Era aproape seară când mama a intrat în cameră. Împietrită, s-a sprijinit de birou și m-a rugat să stau jos. Știam că ce urmează nu e de bine:
— M-a sunat Iulia. A murit Dănuț.
Dănuț era tata. Și totuși, în mine nu s-a mișcat nimic. Nici când i-am văzut pe bunici plângând. Nici când am fost după poduri. Mă întrebam doar: de ce ne comportăm ca o familie, când n-am mai vorbit de ani de zile? De ce plângem un om care ne-a distrus complet pe toți?
Tata a murit la Piatra Neamț, orașul care îmi este acum acasă. Așa că i-am așteptat trupul o zi. Bunicul Costică fuma o țigară. M-am așezat lângă el. Cel mai cerebral dintre toți, dar și omul care-l lega pe tata de calorifer când era copil. Poate că acolo s-a născut violența din familia noastră.
Am stat în liniște, în cimitir, până a venit mașina mortuară. Când au scos sicriul, am privit temătoare omul din el. Frica mi se urca în șira spinării, în timp ce capela vuia de plânsul rudelor.
A venit preotul. Când a ajuns la ,,iertarea greșelii cea de voie și cea fără de voie”, am izbucnit în plâns. Nu mă puteam opri. Mama era în șoc. În mintea mea se derulau toate greșelile cu voie: toate scandalurile, pumnii, frigul din oase de la dormitul în boxă sau plimbările prin oraș cu autobuzul, până se retrăgea la garaj. Toată teroarea nocturnă. Toată rușinea. Toată fuga.
Câteva zile mai târziu, s-au bătut cuiele. Durerea mea n-a dispărut. Nimeni şi nimic nu a vindecat. Au trecut 12 ani și acum bâjbâi la granița iertării.
Băiețelul meu, de 3 ani și jumătate, știe că unul dintre bunici este „steluță” și că mi-a fost tată. Nu știe teroarea. Nici cât de greu îmi e să-l cresc fără să fi avut eu însămi un model patern.
Sunt zile când mă întreb cum ar fi fost dacă am fi fost o familie normală. Cum aș fi văzut dragostea? Cum aș fi privit bărbații? Cum ar fi fost dacă alegea familia și nu alcoolul?
Îl privesc în poza de pe cruce, iar în mintea mea totul începe din nou:
Era primăvară când tata venea acasă cu flori. Mama primea mereu buchetul cel mai frumos, așa că făceam schimb. Ea lua ghioceii, eu mă alegeam cu zambilele. Apoi revenea „normalul”: tata venea acasă băut și pus pe ceartă. Sau pașnic, dar noaptea pornea scandalul. Alteori ajungea acasă înaintea noastră, și noi așteptam afară, până adormea, ca să putem intra. Ne plimbam cu autobuzul dintr-un capăt în altul al orașului. Asta până se retrăgeau la garaj.
Nu-mi amintesc să ne fi lovit. Dar știu sigur că, într-o ceartă, a aruncat cu sticla de clor după mama. Cele mai multe amintiri cu el sunt despre pereți loviți, scaune trântite, compostori sparți.
Aveam 4 ani când mama a divorțat. Pentru că-l iubeam și credeam în promisiunile lui, am convins-o să-i mai dăm o șansă. Nu a durat mult. Ne-am luat din nou lucrurile și am plecat la părinții ei. Îmi aduc aminte și acum că tot ce am putut lua a încăput în două taxiuri.
De atunci, ani întregi am purtat cu noi rușinea. Când ne întâlneam cu vreun vecin, salutam și priveam în pământ, cu imaginea tatei făcând scandal în minte – de obicei la bustul gol, fluturându-și tricoul și urlând.
Relația cu el a fost fluctuantă. Ani întregi fără contact, apoi apropieri forțate, organizate de bunica. În clasa a șaptea, după ce fusese la dezalcoolizare, mi-a fugit pământul de sub picioare când l-am văzut intrând în casă. Eram la părinții lui. Mama a zis doar:
— Noi o să plecăm.
A refuzat să-l mai vadă. Dar, pentru că era tatăl meu, a lăsat la latitudinea mea dacă vreau sau nu să-l mai întâlnesc. Cu aceeași naivitate de la 4 ani, am acceptat. Ne vedeam în parcul din fața blocului. Avea mereu o sacoșă cu ceva – de obicei un pui rotisat de la Carrefour. Prima dată mi-a oferit bani. I-am refuzat. (La divorț, renunțase la serviciu doar ca să nu plătească pensie alimentară.)
Discuțiile erau stinghere. Școală. Serviciu. Bunici.
Până într-o seară, când i-am spus mamei că tata mirosea a alcool. La următoarea întâlnire, l-am întrebat direct. Mi-a confirmat. M-a simțit că vreau să plec. I-am spus că sunt dezamăgită. Că alcoolul și pastilele nu o să-l ajute. Că bunica va fi și ea dezamăgită. Și am plecat.
Apoi, la telefon:
— Când o să fiu bătrân, o să-mi aduci un pahar cu apă la pat?
— Dacă nu o să mai bei, da. Dacă nu, nu.
Sinceritatea mea a declanșat un alt scandal. Ultimul. Panica s-a întors. Îmi amintesc cum îi ceream iertare mamei. Noaptea suna interfonul. Uneori și soneria. Uneori urlete. Alteori amenințări. Apoi, a jurat că mă va răpi.
Bunica Corina (mama mamei) a venit să stea cu noi. Mama a vorbit cu școala, a dus poza lui la pază. Nu mergeam nicăieri singură. Plângeam. Nu voiam să afle colegii mei.
Mă lua bunicul Costică de la școală. Același bunic care, în ciuda trecutului, a știut atunci de ce parte trebuie să fie.
Printre ultimele imagini cu tata, asta rămâne:
Dormea în scara blocului. Mama mergea înainte, bunica Corina rămânea în urmă să-l țină pe loc. Mama suna la poliție. Ne întâlneam cu echipajul.
— Măcar să duc fata la școală și să ajung la muncă. Rețineți-l 20 de minute, vă rog.
Într-o zi, am mers la secție să dăm declarație. Iar comisarul m-a întrerupt:
— Indiferent de situație, e tatăl tău și așa va rămâne. Trebuie să-l respecți și să-l iubești.
După acel trebuie, am refuzat să mai vorbesc. Din priviri, am rugat-o pe mama să plecăm. Era clar că nu vom primi sprijin.
După 10 ani, au ajuns să fie iar împreună, toți 3, într-o casă „din ceruri” așa cum îi spun copilului meu. Când mergem la casa din cimitir, e ultimul pe care îl privesc. În poză e un bărbat frumos, bucălat, cu ochi albaștri superbi și păr creț. Frumos, ai spune. Eu nu mai simt teroarea, dar nici iertarea nu e completă. Și poate că iertarea nu e punctul final. Poate e doar o stație unde oprești uneori să respir.
În 12 ani, o singură dată l-am visat. Fără chip, doar ca o umbră. Avea niște șosete albe rupte și spunea că îi e frig și foame. Mi-a fost milă, gândindu-mă cât de greu poate duce și el povara urii mele acolo Sus.
Dacă ar fi să spun ce am învățat de la mama în anii ăia e că iertarea nu înseamnă să-l mângâi pe frunte pe cel care ți-a sfărâmat familia. Înseamnă să nu-i mai cari faptele ca pe o vină.
Probabil, acum, granițele mele de asta sunt atât de clare. Le pun cu mâna mea. Și dincolo de ele nu mai e frică. E viață. Sunt copiii mei care râd. E liniștea în care nu se mai strigă.
Uneori, granițele pe care le punem sunt începutul libertății noastre.
Mulți ani am evitat să tratez trecutul ca pe o problemă. Am trăit „normal”. N-am vorbit. Dar mă înfurii la știri despre violență domestică. Și intervin, chiar cu riscul de a „mi-o lua peste ochi”, cum zice mama.
La început acestei luni, conduceam spre Iași. La radio: „O femeie a fost înjunghiată în plină stradă, la Buftea, de fostul partener. Împotriva lui fusese emis ordin de protecție.”
De la începutul anului până azi, 30 de femei au fost ucise în România. Aproape zilnic una dintre ştiri este despre violenţă domestică.
Niciun ordin de restricție nu ne va salva, dacă, în urma unei declarații, un comisar ne spune că poziția ghiocelului e cea mai potrivită pentru noi, femeile. Nu există legi sau oameni ai legii care să ajute cu adevărat. Asta ne spune cifra 30.
E o graniță între iertare și iubire. Între iubire și bătaie. O graniță pe care doar cu educație, terapie, iubire de sine și foarte mult curaj o poți trece.
Curaj.
Autoare: Alexandra Fodor
