Drumul spre Musteaţa de prin părţile Făleştilor aminteşte de alte vremuri, în care principalul mijloc de transport erau căruţele. De cum vezi satul, ai impresia că eşti prin secolul XIX – începutul lui XX. Case cu stuh, primărie cu prispă şi tricolor…
Musteaţa e un sat vechi, de prin 1490. Cică, pe la începuturi, s-a numit Oişeni, de la un crescător de oi, care, poposind, pe un timp ploios, prin părţile locului cu turma, aici a şi rămas. Deşi până astăzi sunt mulţi oieri, satul poartă numele de la mustaţa primului baci, căci, pe timpuri, oamenii locului veneau după urdă, brânză şi caş la „cel cu musteaţă”.
Alături de şcoala impunătoare, dar săracă, e un sfânt lăcaş modest, o bisericuţă de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”. Dacă nu ar avea cele două turle cu cruce, ai putea spune că e o veche casă ţărănească, văruită, cu două pridvoare.
De cum intri în biserică, simţi o putere deosebită, simţi că e un loc plin de sfinţenie. Aici, creştinii vin să se roage din Postul Crăciunului până în Postul Mare. În rest, enoriaşii merg la biserica nouă, de piatră, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”.
Părintele Oleg Fistican vorbeşte cu emoţii despre trăirile pe care le are când slujeşte în lăcaşul vechi. „Nu este ca în biserica nouă, zidită acum câţiva ani, ceva mai la deal. Trebuie să mărturisesc că aici rugăciunile sunt parcă mai fierbinţi”.
Potrivit unor date, biserica de lemn a fost construită acum vreo 250 de ani. Se presupune, însă, că aceasta ar fi din 1600, an care a fost găsit încrustat pe o grindă. Specialiştii încă nu şi-au spus părerea. Prea puţini au intrat în acest lăcaş, căci s-a cam ascuns de ochii străinilor existenţa lui, din frica de a nu fi pângărit. Chiar dacă ateii au încercat de mai multe ori să distrugă biserica din lemn, oamenii din sat nu au permis răufăcătorilor să-şi facă mendrele.
