PE SCURT
Zidul Berlinul este peretele care a împărțit nu doar capitala Germaniei, dar a separat familii întregi. Peste noapte, oamenii s-au trezit cu un zid alb în fața lor, care le-a blocat accesul la locul de muncă, i-a despărțit de rude, de prieteni și le-a impus restricții pe care nu aveau dreptul să le încalce.
Doar peste aproape 30 de ani de teroare, Zidul Berlinului a căzut și oamenii au cerut ceea ce le aparținea – dreptul de a fi liberi și de a se expune, de a lua decizii.
PE LUNG
Zidul Berlinului a fost construit pe 13 august 1961 și a rezistat până la 9 noiembrie 1989.
Într-o zi de august, administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, decide să construiască o barieră care ar separa Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană. Hrușciov stă pe gânduri, însă la scurt timp, aprobă această propunere. Astfel, timp de mai puțin de două zile este construit acest zid care va rezista 28 de ani. La început oamenii credeau că este o glumă, că doar se construiește un nou post de trecere. Însă, totul a devenit mult mai serios când marginile au fost unite, iar oamenii care voiau să treacă de partea cealaltă a barierei erau amenințați cu moartea.
Crearea Zidului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru blocul comunist ca un tot întreg. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea a câtorva evadați.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Berlinul a fost împărțit în patru părți: britanică, americană, franceză și sovietică. Începând din 1948, Germania Occidentală (care era monitorizată de Franța, Marea Britanie și SUA) s-a dezvoltat ca o țară capitalistă vestică, cu o economie socială de piață și cu o viață politică autentic democratică – parlamentară. În timp ce, Germania Răsăriteană a fost guvernată de un guvern autoritar, modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie sistemul economiei planificate centralizat. De aceea, mulți oameni din est alegeau să muncească sau chiar să se mute în partea vestică a țării. Acest lucru a nemulțumit autoritățile de atunci, care nu puteau să urmărească cum forțele de muncă pleacă de la ei spre partea rivală. De aceea, au decis că trebuie să le îngrădească accesul. Decizia a fost una simplă, e nevoie de o barieră, de mai multe restricții și militari care să urmărească ca nimeni să nu mai poată trece de partea cealaltă a zidului.
Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început duminică 13 august 1961 în Berlinul Răsăritean. În acea dimineață, zona de frontieră a fost securizată de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de soldații și muncitorii care nu înțelegeau de ce o construiesc. Străzile care se întindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea a oricărui vehicul și a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat într-un zid în toată regula. Bariera a divizat, fizic, orașul și a încercuit, practic, Berlinul Occidental. În timpul construcției, soldații Armatei Naționale Populare (NVA) și ai Grupurilor de luptă ale clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având ordine clare pentru împușcarea oricărui individ care ar fi încercat să fugă în Vest. Mai târziu, zona Zidului a fost întărită cu ziduri, câmpuri minate și alte instalații de siguranță.
Atunci, numeroase familii au fost despărțite, iar oamenii nu au mai putut ajunge la muncă. Zidul era o violare a înțelegerilor postbelice care permiteau Aliaților occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin.
Zidul avea peste 155 km lungime. În iunie 1962, au început lucrările la un al doilea gard paralel, la o distanță de până la 90 m înspre interior, casele cuprinse în această fâșie fiind demolate, iar locatarii mutați la alte adrese. A fost creat un teritoriu al nimănui între cele două bariere, cunoscut în scurtă vreme ca „fâșia morții”. Fâșia era pavată cu nisip greblat cu grijă, ceea ce făcea foarte ușor de sesizat urmele pașilor unor eventuali evadați. Zona nu oferea nicio posibilitate de camuflare, era minată și împânzită cu capcane din sârmă și, cel mai important, oferea un câmp de tragere vast pentru gărzile care păzeau zona. Mai mult, zidul era colorat în alb, pentru a permite gardienilor să observe oamenii care încercau să evadeze.
Zidul Berlinului a fost construit din 45.000 de secțiuni din beton armat, fiecare având înălțimea de 3,6m și lățimea de 2 m. Pe creasta Zidului era montată o țeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă și mai grea escaladarea sa. Zidul era întărit cu garduri din plasă, senzori de mișcare, șanțuri împotriva vehiculelor, garduri din sârmă ghimpată, 116 turnuri de pază și 20 de bunkere.
În timpul existenței Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din Berlinul Rasăritean, încununate de succes. Diferitele rapoarte apreciază că numărul celor morți în timpul tentativelor de trecere a Zidului ar fi între 192 și 239 de persoane, printre care și 5 copii.
În toamna anului 1989, în Germania Răsăriteană au avut loc demonstrații de masă antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a demisionat, în 18 octombrie 1989, și a fost înlocuit de Egon Krenz câteva zile mai târziu. Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita Germania Occidentală. Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina să anunțe această hotărâre. Însă, el nu a reușit să înțeleagă exact care sunt normele acestui nou regulament care trebuia întocmit în următoarele săptămâni. De aceea, când a fost întrebat la conferința de presă când are să intre în vigoare noua lege, acesta a spus: „Chiar acum”.
Zeci de mii de est-berlinezi au auzit în direct declarația lui Schabowski la televiziunea est-germană și au luat cu asalt toate punctele de control, voind să treacă în partea cealaltă a Berlinului. Grănicerii, depășiți numeric și nedumeriți, au dat numeroase telefoane superiorilor lor, dar, în scurtă vreme, a devenit clar că nu exista nicio posibilitate de stăvilire a mulțimilor de est-berlinezi fără folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-și asume o asemenea responsabilitate, grănicerii au deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulțimea să treacă după un control sumar sau chiar fără nicio formalitate. Mulțimile de est-berlinezi aflați în extaz au fost întâmpinate într-o atmosferă euforică de vecinii lor din vest, barurile din preajma graniței făcând cinste noilor veniți. Ziua de 9 noiembrie este, astfel, sărbătorită ca zi a Căderii Zidului. În zilele următoare, berlinezii au venit la Zid cu baroase pentru a smulge suveniruri, reușind să dărâme porțiuni întregi ale barierei în acest timp.
Vest-germanii și est-berlinezii aveau permisiunea să călătorească liber începând din 23 decembrie 1989. Până în acel moment au existat anumite restricții: necesitatea obținerii unei vize cu câteva zile mai înainte de efectuarea vizitei și schimbarea în moneda est-germană a 25 de mărci vest-germane pentru fiecare zi de ședere în RDG.
Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiembrie. În primele săptămâni, soldații est-germani au încercat să repare porțiunile distruse de cei care au vrut să facă din bucățile de zid suveniruri. Până la urmă, aceste tentative au fost abandonate, grănicerii tolerând demolările și trecerile neautorizate prin găurile făcute. Pe 13 iunie 1990, armata est-germană a început demolarea oficială a Zidului cu porțiunea din Bernauer Straße. Pe 1 iulie, ziua în care Germania Răsăriteană a adoptat moneda vest-germană, toate punctele de control și-au încetat existența, iar frontiera intergermană a devenit doar o amintire. Au rămas în picioare numai câteva secțiuni scurte ale zidului și câteva turnuri de pază pentru aducere-aminte. Pereții rămași de la zid sunt acum împânzite cu graffiti. „Dacă atunci pereții erau pictați, pentru a-i distruge, acum sunt pictați pentru a-i păstra ca o amintire ruptă din istorie”, ne spune o tânără activistă din Germania.
Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea Germaniei, care s-a încheiat, în mod oficial, la 3 octombrie 1990.
