Connect with us
"
"

Istorie

Istoria Zidului care a separat familii

Publicat

pe

PE SCURT

Zidul Berlinul este peretele care a împărțit nu doar capitala Germaniei, dar a separat familii întregi. Peste noapte, oamenii s-au trezit cu un zid alb în fața lor, care le-a blocat accesul la locul de muncă, i-a despărțit de rude, de prieteni și le-a impus restricții pe care nu aveau dreptul să le încalce. 

Doar peste aproape 30 de ani de teroare, Zidul Berlinului a căzut și oamenii au cerut ceea ce le aparținea – dreptul de a fi liberi și de a se expune, de a lua decizii.

PE LUNG

Zidul Berlinului a fost construit pe 13 august 1961 și a rezistat până la 9 noiembrie 1989.

Într-o zi de august, administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, decide să construiască o barieră care ar separa Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană. Hrușciov stă pe gânduri, însă la scurt timp, aprobă această propunere. Astfel, timp de mai puțin de două zile este construit acest zid care va rezista 28 de ani. La început oamenii credeau că este o glumă, că doar se construiește un nou post de trecere. Însă, totul a devenit mult mai serios când marginile au fost unite, iar oamenii care voiau să treacă de partea cealaltă a barierei erau amenințați cu moartea. 

Crearea Zidului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru blocul comunist ca un tot întreg. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea a câtorva evadați.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Berlinul a fost împărțit în patru părți: britanică, americană, franceză și sovietică. Începând din 1948, Germania Occidentală (care era monitorizată de Franța, Marea Britanie și SUA) s-a dezvoltat ca o țară capitalistă vestică, cu o economie socială de piață și cu o viață politică autentic democraticăparlamentară. În timp ce, Germania Răsăriteană a fost guvernată de un guvern autoritar, modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie sistemul economiei planificate centralizat. De aceea, mulți oameni din est alegeau să muncească sau chiar să se mute în partea vestică a țării. Acest lucru a nemulțumit autoritățile de atunci, care nu puteau să urmărească cum forțele de muncă pleacă de la ei spre partea rivală. De aceea, au decis că trebuie să le îngrădească accesul. Decizia a fost una simplă, e nevoie de o barieră, de mai multe restricții și militari care să urmărească ca nimeni să nu mai poată trece de partea cealaltă a zidului. 

Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început duminică 13 august 1961 în Berlinul Răsăritean. În acea dimineață, zona de frontieră a fost securizată de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de soldații și muncitorii care nu înțelegeau de ce o construiesc. Străzile care se întindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea a oricărui vehicul și a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat într-un zid în toată regula. Bariera a divizat, fizic, orașul și a încercuit, practic, Berlinul Occidental. În timpul construcției, soldații Armatei Naționale Populare (NVA) și ai Grupurilor de luptă ale clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având ordine clare pentru împușcarea oricărui individ care ar fi încercat să fugă în Vest. Mai târziu, zona Zidului a fost întărită cu ziduri, câmpuri minate și alte instalații de siguranță.

Atunci, numeroase familii au fost despărțite, iar oamenii nu au mai putut ajunge la muncă. Zidul era o violare a înțelegerilor postbelice care permiteau Aliaților occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin.

Zidul avea peste 155 km lungime. În iunie 1962, au început lucrările la un al doilea gard paralel, la o distanță de până la 90 m înspre interior, casele cuprinse în această fâșie fiind demolate, iar locatarii mutați la alte adrese. A fost creat un teritoriu al nimănui între cele două bariere, cunoscut în scurtă vreme ca „fâșia morții”. Fâșia era pavată cu nisip greblat cu grijă, ceea ce făcea foarte ușor de sesizat urmele pașilor unor eventuali evadați. Zona nu oferea nicio posibilitate de camuflare, era minată și împânzită cu capcane din sârmă și, cel mai important, oferea un câmp de tragere vast pentru gărzile care păzeau zona. Mai mult, zidul era colorat în alb, pentru a permite gardienilor să observe oamenii care încercau să evadeze.

Zidul Berlinului a fost construit din 45.000 de secțiuni din beton armat, fiecare având înălțimea de 3,6m și lățimea de 2 m. Pe creasta Zidului era montată o țeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă și mai grea escaladarea sa. Zidul era întărit cu garduri din plasă, senzori de mișcare, șanțuri împotriva vehiculelor, garduri din sârmă ghimpată, 116 turnuri de pază și 20 de bunkere. 

În timpul existenței Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din Berlinul Rasăritean, încununate de succes. Diferitele rapoarte apreciază că numărul celor morți în timpul tentativelor de trecere a Zidului ar fi între 192 și 239 de persoane, printre care și 5 copii.

În toamna anului 1989, în Germania Răsăriteană au avut loc demonstrații de masă antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a demisionat, în 18 octombrie 1989, și a fost înlocuit de Egon Krenz câteva zile mai târziu. Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita Germania Occidentală. Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina să anunțe această hotărâre. Însă, el nu a reușit să înțeleagă exact care sunt normele acestui nou regulament care trebuia întocmit în următoarele săptămâni. De aceea, când a fost întrebat la conferința de presă când are să intre în vigoare noua lege, acesta a spus: „Chiar acum”. 

Zeci de mii de est-berlinezi au auzit în direct declarația lui Schabowski la televiziunea est-germană și au luat cu asalt toate punctele de control, voind să treacă în partea cealaltă a Berlinului. Grănicerii, depășiți numeric și nedumeriți, au dat numeroase telefoane superiorilor lor, dar, în scurtă vreme, a devenit clar că nu exista nicio posibilitate de stăvilire a mulțimilor de est-berlinezi fără folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-și asume o asemenea responsabilitate, grănicerii au deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulțimea să treacă după un control sumar sau chiar fără nicio formalitate. Mulțimile de est-berlinezi aflați în extaz au fost întâmpinate într-o atmosferă euforică de vecinii lor din vest, barurile din preajma graniței făcând cinste noilor veniți. Ziua de 9 noiembrie este, astfel, sărbătorită ca zi a Căderii Zidului. În zilele următoare, berlinezii au venit la Zid cu baroase pentru a smulge suveniruri, reușind să dărâme porțiuni întregi ale barierei în acest timp. 

Vest-germanii și est-berlinezii aveau permisiunea să călătorească liber începând din 23 decembrie 1989. Până în acel moment au existat anumite restricții: necesitatea obținerii unei vize cu câteva zile mai înainte de efectuarea vizitei și schimbarea în moneda est-germană a 25 de mărci vest-germane pentru fiecare zi de ședere în RDG. 

Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiembrie. În primele săptămâni, soldații est-germani au încercat să repare porțiunile distruse de cei care au vrut să facă din bucățile de zid suveniruri. Până la urmă, aceste tentative au fost abandonate, grănicerii tolerând demolările și trecerile neautorizate prin găurile făcute. Pe 13 iunie 1990, armata est-germană a început demolarea oficială a Zidului cu porțiunea din Bernauer Straße. Pe 1 iulie, ziua în care Germania Răsăriteană a adoptat moneda vest-germană, toate punctele de control și-au încetat existența, iar frontiera intergermană a devenit doar o amintire. Au rămas în picioare numai câteva secțiuni scurte ale zidului și câteva turnuri de pază pentru aducere-aminte. Pereții rămași de la zid sunt acum împânzite cu graffiti. „Dacă atunci pereții erau pictați, pentru a-i distruge, acum sunt pictați pentru a-i păstra ca o amintire ruptă din istorie”, ne spune o tânără activistă din Germania. 

Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea Germaniei, care s-a încheiat, în mod oficial, la 3 octombrie 1990.

Cultură

Istoria românului care a făcut înconjurul lumii în opinci

Publicat

pe

De către

PE SCURT

În 1908, agenția pariziană Touring Club de France, una dintre cele mai puternice societăți de turism din acea vreme, a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100 000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să primească 100 000 de franci.  Un franc pentru fiecare kilometru parcurs pe jos. Suma premiului ar echivala astăzi cu o jumătate de milion de euro. Regulamentul concursului era strict: traseul urma să fie stabilit la alegerea concurenților, dar trebuia să fie parcurs integral pe jos, iar fondurile necesare să fie obținute din resurse proprii.

În competiție s-au înscris 200 de persoane, printre care și patru studenți români de la Paris, care aveau 19 ani: Dumitru Dan și Paul Pîrvu (studenți la geografie) și Gheoghe Negreanu și Alexandru Pascu (studenți la Conservator). Fortuna a fost de partea celor patru – dintre toate itinerarele, cel al românilor a fost singurul acceptat. Astfel, la 1 aprilie 1910: patru studenți români însoțiți de câinele ciobănesc Harap, și-au început călătoria. Au ales să poarte pe tot parcursul călătoriei costum național, opinci şi tricolorul în diagonală pe piept. În total, echipa a purtat 28 de costume naţionale şi a ros 497 perechi de opinci. Dumitru Dan a fost singurul supravieţuitor din echipa celor patru.  El a primit la Paris premiul cel mare: titlul de „campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos” şi 100 000 franci – câte unul pentru fiecare kilometru parcurs.

PE LUNG

Pregătirea: stabilesc detaliile călătoriei, învață limbi străine, se antrenează

După ce au fost anunțați că au fost selectați în urma concursului, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singură condiție: să fie lăsați să se pregătească în țară vreme de doi ani. În această perioadă, stabilesc în amănunt itinerarul, luând în considerare specificul zonelor prin care urmau să treacă și dificultăţile care le-ar putea sta în cale. Mai mult, învață cât mai multe dintre limbile populațiilor pe unde aveau să ajungă: germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, engleză, rusă, flamandă, turcă, greacă, armeană,  chineză, japoneză, coreeană, indiană. Se antrenează, mergând pe jos prin zone cu diferite forme de relief, în toate anotimpurile și în variate condiții meteo.

Tot lui Dumitru Dan îi veni și ideea privind finanțarea călătoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul și taxelor aveau să-i obțină susținând spectacole folclorice: Pascu cânta la armonică, fluier și cimpoi, Negreanu şi Dan, voce, Paul Pîrvu, fluier și caval. Cunoșteau cu toții jocurile populare.

Potrivit regulamentului concursului, trecerea prin diferite localități ale lumii trebuia certificată de autoritățile locale, de personalități ale vremii precum și de căpitanii de vapor, în cazul traversării oceanelor sau a mărilor. Astfel, românii parcurgeau, pe puntea vasului, timp de șase-opt ore pe zi, câteodată chiar zece ore, o distanță echivalentă cu cea care ar fi fost străbătută pe uscat. În toată această perioadă ei mărșăluiau cu pedometre rudimentare montate la picior. Acestea erau comandate special din Anglia, ele calculând distanțele.

Povestea călătoriei românilor a rămas în istorie datorită unui jurnal ținut de Dumitru Dan și din interviurile ale acestuia înregistrate audio.

Aventura a început

La 1 aprilie 1910, sub o ploaie măruntă și un cer gri, cei patru prieteni pleacă din București și se îndreaptă spre Budapesta. Traseul îi duce în următoarele șapte luni prin Europa Centrală – trec prin Viena, continuă cu Praga, Dresda, Berlin, Hamburg, Flensburg, iar apoi merg spre Danemarca. Aici are loc un incident: la granița cu Danemarca au fost arestați și expediați la Flensburg, fiind suspectați de spionaj. După toate clarificările, ei și-au continuat drumul, mergând spre Christiania (vechea denumire a oraşului Oslo), Stockholm, Helsinki. Apoi ajung la Sankt Petersburg și Moscova, unde rămân impresionați de măreția și grandoarea bisericii lui Hristos Mântuitorul, pentru ale cărei cupole s-ar fi folosit 350 de kg de aur.

Din Moscova, echipați cu provizii suficiente, au plecat cu toții spre Caucaz. Începutul de octombrie 1910 îi găsește la Vladikavkaz, unde au mers 200 km prin munți până la Tbilisi, iar apoi, mai departe, până în Teheran. Străbat partea de nord a actualului Iran reușind să ajungă cu bine la Bagdad, unde fac un popas mai lung. După Bagdad, traversează Valea Eufratului mergând pe jos alături de o caravană cu cămile.

Potrivit lui Dumitru Dan, cei patru au trezit mila arabilor: „Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap și ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”. Au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria și au coborât pe Valea Nilului avântându-se în inima Africii.

Vizitează vechile capitale Sakkara, Teba şi Memphis, piramidele şi mormintele vechilor faraoni, apoi își continuă drumul spre Assuan, de unde, pe un vas, ajung la Wadi Halfa, în Sudan. Aici potrivit lui Dumitru Dan, călătorii români „unsprezece zile nu au întâlnit pe nimeni, nu au băut apă proaspătă și n-au văzut umbră de pom”.

Australia: Dumitru Dan și Alexandru Pascu văd moartea cu ochii

După ce au parcurs coasta de Est a Africii, au mers în Madagascar de unde, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Aici Dumitru Dan şi Alexandru Pascu văd moartea cu ochii: au căzut într-o groapă care era acoperită cu frunze și cu crengi.

În timp ce Pîrvu şi Negreanu ridicau un adăpost: ceilalți doi colegi s-au văzut în groapa care era mai adâncă de 5 metri nu puteau să iasă afară, chiar și cățărați unul pe umerii celuilalt. Era plină cu sânge şi diferite buruieni arse. Și-au dat seama că au căzut într-o capcană pentru animale. Au fost găsiți de tribul banghiilor care era în apropiere. Au fost legați de un copac, de mâini și de picioare, în timp ce tribul dansa, cânta și mânca. Spre norocul lor, amețindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. După ce au văzut că nu mai mișcă niciunul, Pascu care era mai înalt s-a întins cu mâinile la flacără ca să ardă sfoara de la mână, a scos cuțitul din brâu și l-a dezlegat şi pe Dan. S-au dus încet până la șeful tribului, unde și-au luat rucsacurile, revolverele și s-au întors la marginea pădurii la colegii lor.

Prima mare tragedie

Drumul românilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud până în Sri Lanka, apoi, îmbarcându-se la bordul unui vas au pornit spre India. În iulie 1911 su ajuns în Bombay. Ziarul „Times of India” publicase o ştire despre călătoria lor, aşa că la coborârea de pe vas o mulțime de curioși s-au înghesuit să-i vadă. Au avut parte de o invitație la palatul unui bogat rajah din Bombay, el însuși un mare amator de călătorii. Rămân peste noapte la palat, pentru ca a doua zi Dan, Pîrvu şi Negreanu să plece în oraș pentru necesara aprovizionare. Pascu, bun povestitor, rămâne la palat, pentru a-l delecta pe rajah și pe invitații săi cu întâmplări din cele prin care au trecut. La întoarcere, i-au găsit pe toți leșinați, cu pipe de opium în mână. Colegii i-au „fricționat brațele și tâmplele lui Pascu”, iar rajahul i-a liniștit, spunând că se va trezi după un somn de o oră, două. Pascu însă nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911. Ei rămăseseră doar trei călători însoțiți de un câine.

Au plecat spre Calcutta, iar de acolo la bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town, în apropierea celui mai sudic punct al continentului african, Capul Bunei Speranţe. Apoi ajung în Insulele Canare, cu un popas mai lung.  Pe apă sau în vreun popas prelungit în așteptarea vaporului își parcurg distanţa zilnică de aproximativ 45 de km. Traseul sud-american continuă cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia.

Cea de-a doua mare tragedie

În cele din urmă cei trei ajung în San Francisco, unde se îmbarcă spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra în China prin Hong Kong, trecând prin Canton și stabilindu-și ca destinație orașul Pekin (Beijing-ul de azi). Traseul presupunea traversarea munților Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Anevoie încearcă să-l dovedească, mergând doar în opinci prin ploaie, pe cărări înguste şi alunecoase. Reușesc să depășească drumul extrem de dificil, până la un punct, când, mergând pe o potecă îngustă în șir indian, Negreanu se prăbușește în gol, cu bucata de stâncă surpată de sub picioare. Deși scos imediat din prăpastie, cu mâinile şi picioarele fracturate şi cu serioase leziuni interne, Negreanu e purtat într-un fel de hamac până-n primul orășel. Aici se prăpădește, la aproape 8 000 de km de casă, lăsându-i pe Dan şi pe Pîrvu, pentru restul de drum singuri cu Harap.

Din Pekin, cei doi pleacă spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi în peninsula Kamceatka. În estul Siberiei vor petrece iarna lui 1912. Reușesc să ajungă la strâmtoarea Bering și, înaintând printre satele de eschimoși, își continuă drumul spre Skagway, Juneau şi, în cele din urmă, Vancouver. Aici Dan avea să observe pentru prima dată că Pîrvu nu este în apele lui. Îi spunea că îl dor de ceva vreme picioarele.

Își continuă drumul prin Seattle, Portland şi San Francisco, și cei doi ajung pe coasta estică a Mexicului, la Tampico, de unde se vor întoarce pentru prima dată în Europa. Revin în Europa prin Sicilia şi Italia, traversează Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda. La Amsterdam, Pîrvu şi Dan se îmbarcă pentru Anglia pe care o traversează de la Dover la Glasgow. Pleacă din nou spre America

La Glasgow cei doi pleacă din nou spre America. În august 1914 vizitează cascada Niagara, uzinele Ford, oraşele Detroit şi Cleveland. În Statele Maryland şi Delaware sunt oaspeţii guvernatorilor, iar la 9 decembrie 1914, ai Casei Albe, la Washington. După ce traversează statele Virginia, Kentucky, Tennessee, Alabama, Georgia şi Florida, ajung la un total de 90 000 km parcurși, o performanță neatinsă de nimeni până atunci într-un interval de timp atât de scurt.

Cea de a treia mare tragedie

În Jacksonville, Florida, Pîrvu avea să se prăbușească: „Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav și trebuie să se oprească”. Pîrvu îl roagă pe Dan să i-l lase lui pe Harap, câinele care îi urmase încă de la începutul călătoriei și îl roagă pe Dan să-și continue drumul.

Cu inima îndurerată, Dumitru Dan avea să asculte rugămintea prietenului său și să plece din nou la drum. Iar peste câteva luni avea să afle că, în luna mai 1915, Pîrvu a murit, cu ambele picioare amputate.

Singur în fața drumului

De la Trampa, Dumitru Dan pornește spre Cuba, unde ajunge la 18 ianuarie 1915. Străbate timp de o lună Cuba, ca un remediu moral, întrucât „i-a trebuit un timp să-și revină din şoc şi să realizeze că a rămas singur, absolut singur”. Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados și Venezuela. De aici, îmbarcat la bordul unui transatlantic ajunge, în aprilie 1915, în Lisabona.

De acolo ajunge în Grecia, la Salonic, unde e arestat fiind considerat spion și e expediat pentru a fi executat la Londra. Reușește să scape de pedeapsă doar cu ajutorul intervenției ministrului român la Londra. În cele din urmă, Dan este eliberat și retrimis la Salonic. Însă, din pricina războiului, e obligat să întrerupă traseul stabilit și să se întoarcă în țară. Din cei 100.000 de km ai itinerarului stabilit, mai avea de parcurs doar 4 000 de km.

După război – în vara lui 1923 – Touring Club de France îi stabilește un itinerar pentru parcurgerea distanței rămase. Dan pleacă din Bucureşti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversează nordul Italiei și Elveția și sosește la Paris la 20 iulie 1923, unde este încununat campion mondial şi primește premiul de 100 000 franci pentru cei 100 000 km parcurși pe jos, în jurul pământului.

Distanța propusă – 100 000 de km – fusese parcursă în totalitate, traversând de șase ori ecuatorul, între paralela de 67o latitudine nordică, în Alaska, şi cea de 40o latitudine sudică, în Argentina şi Chile, trecând prin 74 de state şi 30 de colonii, prin unele de mai multe ori;Oceanul Atlantic fusese traversat de patru ori, cel Indian de două ori și Oceanul Pacific, o singură dată.

Epilog

Cu banii primiți Dumitru Dan avea să-și cumpere un hotel în Bacău, însă, din pricina războiului, afacerea avea să meargă prost. Așa că a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale, iar după venirea comuniștilor la putere a mers prin școli să povestească elevilor despre călătoria sa.

În Cimitirul Eroilor din Buzău, lângă un coș de gunoi mereu plin, există o parcelă împrejmuită cu un gard de sârmă ruginită, la căpătâiul căreia se află o cruce din fier aproape căzută;pe ea, fără nicio altă explicaţie, un nume:„Dumitru Dan 14.VII.1890 – 4.XII.1978”.

Acolo îşi doarme somnul unul dintre primii globe-trotteri ai lumii, românul Dumitru Dan.

Sursa: historia.ro, webcultura.ro

Citește mai departe

Istorie

Cine a fost Pulitzer, omul din spatele premiilor

Publicat

pe

De către

PE SCURT

A dormit pe băncile din parc, a fost gropar și chelner, însă, în scurt timp a devenit unul dintre cei mai citiți jurnaliști din Statele Unite ale Americii. Iar acum, premiul care-i poartă numele este unul dintre cele mai prestigioase aprecieri a muncii jurnaliștilor americani.

Joseph Pulitzer este omul care a dat o nouă valoare jurnalismului de calitate. Chiar și după mai bine de un secol de la moartea lui, fondurile lăsate de Pulitzer continuă să investească în literatură, jurnalism și muzică.

PE LUNG

Joseph Pulitzer se naște la 10 aprilie 1847, în familia unui prosper negustor evreu din Mako, Ungaria. A fost educat în școli private din Budapesta, unde a studiat franceza și germana. După moartea tatălui, negoțul familiei a intrat în faliment și adolescentul a încercat să se înroleze în armata austriacă și în cea britanică, fiind însă respins din cauza vederii slabe și a sănătății precare. După războiul civil ajunge în Statele Unite ale Americii, unde doarme pe băncile din parc, lucrează ca hamal, gropar și ospătar la faimosul restaurant Tony Faust, frecventat de membrii Societății Filozofice, ale căror discuții îl fascinau. Cea mai mare parte a timpului liber și-l petrecea la Biblioteca Mercantilă, unde studia engleza și dreptul, citea cu pasiune și juca șah. Aici a fost remarcat de editorii unui cotidian de limbă germană, Westliche Post, care i-au oferit un post de reporter în 1868. Lucra 16 ore pe zi și a avansat destul de repede: la doar 25 de ani, devenise editor și își construise o reputație de jurnalist neobosit și întreprinzător. Ulterior, a intrat în posesia ziarului St. Louis Dispatch și a competitorului său, St. Louis Post, pe care le-a unit sub numele St. Louis Post-Dispatch. Pulitzer lucra la birou până aproape de miezul nopții, scriind articole de investigație și editoriale prin care ataca corupția din guvern și din sectorul privat. Tactica lui și știrele au avut efect, tirajul a crescut, iar ziarul a devenit prosper. Însă, munca epuizantă i-a deteriorat și mai mult sănătatea. Dar, în loc să-și ia o pauză, cumpără ziarul The New York World. Și aici aplică aceleași tehnici de reflectare a realității, pentru a spori tirajul ziarului, care nu a avut până atunci un succes izbitor. A dus campanii împotriva corupției publice și private, a umplut rubricile cu multe știri senzaționale, a folosit pentru prima oară ilustrațiile. Strategia lui a avut din nou succes, iar The New York World a devenit cel mai cumpărat ziar din țară. Prin intermediul ziarului său, Pulitzer a reușit să organizeze o campanie de strângere de fonduri pentru construirea unui soclu la intrarea în portul New York, făcând astfel posibilă instalarea Statuii Libertății, care atunci mai era în Franța.

Oamenii din anturajul lui îl descriau ca o persoană neînfricată, care nu suporta fărădelegile ce se făceau. El s-a implicat și în politică, însă, iubirea lui pentru totdeauna a fost jurnalismul, chiar și după ce, la vârsta de 43 de ani, în 1890, își pierde complet vederea. Niciun tratament în alte țări nu-l ajută să-și recapete vederea, ceea ce-l face să se retragă din consiliul redacțional al ziarului. A fost nevoit să-și ia un asistent care îi era mereu în preajmă. Îi citea, îi povestea ceea ce se întâmpla pe parcursul zilei și ce vedea în jur. Singurul lucru pe care Pulitzer îl putea face era să asculte și să gândească. Un profil al revistei din 1909 îl descrie pe Pulitzer ca fiind înconjurat de o colecție de picturi splendide și scumpe, dar pe care nu putea să le vadă.

Și-a petrecut următoarele două decenii la bordul iahtului său, Liberty, în încăperi antifonate și în „Turnul tăcerii” din casa de vacanță din Bar Harbor, Maine. În toți acești ani, a reușit totuși să păstreze direcția editorială și comercială a publicațiilor sale. De asemenea, Pulitzer a investit mult din avearea sa filantropiei, în principal pentru educație.

„Scopul meu este să-i ajut pe cei săraci, pentru că cei bogați se pot ajuta singuri. Cred în oameni, dar planul meu nu este să-i ajut pe oameni să facă bani. Nu este nevoie de studii universitare pentru asta. Există scopuri mai nobile în viață, iar speranța mea este că aceste burse nu vor face măcelari, brutari, brokeri sau casieri, ci că vor ajuta profesorii, savanții, medicii, scriitorii, jurnaliștii, judecătorii, avocații și oamenii de stat. Cu siguranță ar trebui să crească numărul celor care datorită studiilor se pun pe picioare. Acesta este visul meu din tinerețe”, spunea Pulitzer.

Pulitzer a fost primul care a propus instruirea jurnaliştilor în facultăţi de profil. Asta pentru că era exasperat adesea de textele slabe scrise de jurnaliștii cu care colabora. Tot atunci, a decis să-și scrie testamentul. În testamentul său, Pulitzer propunea înfiinţarea premiilor care îi poartă numele. El a propus decernarea a 13 premii: patru pentru jurnalism, patru pentru literatură, unul pentru educaţie şi patru burse pentru tineri. Însă, în testamentul său Pulitzer a scris că „membrii comisiei pot suspenda sau adăuga premii, în funcţie de schimbările care vin odată cu timpul şi modifică priorităţile din societate”. La 64 de ani, Joseph Pulitzer a murit de insuficiență cardiacă la 29 octombrie 1911, în timp ce se afla la bordul iahtului său în portul Charleston, Carolina de Sud. El a lăsat urmaşilor două milioane de dolari, pentru a înfiinţa o şcoală de jurnalistică şi pentru a fonda o societate care să decerneze premii anuale pentru jurnalism.

La un an de la moartea lui, în 1912, a fost înfiinţată facultatea de jurnalistică „Columbia University”, iar, în 1917, au fost decernate primele premii Pulitzer. Astăzi, se acordă premii Pulitzer pentru jurnalism, literatură şi compoziţie muzicală. În total, 21 de categorii. 20 dintre câştigători primesc un premiu de 15.000 de dolari, iar câştigătorul categoriei „Serviciu public” este decorat cu o medalie de aur.

Cei 17 membri ai Comisiei citesc toate materialele trimise de candidați și fiecare membru alege câte trei materiale preferate. La categoria jurnalism, participanții pot avea orice naționalitate, cu condiția ca lucrările lor să fi apărut în presa americană. La literatură, teatru și muzică se pot înscrie numai persoanele care au cetățenie americană, cu excepția categoriei „Istorie”, unde lucrarea trebuie să trateze o temă legată de istoria Statelor Unite, dar autorul poate avea o altă naționalitate.

Atât nominalizările, cât și premiile sunt ținute în secret câteva zile, până când se anunță public câștigătorii (prin tradiție, în luna mai). În ziua anunțării premiilor, la ora 15, se ține o conferință de presă, în cadrul căreia sunt anunțați câștigătorii. Câștigătorul fiecărei categorii primește o diplomă și suma de $15.000, cu excepția secțiunii „Servicii Publice”, unde premiul este medalia Pulitzer, conferită unei organizații americane de știri (niciodată unei singure persoane). Medalia a fost creată în 1918 de sculptorul Daniel Chester French, cel care a devenit celebru pentru monumentul lui Lincoln din Washington. Pe una din fețele monedei este reprezentat profilul lui Benjamin Franklin, iar pe cealaltă un tipograf la lucru. Medalia nu este din aur masiv, ci din argint placat cu aur de 24 de carate. Anunțarea premiilor este mult mai discretă decât cea a premiului Nobel. Laureații participă la o cină oficială în rotunda bibliotecii universității, alături de membrii familiei. Comitetul Pulitzer a refuzat ofertele de a transforma ceremonia într-o extravaganță televizată.

Ziarul New York Times a primit cele mai multe premii Pulitzer – 125. Ei au câștigat primul lor premiu în 1918 pentru acoperirea completă și exactă a Primului Război Mondial. S-a bucurat de Premiul Pulitzer și fostul președinte american John F. Kennedy (în 1957). Alături de Kennedy, pe lista câştigătorilor celebri se află nume ca Ernest Hemingway, William Faulkner sau Robert Frost. Ultimul a cucerit patru premii Pulitzer pentru poezie.

Citește mai departe

Istorie

De ce oamenii cred că germanii sunt eficienți?

Publicat

pe

De către

PE SCURT

Eficiența și punctualitatea germană sunt de fapt un mit cu rădăcini în religie, naționalism, gândire iluminatoare și câteva războaie majore. La fel ca umorul german, eficiența germană (sau lipsa acesteia) este un subiect frecvent discutat printre vizitatorii care admiră trenurile ce-și urmează orarul la minut, autostrăzile impecabile unde mașinile de marcă germană circulă cu  viteză (în timp ce au mai puține accidente) și, probabil asuprirea favorită a fiecărui străin, cetățenii care așteaptă la semafor înainte de a trece strada – și te admonestează dacă nu faci la fel.

PE LUNG

Ceea ce străinii greșesc despre eficiența germană este, în multe instanțe, atașamentul germanilor pentru reguli – o trăsătură care îi lasă pe străini derutați. În timp ce respectarea regulilor poate ajuta în executarea sarcinilor de zi cu zi, acest lucru nu face o diferență când vine vorba de proiecte mari, simbolice de o semnificație internațională.

Mai devreme sau mai târziu, însă, discuțiile despre eficiența germană indică întotdeauna spre Prusia. Cunoscut pentru militarism, naționalism și etica nemiloasă de lucru, regatul a cuprins secole, și, la culmile lui din secolul 19, o mare parte din nordul Germaniei și Polonia din zilele noastre. În timp ce nordicii prusaci lipsiți de umor au fost ocupați să mărșăluiască, să strângă cartofii de pe pământul arid și infertil, bavarezii turnau bere fericiți în climate mai calde. Prăpastia dintre cele două a fost adâncită și mai mult de adoptarea Prusiei a protestantismul lutheran.

Martin Luther a fost cel care și-a imaginat o nouă formă de creștinism a Germaniei departe de granițele catolice ale Imperiului Sfânt al Romei, și scrierile lui au format imaginea următoare a germanilor ca fiind muncitori, supuși legii și sprijinitori ai autorității.

Prusia nu numai că a revendicat aceste trăsături; i-a ajutat să le facă trăsături naționale. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Germania a fost un grup de regate disperate care se înhăita din când în când în dispute cu francezi și slavi. Prusia a schimbat totul când a luptat cu Napoleon al III-lea în Războiul Franco-Prusac (1870-71) și a condus țara către începuturile a ceea ce arăta a Germania modernă.

De fapt, conform James Hawes, autorul cărții „The Shortest History of Germany” (2017), această victorie a pus bazele imaginii eficienței germane. Pentru britanicii de la începutul secolului 19 „Germania a fost această țară dată peste cap… Apoi, deodată, peste noapte, i-au bătut pe francezi…prima putere militară din Europa” .Acum, toate părțile Germaniei – sau cel puțin o parte mai mare ca niciodată – sunt captive puterii militare a Prusiei și toți europenii știau că prusacii erau un popor de care trebuie să te păzești.

Până la începutul Primului Război Mondial, asta a fost mai mult decât o frică de „alții”, a explicat Hawes. „Dacă tu vei transforma lumea într-o democrație sigură…este de folos să poți spune că inamicul este aproape un extraterestru prin ciudățenia acestuia”. Posterele de propagandă din această perioadă nu au ajutat acestui mit, creând o imagine suprarealistă a Kaizerului și, în general, promovând imaginea germanilor ca fiind atotștiutori, atotvăzători și omniprezenți.

Și totuși, există și astăzi o obsesie cu eficiența germană, chiar dacă aceasta ar fi trebuit să fie distrusă după cel de-al Doilea Război Mondial.

Markus Hesselmann, editor local la Tagesspiegel, are o idee, deși nu e dornic să o admită: „ În Marea Britanie este o fascinație interesantă pentru Germania nazistă. Este o dorință de a șterge toate lucrurile rele ce s-au întâmplat și să rămână doar cele pe care le respecți.” Membrii fostelor Forțe Aliate, șefii SUA și UK printre aceștia, le place să se minuneze la cum germanii au fost poticniți în reparațiile pentru Primul Război Mondial, și totuși au reușit să lupte în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Lor le place să creadă că „miracolul economic” din anii 50 – 60 este responsabil pentru eficiența nemiloasă a eticii de lucru, ignorând câți bani s-au cheltuit ca să consolideze Germania de Vest împotriva rușilor.

După cum Hawes punctează, mitul „nu are nici o legătură cu istoria și mai mult cu fantezia”. În crearea unui mit despre germani, noi creăm un mit despre noi înșine. Probabil nimeni nu cunoaște mai bine lucrul ăsta decât germanii care s-au stabilit aici din altă parte și au întâlnit reguli stricte și birocrație fără încetare în viața de zi cu zi, chiar și dacă întârzierea lucrărilor publice precum aeroportul din Berlin vorbește de la sine.

Într-o întorsătură de destin fermecător de ironică, totuși, mult-discutatul aeroport oferă acum tururi ghidate. Deci, pe lângă muzeele de istorie ale Berlinului, precum Deutsches Historisches Museum, monumente de război din bronz, precum Coloana Victoriei, Poarta Brandenburgului și Memorialul Holocaustului, vizitatorii pot vizita cea mai nouă nebunie în itinerarul lor.

Potrivit lui Joseph Pearson, care explorează tradițiile germane pe blogul său The Needle, întârzierea construcției aeroportului nu ar trebui să fie denigrată, ci sărbătorită tocmai pentru că contrazice mitul antic; un semn al  istoriei care corectează cursul ei.

Când lucrurile, precum aeroportul, nu funcționează, aceasta „îi umanizează pe nemți; arată că nu se încadrează cu ușurință în stereotipurile pe care străinii le-ar putea avea despre ei ”, mi-a spus el, adăugând,„ Aproape fiecare exemplu de ineficiență germană mă face atât fericit, cât și dezamăgit”.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Social7 ore în urmă

În închisoare, ca acasă. Cum funcționează un penitenciar cu securitate redusă din Norvegia

PE SCURT Rata de recidivă în Republica Moldova este peste 50%, ceea ce înseamnă că fiecare al doilea fost deținut...

Ecologie11 ore în urmă

Plasticul de unică folosință va fi interzis definitiv în UE. Ce urmează

PE SCURT Uniunea Europeană încearcă să lupte cu plasticul care sufocă planeta, în special oceanele. În acest sens, eurodeputații au...

Economie13 ore în urmă

Cum să calculezi ce impozite ți se rețin lunar? Explicăm

PE SCURT Sondajul S&P Global FinLit Survey arată că Republica Moldova ocupă locul 117 din 143 de statele lumii la...

SocialO zi în urmă

Moldova.org recomandă: DoR, BBC, Meduza, Dela0.ro

PE SCURT În fiecare weekend, echipa Moldova.org recomandă spre lectură articole publicate de instituții de jurnaliști pe care le urmărim...

DivertismentO zi în urmă

Rețeta săptămânii: Plăcinte la tigaie cu cartofi cruzi

PE SCURT Când nu dispui de timp ca să faci plăcintele la cuptor, nu ai prea multe ingrediente și vrei...

Cultură2 zile în urmă

10 cele mai bune filme din 2019

PE SCURT Decembrie este o lună în care se întocmesc bilanțuri și topuri pentru anul ce se termină, reflectând asupra...

Externe2 zile în urmă

Despre baza secretă din Alpi, legile controversate din Rusia și „Orașul perfect”. Cele mai interesante știri externe pe scurt

PE SCURT SUA vor să folosească tehnologiile de recunoaştere facială pentru a identifica toate persoanele care intră şi ies din...

Advertisement

Politică

Justiție5 zile în urmă

4 ani la închisoare și o conferință de presă. Pe scurt, despre situația lui Vlad Filat

PE SCURT Condamnat la nouă ani de detenție, fostul premier Vlad Filat  a fost eliberat condiționat, înainte de termen. Eliberarea...

Politică6 zile în urmă

Cum a fost discutată pe Facebook eliberarea condiționată a lui Vlad Filat

PE SCURT Fostul prim-ministru Vlad Filat, condamnat la nouă ani de detenție, a fost eliberat astăzi, înainte de termen din...

Cultură2 săptămâni în urmă

Despre mărul roșu și câinele cu două boturi. Poeții vorbesc despre situația politică din țară

PE SCURT S-au adunat poeții la „Poezie Politică” unde și-au exprimat, prin intermediul operelor lor, dar și al altor autori,...

Politică2 săptămâni în urmă

Câte instituții publice mai sunt conduse de exponenți numiți de Partidul Democrat

PE SCURT De la plecarea PDM de la guvernare a trecut aproape șase luni, iar Republica Moldova este deja la...

Politică2 săptămâni în urmă

De ce vrea premierul Chicu să transforme Moldova „într-un șantier imens” și cât ar costa asta

PE SCURT Fostul ministru al finanțelor, actualul prim-ministru, Ion Chicu, a fost unul dintre cei care au contrasemnat decizia Guvernului...

Politică3 săptămâni în urmă

10 ani de la moartea lui Serghei Magnițki/ Șansele ca Legea Magnițki să fie adoptată în Moldova

PE SCURT Numele lui a devenit sinonim  cu combaterea corupției și abuzurilor asupra drepturilor omului. Moartea lui a generat o lege nouă...

Politică3 săptămâni în urmă

6 neadevăruri cu care Plahotniuc a spart tăcerea

PE SCURT După câteva luni de tăcere, fostul lider al PDM a reușit iarăși să dea temă de discuții publicând...

Advertisement

Opinii

decembrie 2019
L Ma Mi J V S D
« nov.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031