Connect with us
"
"

Istorie

Cine a fost Pulitzer, omul din spatele premiilor

Publicat

pe

PE SCURT

A dormit pe băncile din parc, a fost gropar și chelner, însă, în scurt timp a devenit unul dintre cei mai citiți jurnaliști din Statele Unite ale Americii. Iar acum, premiul care-i poartă numele este unul dintre cele mai prestigioase aprecieri a muncii jurnaliștilor americani.

Joseph Pulitzer este omul care a dat o nouă valoare jurnalismului de calitate. Chiar și după mai bine de un secol de la moartea lui, fondurile lăsate de Pulitzer continuă să investească în literatură, jurnalism și muzică.

PE LUNG

Joseph Pulitzer se naște la 10 aprilie 1847, în familia unui prosper negustor evreu din Mako, Ungaria. A fost educat în școli private din Budapesta, unde a studiat franceza și germana. După moartea tatălui, negoțul familiei a intrat în faliment și adolescentul a încercat să se înroleze în armata austriacă și în cea britanică, fiind însă respins din cauza vederii slabe și a sănătății precare. După războiul civil ajunge în Statele Unite ale Americii, unde doarme pe băncile din parc, lucrează ca hamal, gropar și ospătar la faimosul restaurant Tony Faust, frecventat de membrii Societății Filozofice, ale căror discuții îl fascinau. Cea mai mare parte a timpului liber și-l petrecea la Biblioteca Mercantilă, unde studia engleza și dreptul, citea cu pasiune și juca șah. Aici a fost remarcat de editorii unui cotidian de limbă germană, Westliche Post, care i-au oferit un post de reporter în 1868. Lucra 16 ore pe zi și a avansat destul de repede: la doar 25 de ani, devenise editor și își construise o reputație de jurnalist neobosit și întreprinzător. Ulterior, a intrat în posesia ziarului St. Louis Dispatch și a competitorului său, St. Louis Post, pe care le-a unit sub numele St. Louis Post-Dispatch. Pulitzer lucra la birou până aproape de miezul nopții, scriind articole de investigație și editoriale prin care ataca corupția din guvern și din sectorul privat. Tactica lui și știrele au avut efect, tirajul a crescut, iar ziarul a devenit prosper. Însă, munca epuizantă i-a deteriorat și mai mult sănătatea. Dar, în loc să-și ia o pauză, cumpără ziarul The New York World. Și aici aplică aceleași tehnici de reflectare a realității, pentru a spori tirajul ziarului, care nu a avut până atunci un succes izbitor. A dus campanii împotriva corupției publice și private, a umplut rubricile cu multe știri senzaționale, a folosit pentru prima oară ilustrațiile. Strategia lui a avut din nou succes, iar The New York World a devenit cel mai cumpărat ziar din țară. Prin intermediul ziarului său, Pulitzer a reușit să organizeze o campanie de strângere de fonduri pentru construirea unui soclu la intrarea în portul New York, făcând astfel posibilă instalarea Statuii Libertății, care atunci mai era în Franța.

Oamenii din anturajul lui îl descriau ca o persoană neînfricată, care nu suporta fărădelegile ce se făceau. El s-a implicat și în politică, însă, iubirea lui pentru totdeauna a fost jurnalismul, chiar și după ce, la vârsta de 43 de ani, în 1890, își pierde complet vederea. Niciun tratament în alte țări nu-l ajută să-și recapete vederea, ceea ce-l face să se retragă din consiliul redacțional al ziarului. A fost nevoit să-și ia un asistent care îi era mereu în preajmă. Îi citea, îi povestea ceea ce se întâmpla pe parcursul zilei și ce vedea în jur. Singurul lucru pe care Pulitzer îl putea face era să asculte și să gândească. Un profil al revistei din 1909 îl descrie pe Pulitzer ca fiind înconjurat de o colecție de picturi splendide și scumpe, dar pe care nu putea să le vadă.

Și-a petrecut următoarele două decenii la bordul iahtului său, Liberty, în încăperi antifonate și în „Turnul tăcerii” din casa de vacanță din Bar Harbor, Maine. În toți acești ani, a reușit totuși să păstreze direcția editorială și comercială a publicațiilor sale. De asemenea, Pulitzer a investit mult din avearea sa filantropiei, în principal pentru educație.

„Scopul meu este să-i ajut pe cei săraci, pentru că cei bogați se pot ajuta singuri. Cred în oameni, dar planul meu nu este să-i ajut pe oameni să facă bani. Nu este nevoie de studii universitare pentru asta. Există scopuri mai nobile în viață, iar speranța mea este că aceste burse nu vor face măcelari, brutari, brokeri sau casieri, ci că vor ajuta profesorii, savanții, medicii, scriitorii, jurnaliștii, judecătorii, avocații și oamenii de stat. Cu siguranță ar trebui să crească numărul celor care datorită studiilor se pun pe picioare. Acesta este visul meu din tinerețe”, spunea Pulitzer.

Pulitzer a fost primul care a propus instruirea jurnaliştilor în facultăţi de profil. Asta pentru că era exasperat adesea de textele slabe scrise de jurnaliștii cu care colabora. Tot atunci, a decis să-și scrie testamentul. În testamentul său, Pulitzer propunea înfiinţarea premiilor care îi poartă numele. El a propus decernarea a 13 premii: patru pentru jurnalism, patru pentru literatură, unul pentru educaţie şi patru burse pentru tineri. Însă, în testamentul său Pulitzer a scris că „membrii comisiei pot suspenda sau adăuga premii, în funcţie de schimbările care vin odată cu timpul şi modifică priorităţile din societate”. La 64 de ani, Joseph Pulitzer a murit de insuficiență cardiacă la 29 octombrie 1911, în timp ce se afla la bordul iahtului său în portul Charleston, Carolina de Sud. El a lăsat urmaşilor două milioane de dolari, pentru a înfiinţa o şcoală de jurnalistică şi pentru a fonda o societate care să decerneze premii anuale pentru jurnalism.

La un an de la moartea lui, în 1912, a fost înfiinţată facultatea de jurnalistică „Columbia University”, iar, în 1917, au fost decernate primele premii Pulitzer. Astăzi, se acordă premii Pulitzer pentru jurnalism, literatură şi compoziţie muzicală. În total, 21 de categorii. 20 dintre câştigători primesc un premiu de 15.000 de dolari, iar câştigătorul categoriei „Serviciu public” este decorat cu o medalie de aur.

Cei 17 membri ai Comisiei citesc toate materialele trimise de candidați și fiecare membru alege câte trei materiale preferate. La categoria jurnalism, participanții pot avea orice naționalitate, cu condiția ca lucrările lor să fi apărut în presa americană. La literatură, teatru și muzică se pot înscrie numai persoanele care au cetățenie americană, cu excepția categoriei „Istorie”, unde lucrarea trebuie să trateze o temă legată de istoria Statelor Unite, dar autorul poate avea o altă naționalitate.

Atât nominalizările, cât și premiile sunt ținute în secret câteva zile, până când se anunță public câștigătorii (prin tradiție, în luna mai). În ziua anunțării premiilor, la ora 15, se ține o conferință de presă, în cadrul căreia sunt anunțați câștigătorii. Câștigătorul fiecărei categorii primește o diplomă și suma de $15.000, cu excepția secțiunii „Servicii Publice”, unde premiul este medalia Pulitzer, conferită unei organizații americane de știri (niciodată unei singure persoane). Medalia a fost creată în 1918 de sculptorul Daniel Chester French, cel care a devenit celebru pentru monumentul lui Lincoln din Washington. Pe una din fețele monedei este reprezentat profilul lui Benjamin Franklin, iar pe cealaltă un tipograf la lucru. Medalia nu este din aur masiv, ci din argint placat cu aur de 24 de carate. Anunțarea premiilor este mult mai discretă decât cea a premiului Nobel. Laureații participă la o cină oficială în rotunda bibliotecii universității, alături de membrii familiei. Comitetul Pulitzer a refuzat ofertele de a transforma ceremonia într-o extravaganță televizată.

Ziarul New York Times a primit cele mai multe premii Pulitzer – 125. Ei au câștigat primul lor premiu în 1918 pentru acoperirea completă și exactă a Primului Război Mondial. S-a bucurat de Premiul Pulitzer și fostul președinte american John F. Kennedy (în 1957). Alături de Kennedy, pe lista câştigătorilor celebri se află nume ca Ernest Hemingway, William Faulkner sau Robert Frost. Ultimul a cucerit patru premii Pulitzer pentru poezie.

Jurnalistă și omul cu frumosul, cărțile și dulciurile. Toate animalele sunt prietenii ei. Scrie ușor despre subiecte grele și face fotografii pe care o să le vindem cu mulți bani cândva.

Cultură

Privim în trecut cu Ana Blandiana pentru a găsi soluții pentru prezent și viitor

Publicat

pe

De către

PE SCURT

„Manipulare. Răsturnarea valorilor, dacă se poate de considerat un singur cuvânt. Și demagogie”. Acesta a fost răspunsul renumitei scriitoare Ana Blandiana când a fost rugată de un elev de la Liceul Alexei Mateevici din Căușeni să caracterizeze regimul comunist în trei cuvinte. 

Radio Europa Liberă a dat startul celui de-al doilea sezon al proiectului „Antinostalgia – privind spre viitor”, un proiect în care se privește în trecut pentru a veni cu soluții pentru prezent și viitor. În orașul Căușeni, situat la 80 km de Chișinău, în Sud-estul Republicii Moldova, a avut loc prima dezbatere cu genericul „Și eu am trăit în comunism. Părinți – copii: ce ați făcut, ce am fi făcut?”. Evenimentul i-a avut drept protagoniști pe renumita scriitoare Ana Blandiana și profesorul în științe politice Mark Mazureanu și a fost moderat de Lina Grâu, de la Radio Europa Liberă.

PE LUNG

Viața Anei Blandiana se învârte acum în jurul primului Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței din lume a cărei fondatoare este. Memorialul, care este un institut de studiere a crimelor comunismului, are și un spațiu expozițional permanent, întitulat „Memoria ca formă de justiție”. Ideea sub care s-a dezvoltat Memorialul a fost o frază pe care a scris-o într-un ziar german. „Atunci când justiția nu poate fi o formă de memorie, atunci memoria poate fi singură o formă de justiție”, a citat Ana Blandiana în cadrul dezbaterii de la Căușeni. 

„Nici memoria, nici justiția nu au fost procese ale comunismului. Ca să înțelegem cât de inegal este felul nostru de a privi cele două crime la fel de îngrozitoare – nazismul și comunismul – trebuie să încercăm să ne imaginăm, ca într-un film absurd, cum ar fi fost să ajungă rușii și americanii la Berlin și să-i lase pe liderii naziști să plece în America de Sud sau Australia”, a menționat Ana Blandiana. 

Drept exemplu când justiția din punct de vedere juridic nu a fost aplicată comunismului, scriitoarea a povestit cum, acum mulți ani, Ticu Dumitrescu, președintele Asociației foștilor deținuți politici, făcuse o listă cu 200 de torționari care erau în viață și care în mod normal ar fi trebuit arestați și condamnați. „Au trecut 25 de ani de atunci și s-a ajuns să se pună în discuție doar patru dintre ei. Atâția s-au mai găsit. Și nu în sensul în care muriseră toți. Și din aceștia patru, cu chiu, cu vai, au fost condamnați doar doi. Deci totul are un aer de parodie…”, a relatat scriitoarea.

Represiunea. Cine știe ce a fost?

Pentru a rămâne în picioare trebuie să nu lăsăm memoria să dispară, a recomandat scriitoarea Ana Blandiana. „Societatea comunistă a fost foarte ocultă. Noi făcând memorialul am avut niște greutăți insurmontabile: dovezile au fost distruse. Nu există poze din închisorile comuniste, nu există înregistrări…”. 

Doar cei care au suportat-o știau ce a fost represiunea. Când a ajuns la această concluzie, Ana Blandiana a înțeles că trebuie să schimbe acest lucru. „Eu știu cum au fost în copilărie arestările tatălui, dar colegii mei de școală ai căror părinți nu au fost arestați nu știau asta. Respectiv, Memorialul de la Sighet este un loc unde se învață istoria”, a menționat scriitoarea.

La rândul său, activistul civic Marc Mazureanu este de părerea că fiecare trebuie să decidă pentru sine de a fost bun sau rău comunismul. „Autoritarismul este rău în sine, iar comunismul este doar o formă a acestuia. Este statul care ți se bagă sub plapumă, statul care nu îți dictează doar regulile jocului, ci creează și regulile jocului. El îți dictează cum să gândești”, a menționat el.

La un moment dat, Ana Blandiana a intervenit că trebuie de menționat că totalitarismul și comunismul este același lucru. „Ani întregi după ‘90 s-a vorbit despre totalitarism ca să nu părem că condamnăm direct comunismul”, a spus ea.

Istorii din epoca comunismului

Ana Blandiana: S-a apropiat un tânăr strigând „Arestați-o, arestați-o!!”

„La Revoluție, când eram deja matură, am fost îngrozitor de șocată de o întâmplare. Atunci când în seara de 21 decembrie, ajungând cu soțul meu în Piața Romană, (dar am ajuns acolo după ce a avut loc o ciocnire și au fost arestați cei care se opuseseră) am vrut să vedem ce se întâmplă. Ne-am dat seama că înaintăm spre Piața Romană și numai noi suntem pe stradă, ne-a apucat frica. Dar ne-am zis că trecem și dacă ne opresc zicem că acesta-i drumul nostru. Și ne-au oprit. Și în timp ce ofițerul de miliție ne cerea actele și eu zăpăcită nu reușeam să găsesc în geantă buletinul, a venit în grabă un tânăr îmbrăcat în haine de gărzi patriotice, strigând ofițerului care ne legitima: „Arestați-o, arestați-o, a fost aici!”. Dar eu nu fusesem. Pentru mine ideea că un  tânăr putea să facă aceasta, că putea să susțină asta fără să aibă dreptate, deodată mi-a răsturnat totul în cap, pentru mine era rău doar Ceaușescu, nevasta sa și câțiva din jurul lor.” 

Mark Mazureanu: În zona unde era monumentul lui Lenin era interzis să treci

„Îmi aduc aminte cum treceam cu tatăl prin centrul capitalei, în fața Guvernului, unde era monumentul lui Lenin. Era o zonă unde era interzis să treci, dar nicăieri nu era un semn de interdicție. Deci era o chestie de neimaginat să traversezi această zonă prin centru. Era ca și cum ai urca pe plita încinsă și nimic nu ți se va întâmpla.

Același sentiment l-am avut, atunci când am deschis prima sticlă de Coca-Cola. Pe atunci era Uniunea Sovietică. Taică-meu mi-a adus-o din Finlanda. Am luat sticla, m-am dus în subsolul casei, m-am asigurat că nimeni nu este și am deschis-o încet, dar credeam că toată casa m-a auzit. Aveam impresia că atunci când voi bea sticla, se va ilumina tot subsolul. Evident, nimic nu s-a schimbat. Era doar o sticlă de Cola.”

Scriitorul Vitalie Ciobanu: Țin minte cozile lungi de la „gastronom”

„Bunelul meu s-a ascuns câteva zile în niște lanuri de porumb din satul Varvareuca, Florești, întrucât urma să fie deportat. Și numai datorită faptului că bunica mea era mamă eroină – avea 10 copii născuți – și a venit o directivă de la Chișinău că mamele eroine pot să stea și să nu fie deportate, bunelul meu nu a fost deportat. S-a întors de prin coclaurile unde a stat și a rămas acasă. Dacă pleca el, părinții mei nu s-ar fi întâlnit și nici eu nu aș fi fost aici.

Din experiența mea, țin minte cozile lungi pe care le aveam la alimentară sau cum era numit „gastronom”. Și o dată pe lună se aducea pește roșu. Dar erau cozi uriașe, mă trimiteau și pe mine părinții să vin cu un kilogram sau două. Era atunci o sărbătoare, ieșea mămăliga mai bună cu acel pește special. Sau manifestațiile din școală, parada din 7 noiembrie, pentru mine era o sărbătoare care se asocia cu un eveniment de familie, pentru că era Hramul localității Florești. Și atunci eram nerăbdători să venim mai repede acasă, căci veneau rude în ospeție. Deci, amestecam și ororile, și bucuriile, dar adevărul crunt al realității de atunci rămânea ascuns.”

Poetul Emilian-Galaicu Păun: Două fetițe au mâncat ouă roșii, să vezi ce crimă!

„Făceam școala la Chișinău, la cea mai bună școală din oraș, nr.1., actualul liceu „Gheorghe Asachi”. Era prin 1975-76 și atunci Paștele a căzut cu câteva zile înainte de 1 mai. Pe 1 mai toată lumea trebuia să meargă la Parada Muncii. La două fetițe din clasa paralelă, părinții le-au dat de mâncare, ca să vezi ce crimă!, ouă roșii. Cât am așteptat ca să defilăm pe strada Lenin, fetițele au decojit ouăle și le-au mâncat. Cineva le-a pârât, iar la două zile a avut loc adunarea generală pe școală – două fetițe au mâncat ouă roșii. Vă dați seama cum a lucrat această întâmplare în mintea acelor copii, dacă acest gest uman a fost sancționat în așa mod.

Al doilea caz. Făceam Facultatea de Litere. Iar eu am obținut carnetul la Biblioteca Națională, care atunci se chema Nadejda Krupskaia, cu greu abia în anul III. Muncitorii, țăranii aveau drept la abonament din oficiu. Noi, care făceam studii, am obținut cu greu carnet de cititor după trei ani. Iar când ajungeam în sala de literatură străină știți ce citeam? Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi. Evident!, literatura română se afla în sala de literatură străină. Iar când completam formularele pentru a cere autorii respectivi, trebuia să le completăm în două exemplare. Pentru că unul mergea acolo unde trebuia! Eram marcați, citeam în sala de literatură străină.”

Elevi: Odată cu cunoașterea vine și gândul că suntem înarmați cu ceva

Una din elevele liceului a menționat că pentru ea comunismul este o temă foarte dureroasă și delicată, or este cauza pentru care părinții ei se află peste hotare, cauza pentru care în scurt timp va face parte din diaspora Moldovei. „Este important ca tinerii să cunoască pentru că odată cu cunoașterea vine și gândul și știința că suntem înarmați cu ceva”. 

O altă elevă a recunoscut că în familia sa sunt controverse la această temă. „Generațiile anterioare spun că a fost bine, că totul a fost gratis, toată lumea știa cine era. Însă eu cred cu totul altceva și încerc prin dovezi să le schimb părerea”, a spus ea.

Comunismul, în trei cuvinte

Un elev i-a întrebat pe protagoniștii dezbaterii Ana Blandiana și Mark Mazureanu care ar fi trei cuvinte care ar caracteriza regimul comunist.

„Uniformizare, supușenie și „conveier” (bandă rulantă)”, a răspuns Mark Mazureanu. La rândul său, Ana Blandiana a menționat: „Manipulare. Sigur, manipulare este cuvântul numărul unu. Răsturnarea valorilor, dacă se poate de considerat un singur cuvânt. Și demagogia, care face parte din manipulare”.

În final, scriitoarea Ana Blandiana a avut un mesaj către tinerii de la Liceul Alexei Mateevici: 

„Tinerii trebuie să-și păstreze spiritul critic. Să cultivăm privirea critică, gândirea cu propriul cap”, a menționat ea, „dușmanii totalitarismului au fost cei care aveau spirit critic”.

Citește mai departe

Istorie

Cum au apărut cercetașii și ce legătură au ei cu pionerii sau tinerii hitleriști

Publicat

pe

De către

PE SCURT

Mișcarea Cercetașilor a fost inventată de un colonel mustăcios pe nume Robert Baden-Powell, în 1907. Astăzi, această mișcare reunește peste 58 de milioane de adolescenți, fete și băieți, din 171 de țări ale lumii: ei aprind ruguri, învață să-și servească patria și vând prăjiturele în fața magazinelor cu marijuana. 

Dar cum un militar britanic, care a preferat clar lumea copiilor celei a adulților, a inventat cercetașii și cum mișcarea sa ne-a oferit pionierii, tinerii hitleriști sau gamificarea? Ne povestesc jurnaliștii de la Batenka

PE LUNG

Să facem o călătorie pînă-n 1900, orașul Mafeking, Africa de Sud. Este în toi cel de-al doilea război al burilor. Sună o trompetă, caii sunt nerăbdători, drapelele flutură în bătaia vântului. La porțile unui mic cimitir are loc  o ceremonie. Timp de 217 de zile, fortăreața imperiului britanic din sudul Africii a ținut apărarea împotriva inamicului și a supraviețuit: dimineața asediul a fost ridicat de la Mafeking.

Câteva sute de soldați și ofițeri s-au  aliniat în fața unui bărbat subțire în uniformă prăfuită. El dă mâna cu toată lumea. La rândul său, un adolescent cu fața rotundă, într-o pălărie neobișnuită cu marginea largă, ruptă la o parte, se apropie de comandant. Îi întinde mâna și o scutură strâns. Câteva secunde se privesc în ochi, dau din cap cu satisfacție și băiatul pleacă, dând loc următorului militar. Nu este singurul copil din rând: adolescenții au jucat un rol cheie în apărarea orașului, dacă nu chiar principalul.

Băiatul cu pălărie se numește Warner Goodyear. În ciuda vârstei fragede, este sergent major al cadetilor de la Mafeking și în curând va fi prezentat de armata britanică pentru medalie, pentru curaj. Comandantul în uniforma prăfuită se numește Robert Baden-Powell. În curând va inventa  cercetașii.

Mie îmi este foarte vesel. Dar vouă?

Robert Baden-Powell s-a născut la Londra în 1857. La vârsta de trei ani, tatăl său, profesor la Oxford și preot anglican, a murit, lăsând cei șapte copii ai săi în grija unei mame hotărâte și progresiste. Aceasta nu a impus nimic copiilor și a susținut toate interesele lor, fie că era vorba de desen, spectacolele de acasă, construcția zmeelor sau grija cailor. Singurul lucru pe care mama le-a cerut a fost onestitatea. Restul, cei șase frați și singura lor soră au fost lăsați în  propria voie, petrecându-si cea mai mare parte a timpului în aer curat, jucându-se sau învățându-se reciproc despre tot ce știau mai bine. Cea mai mare influență asupra celorlalți l-a avut frate mai mare, Warington. Acesta adora marea, iar vârsta de 20 de ani a navigat spre Marea Baltică într-o barcă de construcție proprie. La 25 de ani a început să-și ia frații cu el în călătorii scurte, dar captivante, pe apă.

Robert sau BP cum i se mai zice era cel mai executiv și mai rezistent dintre toți, urma cu precizie instrucțiunile și nu  fugea de la cea mai grea muncă. Odată „Kohinor” iahtul familiei a nimerit într-o furtună de pe coasta de sud a Angliei. Aceasta a durat mai bine de o zi, iar mica echipă și-a pierdut cumpătul  când Robert, ud leoarcă și clănțănind din dinți de frig, s-a adresat către frați: „Mie îmi este foarte vesel. Dar vouă?”. 

Aceste călătorii l-au învățat pe Robert să navigheze cu instrumente rudimentare și după stele, să aprindă ruguri, să gătească pe foc și să trăiască o „viață reală”: în mijlocul naturii, cu care uneori trebuie de  luptat. Treizeci și cinci de ani mai târziu, el va începe să scrie celebra carte „Scoutingul pentru băieți” cu istorii despre cele mai bune zile ale copilăriei sale.

Povara omului alb: cercetarea la capătul lumii

După școală, Robert a susținut cu succes examenele la Universitatea Oxford, unde tatăl său a predat, iar frații mai mari și-au primit diplome. Cu puțin timp înainte de începerea semestrului, el pentru distracție a susținut și examenele de înrolare în armată, unde pe neașteptate a obținut al doilea rezultat printre peste șapte sute de candidați. Visând țări îndepărtate și adorând viața sub cerul liber, Robert a înțeles că era mai interesat să slujească în armată decât să asculte prelegeri universitare. Așa că s-a înscris în husari și a plecat în India.

Acolo a nimerit la cercetași: se ocupa de recunoașterea terenului și cartografiere. Apreciind abilitățile tânărului cercetaș, șefii i-au ordonat să se ocupe de instruirea noilor recruți, descoperind astfel un alt talent al lui Baden-Powell – pedagogic.

Nu voia să-i plictisească pe tinerii soldați cu prelegeri. În schimb, a folosit o tehnică de joc pe care el însuși a inventat-o. Împărțind soldații în grupuri mici, fiecare cu propriul comandant, le dădea sarcini: să facă schița unui teren sau să afle rapid numărul de locuitori ai unui sat vecin. Grupurile concurau în viteză și precizie; cei mai pricepuți și agili primeau un premiu simbolic. Metoda jocului a fost foarte populară în unitate și a stat la baza primei cărți didactice a lui Robert Baden-Powel, „Urmărirea și cercetarea”, care a fost lansată în 1884. În aceasta, el a folosit prima dată conceptul de „scout” (din engleza „scout”), referindu-se la o persoană care obține informații valoroase datorită pregătirii speciale și calităților personale: agilitate, observație și vigilență.

Armata i-a oferit lui BP nu numai oportunitatea de a-și demonstra abilitățile, ci și noi cunoștințe interesante. În 1896, în timpul războiului cu poporul rebel Matabele din Rhodesia (Republica modernă Zimbabwe), a avut loc o întâlnire fatidică între Robert și mercenarul american Frederick Burnham. Acesta s-a născut și și-a petrecut copilăria în rezervația indienilor Sioux și a adoptat de la ei multe abilități de supraviețuire în sălbăticie: putea, de exemplu, să găsească apă în deșert și să navigheze pe teren fără o busolă și hartă.

Bărbații s-au împrietenit rapid și Burnham a început să-l învețe pe BP abilitățile indienilor și vânătorilor: să citească amprentele, să trăiască sub cerul liber, să vâneze, să pregătească prada și să ofere prim ajutor. Și, desigur – să poarte pălărie într-un stil special și să folosească eșarfa de la gât pentru a bandaja rănile. Baden-Powell știa deja unele lucruri, a stăpânit repede restul și le-a transmis imediat altora. Până la  ideea mișcării cercetașilor a rămas doar un pas. Robert a făcut acest pas în timpul asediului lui Mafeking.

Adolescenții în slujba regală

De a sfârșitul secolului XVIII, Africa de sud a devenit un loc de confruntare între britanici și buri – descendenți ai imigranților din Olanda, care s-au pomenit pe continent în anii de aur ai istoriei coloniale olandeze.  În 1899 a izbucnit cel de-al doilea război anglo-bur. Colonelul Robert Baden-Powell, de 42 de ani, a fost primit ordin să plece în Africa de Sud și să recruteze detașamente de cavalerie, capabile de atacuri rapide. Baden-Powell a ales drept bază orașul  Mafeking. Acolo stătea o garnizoană de o mie și jumătate de persoane, se păstrau stocuri mari de mâncare și arme. Era localizat prost: prea departe de britanici, prea aproape de buri. La 13 octombrie 1899, chiar a doua zi după declararea războiului, Mafeking a fost asediat. În conducerea armatei britanice, situația a fost calificată drept o eroare militară a lui BP: el a permis inamicului să ia orașul în asediu și a ales să se apere atunci când existau șanse de a rupe încercuirea. Dar situația periculoasă s-a transformat într-un mare succes. Datorită colonelului, orașul a ținut asediu de 217 de zile, iar comandantul a devenit un erou național.

Forțele burilor depășeau garnizoana britanică de mai multe ori, iar Baden-Powell a trebuit să recurgă la șiretlicuri. De exemplu, el a ordonat soldaților să se aplece și să se prefacă că între tranșeele din jurul orașului erau sârme ghimpate. În plus, apărătorii lui Mafeking s-au bazat pe observațiile de pe teren: colonelul însuși pleca în patrule, iar pentru a salva puterea soldaților adulți, a apelat la ajutorul voluntarilor adolescenți. El i-a observat în timpul primei confruntări cu burii. BP privea cu uimire pe fiii locuitorilor britanici din Mafeking fluierând și urlând pe străzile goale, fără să se teamă de gloanțe și a decis să-i pună la treabă.

„Fii gata!” Primii cercetași

Revenind din Africa la Londra, BP a fost surprins să constate că „Ghidul pentru cercetași”, cartea pe care o scrisese în 1899, devenise un bestseller. Aceasta era folosită ca manual de diverse organizații pentru copii și adulți, inclusiv de colegiul pentru guvernante a lui Charlotte Mason și „Brigada de băieți” a lui William Alexander Smith (organizație al cărei obiectiv era să predea valorile creștine și patriotice într-un mod distractiv). Smith a fost cel care i-a dat lui BP ideea să adapteze cartea pentru o audiență mai tânără. Timp de câțiva ani, generalul s-a îngropat în lucrări despre psihologia copiilor, povești despre cavaleri și legende antice. Noua carte „Arta cercetării pentru băieți” a fost publicată în Marea Britanie în 1908.

Cartea învăța cum să devii un adevărat cercetaș – curajos, abil și vigilent, care este întotdeauna gata să-și îndeplinească datoria față de patrie, de apropiați și frați. Conform planului BP, cercetașul trebuia să fie mereu vesel, onest religios, fiabil și eficient, devotat. Scopul final al cercetașilor a fost acela de a educa cetățeni demni, „gata să moară pentru țara lor, dacă este necesar”.

BP a inventat și uniforma specială pentru cercetași: a inclus o pălărie asemănătoare cu cea purtată de Frederick Burnham în Africa de Sud, la fel ca și eșarfa de la gât. Și, de asemenea, potrivit ideii generalului, cercetașii trebuiau să ridice steagul în tabără și să strige salutul „Fii gata!”. Cu toate acestea, lui BP îi  plăcea să spună că „nu a creat nimic”, iar mișcarea cercetașilor a crescut de la sine.

Ce a fost mai departe

Cartea „Arta cercetării pentru băieți” a avut un succes răsunător. Echipe și patrulele de cercetași au început să apară în toată Anglia, iar la un an și jumătate după publicarea manualului 11.000 de băieți s-au adunat în Crystal Palace din Londra la adunarea națională de cercetași Nu erau membri ai „Brigăzii de Băieți” sau ai oricărei alte organizații: erau adolescenți obișnuiți care doreau să devină cercetași. Spre surprinderea și confuzia BP, la congres au fost câteva sute de fete în uniformă de cercetaș: au spus că vor să fie și cercetași. A trebuit să le înscrie și pe ele.

Mișcarea a crescut rapid. Prinți și prințese au intrat în rândurile cercetașilor (nu numai membrii casei regale britanice, ci și, de exemplu, prințul rus Alexei). La începutul anilor 1910, cercetașii au depășit granițele britanice, crescând pe ambele părți ale Atlanticului. În 1920 – numărul cercetașilor din întreaga lume se apropia de un milion de oameni.

Pionierul Mișcării cercetașilor a prins nu numai amploarea mișcării, ci și a epigonilor ei. BP a primit titlul baron chiar atunci când în URSS se crea pionierii. Mișcările adolescenților din regimuri totalitare au luat foarte mult de la cercetași: de la cultul datoriei și perfecționare continuă și disciplină strictă. Și, de asemenea, esteticul cravata de pionier este descendenta directă a eșarfei de gâtul scout, iar focurile cu care trebuia să se ridice în nopțile albastre sunt sclipiri de focuri de sub pereții Mafeking. Din fericire, cercetașii au supraviețuit atât pionierilor, cât și tinerilor hitleriști. Probabil, acest lucru s-a întâmplat pentru că jocul pentru copii este mult mai interesant decât ideologia. Astăzi, mișcarea internațională a cercetașilor, cu milioane de participanți, face parte din cultura Europei, Americii și a altor continente. Imaginile unui băiat politicos cu o cravată la gât care ajută o femeie bătrână să treacă drumul sau o fată care vinde prăjituri pentru caritate sunt bine recunoscute și devin adesea obiecte de ironie și glume de diferite grade de bunătate.

Citește mai departe

Istorie

Cine este Anne Frank, tânăra care a povestit despre terorile Holocaustului

Publicat

pe

De către

PE SCURT

Anne Frank este tânăra care a povestit întregii lumi despre terorile Holocaustului prin jurnalul ei. S-a ascuns de germani, a trăit timp de doi ani într-o cameră secretă, a fost găsită, dusă în lagărul de concentrare Bergen-Belsen și cu toate acestea, credea că oamenii nu pot fi răi. 

Jurnalul ei a fost o sursă veridică despre ceea ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dezastrul, coșmarul clădit cu cadavre și sânge de către liderul nazist Adolf Hitler și dorința lui obsesivă de a nimici evreii, a fost povestită diferit și foarte mult, dar mai puțin Holocaustul a trecut prin trăirile unei adolescente care nu înțelegea de ce într-o zi, ea și mulți oameni dragi ei au devenit „o piedică, un lucru în plus de care germanii trebuie să scape”.

PE LUNG

Anne Frank s-a născut în 1929, într-o familie de evrei reformați. Ei îi plăcea foarte mult să citească, să învețe și să se joace cu prietenii. Însă, copilăria i-a fost zdrunciunată de venirea naziștilor la putere în Germania. Atunci, tatăl ei, Otto Frank, a decis să deschidă o filială a firmei pe care o avea, Opekta, în Olanda. Cele două fiici și soția l-au urmat abia peste un an. Acolo aveau impresia că sunt în siguranță și lucrurile începeau să funcționeze. Tatăl Annei a mai deschis un magazin de mirodenii, însă, în mai 1940 Olanda a fost ocupată de Germania nazistă, rezultatul fiind că regina Wilhelmina a plecat la Londra în exil, Olanda capitulând.

La început, naziștii au fost mai puțin agresivi față de evreii din Olanda, dar acest lucru nu a durat mult timp. Treptat, au apărut legi care le interzicea evreilor să meargă la cinematograf. Acest lucru a durut-o foarte mult pe micuța Anne care adora acel loc absolut magic, unde putea să urmărească jocul actoricesc și cum oamenii pot fi fericiți și deschiși. Totodată a fost nevoită să se transfere la o școală pentru evrei, iar puțin mai târziu toți evreii au fost obligați să poarte steaua lui David. Pentru a ocroti firmele de controlul strict nazist, Otto a predat pro forma conducerea lor colaboratorilor săi arieni și a pregătit o ascunzătoare în spatele oficiului firmei lui. Ascunzătoarea avea o suprafață de circa 50 m², a cărei intrare era camuflată cu o bibliotecă. Prognozele a ceea ce va urma nu-l lăsau nopțile să doarmă și înțelegea că trebuie să fie pregătit de ce e mai rău.

Pe data de 12 iunie 1942, cu ocazia aniversării vârstei de 13 ani, Anne a primit un jurnal cu carouri alb-roșii, cu cheie. În el, făcea confidențe unei prietene imaginare, Kitty, pe teme de religie, dragoste și sexualitate.

Pe data de 5 iulie 1942, Margot, sora mai mare a Annei, a primit o înștiințare că va fi trimisă într-un lagăr de muncă. În caz de neprezentare, toată familia Frank urma să fie arestată. De aceea, familia Frank s-a hotărât să se ascundă mai repede decât planificaseră inițial. Pentru a deruta autoritățile, și-au lăsat locuința în dezordine, cu un bilet care crea impresia că ar fi fugit în Elveția. După o săptămână, li s-a alăturat în ascunzătoare familia van Pels, iar în noiembrie 1942 Fritz Pfeffer. Cei ascunși au locuit mai bine de doi ani în ascunzătoare. În acest timp nu au putut ieși afară și trebuiau să aibă grijă să nu atragă atenția asupra ascunzătorii prin zgomote, lumină etc. Iar colegii de serviciu a lui Otto îi asigurau cu alimente și produsele de care aveau nevoie.

Anne scria în jurnalul ei că uneori îi era frică: „Trebuie să nu producem niciun zgomot, ca să nu ne găsească. Uneori, am impresia că aici e atât de puțin spațiu, încât simt că mă sufoc”.

Timp de doi ani, tânăra a scrie în jurnal tot ce se întâmplă și ce simte. Într-o zi, ea aude la radio cum autoritățile olandeze îndeamnă oamenii să păstreze notițele despre fărădelegile comise de germani. Atunci, Anne decide să-și redacteze înscrierile și să le dea o formă de povestire pe care o numește „Ascunzătoarea”. Însă, ea nu reușește să finalizeze redactarea, pentru că la 4 august 1944, naziștii au venit la locuința din Prinsengracht după ce cineva îi trădase sunând Gestapo-ul. Cei ascunși au fost trimiși la Auschwitz, cel mai mare lagăr de exterminare nazist, unde cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte prin înfometare, împușcați sau sufocați în camerele de gazare, ascunse sub forma unor dușuri.

Pe 3 septembrie 1944 a plecat ultimul tren spre Auschwitz (cu 1.019 evrei), unde a ajuns după două zile. La rampă, femeile și bărbații s-au văzut pentru ultima oară. Anne împlinise 15 ani cu trei luni înainte de sosirea la Auschwitz, scăpând astfel de o moarte imediată, deoarece 549 de pasageri, inclusiv toți cei sub vârsta de 15 ani, au fost trimiși direct în camerele de gazare. Peste o lună, Anne, sora și mama ei au fost transferate în lagărul de concentrare Bergen-Belsen. În martie 1945, în lagăr a izbucnit o epidemie de tifos, care a omorât mii de oameni, printre care era și Anne, iar peste mai puțin de o lună, trupele britanice au eliberat lagărul de concentrare.

Otto Frank, tatăl Annei, a fost singurul care a supraviețuit dintre cei care se ascunseseră în Prinsengracht 263. După eliberare, el a mers l aunul dintre cei mai buni prieteni ai familiei care a păstrat jurnalul Annei. Otto este surprins și profund marcat de notițele făcute de fiică. Se dovedește că fiica lui visa să devină scriitoare sau jurnalist și a vrut să-și publice poveștile despre viața pe care a petrecut-o în acest adăpost. Prietenii lui Otto îl conving să publice jurnalul. Pe 25 iunie 1947, cartea este publicată într-un tiraj de 3.000 de exemplare. Și acesta este doar începutul: cartea este tradusă în 70 de limbi și servește ca material pentru filme și spectacole. Oamenii din întreaga lume fac cunoștință cu povestea Annei, iar în 1960 adăpostul se transformă în muzeul Anne Frank House. Otto, până la moartea sa în 1980, continuă să participe activ la activitățile Muzeului și Fundației Anne Frank, în speranța că cititorii jurnalului fiicei sale vor putea recunoaște pericolele asociate cu discriminarea, rasismul și ura față de evrei.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Alegeri2 ore în urmă

Pandemia, pretext pentru a restricționa votul în diasporă? Soluții

Pe data de 10 iulie 2020, în cadrul emisiunii „Președintele răspunde” Igor Dodon a făcut o declarație despre următoarele alegeri...

Social6 ore în urmă

Trei știri bune din Moldova: rezerve locale pentru iarnă, cetatea Sorocii în imagini și clătite olandeze la Chișinău

Umple-ți borcanele la Cămara Fest În fiecare sâmbătă de august în Scuarul Catedralei Mitropolitane va fi organizat un târg al...

Social10 ore în urmă

13 iulie 2020. COVID-19, PE SCURT: 57 cazuri noi de infectare și șapte decese

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

LifestyleO zi în urmă

Partea plină a paharului. Lucrurile bune pe care ni le-a adus pandemia

PE SCURT Înainte de pandemie, cu o zi înainte ca echipa Moldova.org să înceapă munca de acasă, din autoizolare am...

Politică3 zile în urmă

Pe banii noștri: un deputat în căutarea identității și două partide care s-au lansat în gaming și aplicații mobile

La începutul acestei săptămâni Parlamentul părea că nu se putea trezi. Era luni dimineața, iar în acel moment, exista cam...

Social3 zile în urmă

Cine a fost Lia Manoliu – sportiva din Chișinău care a intrat în Cartea Recordurilor

Lia Manoliu a fost o atletă română, laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968 și cu...

Social3 zile în urmă

10 iulie 2020. COVID-19, PE SCURT: Starea de urgență se prelungește până pe 31 iulie

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

Advertisement

Politică

Politică4 zile în urmă

Rezumat din Parlament: angajarea răspunderii și minus două ore de democrație

Pe ordinea de zi ședinței au fost puse inițial 42 de proiecte de legi. Printre acestea au fost și alte...

Divertisment6 zile în urmă

Va interzice Putin curcubeul?

PE SCURT Pe 3 iulie, la o întâlnire dintre Vladimir Putin și membrii grupului de lucru pentru amendamentele la Constituție,...

PoliticăO săptămână în urmă

Protest în regiunea transnistreană: „Noi nu vă limităm în totalitate”

PE SCURT Pe 2 iulie, în Râbnița a avut loc un protest după ce așa-zisele autorități transnistrene au anulat permisele...

Politică2 săptămâni în urmă

Ce înseamnă schimbările în Constituția Rusiei și cum ar putea influența regiunea transnistreană. Explicăm

PE SCURT De pe 25 iunie până pe 1 iulie are loc referendumul pentru modificarea Constituției Federației Ruse. În regiunea...

Politică3 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. Trei sate moldovenești din stânga Nistrului au trecut în subordinea Tiraspolului?

PE SCURT Așa-zisele autorități transnistrene anunță că aproape 80% dintre cazurile de COVID-19 au fost tratate.  Thomas Mayr Harting, reprezentantul...

Politică4 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. „Discriminare. Autoritățile moldovenești nu au anulat bacalaureatul pentru studenții din regiune”

PE SCURT Astăzi, 16 iunie, în regiunea transnistreană, se încheie starea de urgență, însă restricțiile rămân în vigoare. Acest lucru...

Istorie1 lună în urmă

„Politicienii folosesc divizarea în societate, manipulând cu preferințele alegătorilor”, spune o doctoră în Științe Politice

PE SCURT Instalarea stării de urgență pare că a amplificat problemele politice și divergențele existente în societate, la fel ca...

Advertisement

Opinii

iulie 2020
L Ma Mi J V S D
« iun.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031