De secole aici locuiesc români, mândri urmaşi ai dacilor liberi. Iubitori de neam, păstrători de tradiţie, astfel i-am cunoscut pe maramureşenii din Biserica Albă, localitate românească din dreapta Tisei (Ucraina). Chiar în centrul satului este bustul poetului Mihai Eminescu. E un loc în care îţi aminteşti frumoasa şi tulburătoare creaţie a Luceafărului – „Doina”. Oamenii locului o spun cu lacrimi, cu tristeţe, cu doruri, cu dureri. „De la Nistru pân’la Tisa”… Dar dincolo de ea, în dreapta, tot români sunt, rupţi de fraţi.
Biserica Albă e (și o carte) o localitate „bătrână” din Maramureşul istoric şi se află la o distanţă de 575 de kilometri de Chişinău. Chiar dacă nu apare pe harta Ucrainei şi nici pe cea a regiunii Transcarpatia, aceasta are o pornire istorică foarte veche, de prin anul 1373. Se presupune că toponimul ar fi provenit de la un lăcaş sfânt care se află pe malul Tisei şi era de culoare albă. Cu timpul, apele au şters-o de pe faţa pământului, însă denumirea pentru localitate a rămas. Chiar dacă ucrainenii i-au spus localităţii Bila Ţerkva, românii de aici au zis dintotdeauna „Am fo ş-om hi în veci din Biserica Albă!”
Când îi privesc, îi ascult pe românii de aici, constat că în tot ceea ce fac sunt plini de trăire, cântă – nu doar pentru că aşa li se cere, ci pentru că asta le vrea sufletul, joacă – pentru că astfel ştiu mai bine să arate cine sunt. Gheorghe Berinde, primarul de la Biserica Albă, afirmă „Ne-am păstrat pentru că tare suntem uniţi şi nu ne asimilăm, pentru că limba, portul şi tradiţiile ni le purtăm aşa cum a fost şi o sută de ani în urmă şi mai mult. Aici, putem şi arătăm că noi în zona aceasta suntem cineva – comunitatea românească”, zice primarul.
Elvira Chilaru, de la radioteleviziunea din Ujgorod, originară din Basarabia, realizează de trei decenii emisiuni despre românii din Transcarpatia. Zice că de fiecare dată constată că moroşenii sunt ataşaţi de pământul lor, de cultură, de limbă română, de spiritualitate. Colega îmi spune: „Hai să ne amintim de jocul nostru din Basarabia?… E unul parcă rupt de pământ, de realitate – picioarele ridicate cât mai sus. Aici, însă, parcă ar fi o spirală a vieţii. E încântător să vezi cum joacă, cântă, vorbesc!”
În zilele de sărbători şi atunci când vin oaspeţi micii apşeni se îmbracă cu mândrie în port moroşenesc. Mare bucurie când băieţii sau coconii, cum li se spune pe aici, iau clopul, cămaşa, gacii largi şi încing cu chisăul, un fel de brâu, iar pe umăr îşi pun o traistă, iar iarna mai îmbracă şi lecru, adică un fel de cojocel. Fetele sau coconiţele poartă şirincă, adică basma, cămăşi cu trăsură, adică cu un fel de floricele cusute cu acul, zadie în dungi (catrinţă) şi ştinci (ştrampi) de lână.
No, bine, să pornim la drum spre Maramureşul istoric!
