriitorii ceruseră revenirea la alfabetul latin.

Paranteză istorică (importantă, dar care îți e probabil cunoscută): După anexarea Basarabiei în iunie 1940, sovieticii au încercat să împiedice orice fel de sentimente și aspirații naționale de reunificare cu România, din care Moldova făcuse parte în perioada interbelică. De aceea, sovieticii au inventat o limbă „moldovenească” — o limbă română rusificată forțat la nivel de vocabular și ortografiere, scrisă în alfabet chirilic. În perioada destalinizării, după moartea lui Stalin din 1953, exportul de carte românească a reînceput câțiva ani, și-apoi a fost iar oprit — atât deschiderea, cât și închiderea, au contribuit la rezistența față de politica lingvistică imperialistă a URSS-ului în Basarabia. „Este firesc ca o limbă latină să fie scrisă în alfabet latin”, a declarat la Congresul Uniunii Scriitorilor din 1965 scriitorul Ion Druță, ale cărui cărți se bucurau deja de un mare succes. Proiectul Luminița a fost, astfel, și un instrument de îmblânzire” a scriitoriilor față de regimul sovietic și de renunțare la idei de identitate națională.

Politicile sovietice de moldovenizare” s-au manifestat și în alte moduri. Deși majoritatea moldovenilor vorbesc nativ română, în librăriile Luminița nu se găseau decât câteva cărți românești, tipărite în chirilică — Eminescu, Creangă și o mână de autori români născuți în Moldova de peste Prut. Cei care voiau cărți românești trebuiau să meargă după ele la Odesa sau la Cernăuți, în Ucraina sovietică. Rafturile librăriilor Luminița erau pline de cărți ale scriitorilor basarabeni, dar și ale scriitorilor din literatura universală, în așa-zisa limbă „moldovenească”, dar și de cărți în rusă.

Cum era de așteptat, cărțile în limba rusă se vindeau mult mai prost în satele de vorbitori de română, povestește Nina Marian, fostă librară din satul Boldurești, Nisporeni. Marian a lucrat la Luminița timp de șase ani, între 1986 și 1992, când librăria a fost privatizată, închisă și transformată în magazin alimentar. Marian spune că pentru a termina stocul de carte rusă din Luminița ei, mergea în fabrici, întreprinderi sau muzee din Chișinău, unde erau mai mulți vorbitori de rusă, ca să-și facă planul de vânzări. Pe atunci, fiecare întreprindere avea câte o bibliotecă pentru angajații lor.

Pe lângă limitele lingvistice imperialiste, cărțile erau, desigur, selectate și în baza criteriilor politice la nivel de conținut. Pe lângă literatura de specialitate și literatura politică marxist-leninistă, majoritatea cărților disponibile erau traduceri sau romane ale unor scriitori moldoveni mai mult sau mai puțin convenabili din punct de vedere politic. Cenzorii sovietici aveau grijă să fie publicate doar lucrările care să corespundă ideologiei partidului și să înlăture pasaje care nu conveneau puterii. Scriitorii care criticau regimul, cum era Druță, întâmpinau dificultăți în a-și publica lucrările — în cazul lui Druță, asta se aplica în special asupra articolelor lui de presă. (Oarecum ironic, Druță a trebuit să plece la Moscova, care era mai cosmopolită și mai liberă, pentru a-și putea continua cariera de scriitor.)

În afară de preselecție, multe romane nici nu ajungeau pe rafturi — cărțile importate din România erau adesea puse la topit. Cei din generația care au crescut cu Luminițe îmi spun că, uneori, ca să-și facă planul de vânzări, librarele le băgau în față cărți care nu prea se vindeau, pe lângă cele pe care aceștia și le doreau cu adevărat.

La fel ca alți lucrători sovietici, librarele aveau de îndeplinit un plan de vânzări, lună de lună. Fiecare sat trebuia să vândă lunar cărți în valoare totală de 600-800 de ruble, sau cam 300-500 de cărți. O carte pentru copii costa 15 copeici, în timp ce o carte de ficțiune sau non-ficțiune era între 1,30 și 3,60 ruble. „Am reușit întotdeauna să ne îndeplinim planul”, spune fosta librară Marian.

Lidia Isac a lucrat și ea timp de șapte ani ca librară în satul Antonești, Cantemir. Ea zice că, la fel ca majoritatea librăriilor, pentru a-și face planul de vânzări, mergea pe la școli și colhozuri ca să vândă mai multe cărți, iar uneori ajungea chiar și în Ucraina. În 1992, în timpul privatizării, Isac a vrut să cumpere librăria, însă nu a avut suficienți bani — îi era greu să acopere toate cheltuielile pentru creșterea celor doi copii, chiar dacă lucra și ea, și soțul său. În cele din urmă, femeia a plecat să muncească peste hotare, unde a lucrat și lucrează în continuare ca îngrijitoare, de 16 ani. Clădirea librăriei este acum abandonată.

Cu toate acestea, în ciuda cinismului politic care ar fi însoțit inițiativa, librăriile Luminița au reușit să promoveze lectura. Zeci de mii de moldoveni erau abonați la colecțiile de ficțiune. Mama își amintește că, în timpul pauzelor sau după școală, toți colegii din clasa ei — chiar și cei cărora nu prea le plăcea să învețe — citeau romane de aventură, SF sau din colecția Romantica. Într-adevăr, sovieticii (ca și cehoslovacii, de altfel) obișnuiau să se laude că ar fi fost printre cei mai mari iubitori de lectură din lume.

Totuși, sistemul nu a rezistat. Când a căzut comunismul în 1991, librăriile au fost privatizate. Tirajul pentru cele mai populare cărți de poezie, de exemplu, a scăzut de la 15 000 la 1 000. Drept urmare, prețurile au crescut. Odată cu instabilitatea socio-economică și politică din anii 90, vechea viață culturală a satelor a fost încet înlocuită de biserici, televiziune și, recent, mai ales în rândul generațiilor tinere, de internet.

Astfel, în loc de 1 500 de magazine de carte, Moldova a rămas cu 70. Unele dintre ele sunt librării online. Una dintre puținele librării Luminița care vinde și astăzi cărți se află în Leova, în sudul Moldovei și a fost redenumită „Micul Prinț”. Însă, pe lângă cărți, Micul Prinț mai vinde jucării, bibelouri și detergenți.

Moldovenii au câștigat libertate. Pot să-și petreacă timpul liber după bunul lor plac, să citească orice carte, de orice palier politic, în orice limbă pe care o cunosc sau o preferă. „Însă, acum copiii stau numai cu nasul în calculator sau telefoan”, se plânge Marian. În perioada-n care ea lucra ca librară, satul Boldurești avea în jur de 4.500 de locuitori. Luminița a fost un centru social-cultural în sat, care, precum cinematograful, orchestra locală, clubul de dans etc., a contribuit la construirea și menținerea vieții comunității. Astăzi populația s-a înjumătățit: doar cei foarte bătrâni și cei foarte tineri au rămas în sat. Adulții lucrează în străinătate, în Europa de Vest, Israel sau Rusia. Marian a lucrat la magazinul alimentar în care a fost transformată Luminița până în 2009, când s-a mutat în Portugalia pentru a se alătura familiei sale. A lucrat acolo alături de fiul și soțul ei timp de cinci ani, înainte de a reveni acasă pentru a se pensiona.

Într-adevăr, povestea ascensiunii și distrugerii librăriilor Luminița nu reprezintă doar înflorirea și moartea unui proiect cultural. E și o poveste a trecutului complicat al Moldovei și a dispariției lente a satului moldovenesc. Va fi nevoie de viziune socio-economică și investiții mari pentru a reînvia viața rurală a Moldovei. O parte integrală a acestui proces va trebui să fie culturală. Până atunci, Luminița va rămâne o amintire a ceea ce am pierdut și am câștigat, odată cu reformele sovietice târzii și cu privatizările anilor `90.

Articol de Paula Erizanu, publicat inițial pe Calvert Journal

Traducere: Tatiana Beghiu

Adaptare și redactare în limba română: Paula Erizanu

Ilustrație de Ike Okwudiafor

Citește mai departe

Cultură

Gogol, scriitorul care a trăit 43 de ani cu frica de propriii demonii

Publicat

pe

De către

PE SCURT

Nicolai Gogol a fost scriitorul care a revoluționat literatura rusă prin operele sale. A relatat perfect realitățile dure din Imperiul Rus, dar asta nu l-a ajutat să-și alunge fricile care-i umbreau viața. 

A fost considerat unul dintre cei mai talentați și misterioși scriitori ruși, care au încercat să lupte cu „demonii” din propriile gânduri. Gogol este numit un „geniu ciudat”, care avea o imaginație teribil de bogată. De obicei, trecea dintr-o extremă în alta. 

Enlarge

rubrica-cine-este
Sursa: teatrulradiofonic

PE LUNG

Nicolai Gogol s-a născut la 1 aprilie 1809. La școală era un copil tăcut, retras, nu se remarca prin anumite abilități. Singurul lucru care-l făcea deosebit erau eseurile pe care le scria pentru gazeta școlii. La vârsta de 19 ani îi este publicat poemul romantic „Hans Küchelgarten”. Însă, recenziile ironice îl întristează și-l fac să retragă din librării exemplarele nevândute și le dă foc.

După absolvirea gimnaziului, însoțit de un prieten, pleacă spre Petersburg. Acolo încearcă să-și găsească un loc de muncă, dar fără succes. Între timp își publică câteva scrieri sub nume inventate. Tot în acea perioadă, Gogol face cunoștință cu Pușkin. Această prietenie îl ajută să-și propulseze operele, pe care le publică în revista „Sovremennik” (Contemporanul), fondată de amicul său poet. Manuscrisele lui prind popularitate și criticii de literatură încep să-l aprecieze. 

Cu toate acestea, tânărul Gogol nu-și găsește liniștea. Suferă de depresie profundă, care-l face tot mai închis, trist și devotat credinței. Credea în existența spiritelor care te urmăresc. Le descria cu lux de amănunte în operele sale sperând că, astfel, va scăpa de ele. Cu același scop vizita deseori mănăstiri, biserici, unde era sfătuit să se pocăiască, pentru a-și găsi liniștea. 

Mereu i-a fost frică de moarte și ce are să urmeze după episodul numit viață. Călătorea mult, „de parcă încerca să fugă înaintea timpului, ca moartea să nu-l prindă și să reușească să se plictisească. Plictiseala poate fi mai groaznică chiar decât moartea”, scria Gogol într-o scrisoare pe care i-a trimis-o mamei sale.

Enlarge

maxresdefault
Sursa: teatrulradiofonic

Scriitorul avea multe obiceiuri și hobby-uri ciudate. Mereu mergea doar pe partea stângă a drumului, adora cărțile minuscule pe care le purta în buzunar. Pe lângă cărți, scriitorul adora dulciurile. Îi plăceau atât de mult dulciurile, încât mereu avea buzunarele pline cu bucățele de zahăr. Scria din picioare și încerca să evite să doarmă pe pat.

„Somnul este o formă modificată a morții”, le spunea el prietenilor.

Această frică s-a născut după ce a văzut cum un prieten bun de al lui a murit din cauza tuberculozei, cât timp Gogol îl veghea. Astfel, cea mai mare a nopții o petrecea pe canapea, fără să meargă la culcare. Peste câțiva ani, Gogol a scris un testament: „Nu-mi îngropați corpul până observați că apar semne clare de descompunere. Menționez acest lucru pentru că am avut mai multe morți clinice, când inima se oprea, pulsul nu se mai simțea… Înțeleg că uneori suntem prea grăbiți și neatenți, dar pentru a evita să fiu îngropat de viu, vin cu această rugăminte”.

Timp de mai mulți ani, a lucrat la cea mai renumită operă a sa „Suflete moarte”. După publicarea primului volum s-a simțit gol în interior. Nu-și putea găsi rostul și liniștea. De aceea, a plecat la Ierusalim, unde s-a rugat mult, dar nu a putut trece de această stare. Tristețea parcă îi este ușor ștearsă de dragostea lui pentru contesa Anna Vielgorskaia pe care o cere în căsătorie, însă, este refuzat. Urmează câțiva ani în care Gogol continuă să scrie mult și să se cufundă și mai mult în depresie. Un preot fanatic îi spune că trebuie să se călugărească, pentru că în caz contrar va fi supus Judecății de Apoi. 

Cu două săptămâni înaintea sfârșitului său, Gogol a început un post istovitor. Mânca foarte rar și foarte puțin și nu dormea aproape deloc. Aproape tot timpul se ruga și plângea. Într-un moment de delir, și-a aruncat pe foc cel de-al doilea volum al romanului „Suflete moarte”, pentru că avea impresia că scrierile sale i-au fost inspirate de demoni. Gogol a murit dimineața, la 2 martie 1852, la vârsta de 43 de ani. El este îngropat în pământul unei mănăstiri.

Citește mai departe

Cultură

Ce șansă a ratat R. Moldova și de ce suntem un popor vegetal. Povestește Ana Blandiana

Publicat

pe

De către

PE SCURT

Renumita scriitoare Ana Blandiana s-a aflat timp de câteva zile în Republica Moldova, unde a participat la dezbateri în cadrul celui de-al doilea sezon al proiectului „Antinostalgia – privind spre viitor”, lansat de Radio Europa Liberă.

Scriitoarea a povestit despre regimul comunist, represiunile din această epocă, despre importanța memoriei și a păstrării gândirii critice „cu propriul cap”, dar și despre primul Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței din lume a cărei fondatoare este.

Totodată, renumita scriitoare a acordat un scurt interviu pentru Moldova.org, în care a vorbit despre nostalgie, rezistența prin cultură, despre șansa ratată a Republicii Moldova și de ce suntem un popor vegetal.

PE LUNG

  • În Moldova cred că sunt unii dintre cei mai nostalgici cetățeni. Ce facem cu cei care regretă destrămarea URSS?

Dar tinerii? Tinerii știu ce să regrete? Adică, ei nu au o imagine corectă a comunismului, dar una falsă au? Ce regretă?

  • V-ați întâlnit cu tinerii, care au părinți care au crescut în epoca comunismului, fără să știe despre ororile regimului… 

De asta am făcut Memorialul de la Sighet (n. r. Primul memorial al victimelor comunismului și al Rezistenței din lume ). Și de aceasta subliniam că trebuie să se facă o deosebire dintre un muzeu al comunismului cum este cel de la Praga, în care se vorbește în general cine au fost lideri, de Lenin, ș.a. și memorialul victimelor comunismului, care nu este un muzeu al luptei dintre Lenin și Troțki, dintre Gheorghiu Dej și Ana Pauker. Este un muzeu din punct de vedere al victimelor. Deci un muzeu al represiunilor comuniste. 

La drept vorbind, singurul tip de istorie adevărată a comunismului este istoria represiunii comuniste. Pentru că asta a făcut în cele din urmă comunismul, să dispară ca sistem politic -s-a bazat exclusiv pe represiune, pe forță, schimbarea oamenilor cu forța. Chiar dacă susțineau că îi obligau să fie fericiți. Oricum nu reușeau să-i facă fericiți. Dar oamenii nu trebuie obligați.

  • Dar cum să facem ca generația tânără să înțeleagă asta? Creăm un memorial, facem dezbateri?

Părerea mea e că nu avem cum să-i convingem, dacă nu reușim să-i transformăm în niște intelectuali. Adică, în niște oameni care să gândească și să asimileze cultura. Abia după ce îți dai seama, prin cultură, cum s-a născut comunismul, cum a evoluat, ce s-a întâmplat, ajungi să înțelegi și cât de monstruos a fost. Pentru că altfel toate rămân niște cifre. 600 mii de morți, atât se spune în cartea neagră a comunismului. E o cifră absolut teoretică. E important să se înțeleagă că moartea unui om este la fel de importantă ca moartea a o sută de mii de oameni. Dar pentru asta trebuie să ai o gândire critică. 

Pentru mine, rezistența prin cultură e principalul tip de rezistență. Deci, principalul este să ții vie în mintea tinerilor cultura lumii, ca să înțeleagă singuri despre ce e vorba. Nu să-i manipulezi tu, băgându-le în cap, adevărul de un fel sau de altfel. 

  • Dar ce facem cu cei de vârsta medie și mai înaintată? Mai avem șanse ca să-și schimbe poziția?

Asta cred că nu e o chestiune de politică, cât de psihologie, uneori maladivă. Îmi amintesc, după revoluție, în România, eram la țară, emisiunile de televizor erau 24 ore din 24 și tot felul de oameni apăreau la televizor. Spre surprinderea mea, un vecin al nostru țăran, nea Marin, îl ura pe unul singur din cei care apăreau la televizor – pe Andrei Pleșu. Și la început nu reușeam să înțeleg de ce îl ura pe Pleșu, de ce pe el? Și în cele din urmă am înțeles și mi s-a părut ceva extraordinar. Pleșu era omul a cărui limbaj se deosebea cel mai mult de limbajul de lemn. Era un om care vorbea extraordinar de viu și colorat și, într-un mod paradoxal, nea Marin care se obișnuise cu limbajul de lemn, nu îl înțelegea pe-al lui Pleșu. În schimb, pentru că Pleșu era un tip cu umor și mereu puțin ironic i se părea că își bate joc de el. Pentru că pe de o parte nu înțelegea ce spune și pe de altă parte înțelegea ironia. 

Pornind de la aceasta, m-am gândit că oamenilor le e mai greu să accepte chiar binele, dacă nu sunt obișnuiți cu el, decât răul cu care sunt obișnuiți. Iar celor care au ajuns în ‘89 la peste 50 de ani le era efectiv foarte greu să înțeleagă că, începând de acum încolo, ei sunt responsabili pentru tot ce li se întâmplă, ei trebuie să decidă. Înainte totul era simplu. Ceaușescu era rău, Ceaușescu era vinovat de toate, ei nu erau vinovați de nimic. Brusc, în condițiile libertății, fiecare om devine vinovat pentru ceea ce i se întâmplă. Că de el depinde asta. Ceea ce este mult mai greu. A fi liber este mult mai greu decât a nu fi liber.

  • Să nu uităm, totuși că Moldova a făcut parte din Imperiul Sovietic. Mai rămân puternice amintirile când, la școală, copiilor li se spunea că țara noastră e cea mai puternică, cea mai mai mare. Iar acum sondajele arată că opțiunile pentru UE și Uniunea Euroasiatică sunt cam la același nivel…

Este clar că capacitatea de manipulare a forțelor retrograde procomuniste, pro-uniunea sovietică este imensă. De ea depinde foarte mult. Ca să nu mai zic că deocamdată ei au și banii să plătească votanții. 

Dar din ceea ce îmi ziceți dvs., mă impresionează faptul că înainte locuitorii Uniunii Sovietice puteau să fie mândri că fac parte dintr-un imperiu. Era evident că acest imperiu conținea nenumărate popoare oprimate, inclusiv poporul rus și nimeni nu se îndoia de aceasta. Un imperiu bazat pe opresiune, ca să nu mai zic în cazul Basarabiei, unde era o populație care fuseseră ocupată ca să ajungă în acest imperiu…

  • Acum România este țară liberă și Republica Moldova la fel. Credeți că am valorificat pe deplin potențialul nostru?

Acum doi ani, ați avut șansa nesperată să vă schimbați destinul. La alegerile de acum doi ani, dacă alegerile acelea ieșeau pro-europene, ați fi fost primiți în Uniunea Europeană. Ceea ce era un noroc nesperat, pentru că aveați temele nefăcute. Și România a fost primită cu temele nefăcute și încet-încet și le-a făcut. 

  • Sunteți autoarea următoarelor rânduri „Eu cred că suntem un popor vegetal, cine a văzut vreodată un copac revoltându-se?”. De ce credeți că suntem un popor vegetal?

Pentru că nu suntem un popor violent. Cred că din fire suntem mai pașnici decât alții. De aceea mai manipulabili.

  • E de bine sau de rău?

E de rău.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Social2 ore în urmă

Trei știri bune: Film în pod, chipsuri sănătoase și solidaritate împotriva virusului

Pe urmele lui Zaharia Cușnir Astăzi va avea loc premieră unui film în care regizorul Victor Galușca reconstruiește momentul în care au fost găsite legendarele negative...

Social3 ore în urmă

Un genocid sovietic nerecunoscut, discutat la Europa Liberă

S-au trezit în miezul nopţii, în trenuri pentru vite, fără cei dragi alături, fără nume, fără bunuri, îmbulziți cu alți...

Social6 ore în urmă

6 iulie 2020. COVID-19, PE SCURT: 369 cazuri de infectare și 13 decese în weekend

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

LifestyleO zi în urmă

Recomandare Moldova.org / 5 experiențe pe care poți să le ai ca turist în Moldova, de la Cristina Ostapenco

Gazda rubricii cu recomandări din această săptămână este Cristina Ostapenco, travel consultant la Go Travel. Nu stă o zi locului,...

Sănătate3 zile în urmă

COVID-19 poate afecta sănătatea pe termen lung: evaluările efectuate în proiectul „Grijă pentru colegi” arată consecințele infecției

Peste 60 de persoane au beneficiat deja de investigații și consultații medicale gratuite în cadrul Proiectului „Grijă pentru colegi”, lansat...

Politică3 zile în urmă

Protest în regiunea transnistreană: „Noi nu vă limităm în totalitate”

PE SCURT Ieri în Râbnița a avut loc un protest după ce așa-zisele autorități transnistrene au anulat permisele locuitorilor care...

Divertisment3 zile în urmă

Cine a fost Lidia Istrati – scriitoarea care a votat cu ambele mâini Declarația de Independență

Politiciana și scriitoarea Lidia Istrati a fost parlamentară în două legislaturi și persoana care, la 27 august 1991, a votat...

Advertisement

Politică

Politică7 zile în urmă

Ce înseamnă schimbările în Constituția Rusiei și cum ar putea influența regiunea transnistreană. Explicăm

PE SCURT De pe 25 iunie până pe 1 iulie are loc referendumul pentru modificarea Constituției Federației Ruse. În regiunea...

Politică2 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. Trei sate moldovenești din stânga Nistrului au trecut în subordinea Tiraspolului?

PE SCURT Așa-zisele autorități transnistrene anunță că aproape 80% dintre cazurile de COVID-19 au fost tratate.  Thomas Mayr Harting, reprezentantul...

Politică3 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. „Discriminare. Autoritățile moldovenești nu au anulat bacalaureatul pentru studenții din regiune”

PE SCURT Astăzi, 16 iunie, în regiunea transnistreană, se încheie starea de urgență, însă restricțiile rămân în vigoare. Acest lucru...

Istorie4 săptămâni în urmă

„Politicienii folosesc divizarea în societate, manipulând cu preferințele alegătorilor”, spune o doctoră în Științe Politice

PE SCURT Instalarea stării de urgență pare că a amplificat problemele politice și divergențele existente în societate, la fel ca...

Politică4 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană: Tiraspolul sugerează că s-a descurcat mai bine decât Chișinăul

PE SCURT Biroul Politici de Reintegrare a anunțat că au fost ridicate unele restricții de circulație pentru locuitorii satelor din...

Politică1 lună în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană / Autoritățile separatiste vor achita compensații de 23 euro antreprenorilor

PE SCURT În săptămâna trecută în regiunea transnistreană a fost prelungită starea de urgență, un bebeluș a fost testat pozitiv...

Politică1 lună în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. Tiraspolul atacă Chișinăul: „Deficit de conștiință și rațiune”

PE SCURT Așa-zisele autorități din regiunea transnistreană redeschid treptat afacerile și instituțiile. 143 de beneficiari și angajați ai internatului psihoneurologic...

Advertisement

Opinii

iulie 2020
L Ma Mi J V S D
« iun.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031