De Argentina Gribincea
”Cine uită, nu merită” (N.Iorga)
Într-un articol publicat încă în 2006 argumentam de ce avem nevoie de un Muzeu al Ocupației Sovietice. Au trecut aproape trei ani de atunci, și încă nu avem un astfel de muzeu, ba mai rău, comunismul face jertfe, nepedepsit, și azi, sfidând orice principiu democratic, încercând să se impună, așa cum știe el mai bine, prin violență, ură și minciună. Parcă ar dori să ne atenționeze că am putea ajunge să confirmăm celebra frază a lui George Santayana: ”Cine își uită trecutul este condamnat să-l repete”.
Divizarea populației în ”stataliști” și ”antistataliști” este exact metoda stalinistă de a inventa ”dușmani ai poporului”, pentru a instaura frica și obediența în societate sau, ca să folosim o expresie descoperită chiar de liderii PCRM, pentru a ”neutraliza juridic” opoziția. Dacă mai era nevoie, astea vin să confirme ceea ce ziceau membrii rezistenței anticomuniste despre comunism: “Stalinismul e definiția comunismului” (Petre Țuțea); ”…totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai ales manifestarea unei atracții pentru moarte” (Nicolae Steinhardt). Sau, ca să cităm un alt fin cunoscător al particularităților sistemului comunist, Andrei Pleșu, ”Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului. Are nevoie de susţinerea unor spectre. Iar ataşamentul tenace al unora pentru idealurile lui „de veacuri” şi pentru „viitorul lui de aur” e o formă de necrofilie.” (vezi: http://www.azi.md/ro/comment/2362). Nu degeaba PCRM evită demonstrativ să ia atitudine față de crimele din perioada stalinistă. Este, în mod evident, o formă de a-și exprima obediența față de Moscova, dat fiind că și Rusia a calificat, recent, decizia Adunării Parlamentare a OSCE de a egala crimele lui Hitler cu cele ale lui Stalin drept insultătoare la adresa Rusiei (http://www.cotidianul.ro/stalin_egalul_lui_hitler_in_viziunea_osce-90652.html). Cu toate că R.Moldova face parte, fără îndoială, din grupul fostelor republici sovietice care ar putea și ar trebui să beneficieze de eventuale despăgubiri din partea Rusiei, care, după exemplul Germaniei, este datoare să-și răscumpere vina față de victime, PCRM preferă să ignore interesele cetățenilor săi, care au suferit în timpul ocupației sovietice, și nu li s-a făcut dreptate nici până azi. Sigur, această atitudine este dictată de nevoia susținerii politice, în special electorale, din partea Rusiei pe care speră să o primească PCRM. Trebuie menționată consecvența PCRM în felul de a fi… inconsecvent: să nu uităm că, în 2005, Moscova era ”dușmanul statalității moldovenești”, iar Vestul, incluisv România, era considerat prieten. Azi este exact invers.
Pluralismul și dialogul sunt incompatibile cu mentalitatea comunistă. Dacă analizăm acțiunile PCRM, observăm că liderii lui confundă pluralismul cu ”instabilitatea”, ”democrația” cu ceea ce ei numesc ”antistatalism” (cuvânt inventat prin analogie cu binecunoscutul ”antisovietism”, probabil), lipsa unui control eficient din partea societății civile asupra acțiunilor Puterii cu ceea ce ei numesc ”statalitate” (corect – ”suveranitate și independență”) etc. Întregul sistem de manipulare al PCRM se bazează pe confuzia dintre principiile democratice și diverse noțiuni perimate, preluate din arsenalul celor doi dictatori, Hitler și Stalin (de exemplu, xenofobia și incitarea la ură contra unei părți a societății – în particular contra celor care se autoidentifică drept români din Republica Moldova), pe care PCRM le folosește fără a ezita, în lupta contra opoziției, acuzând-o, paradoxal, de carențe și păcate care nu se găsesc în discursul politic al acesteia, dar sunt usor detectabile în însuși programul PCRM. Este elocvent, în acest sens, unul dintre documentele programatice, Concepția Politicii Naționale, doctrină elaborată de PCRM și adoptată în 2004, implementată cu insistență de către partidul de guvernământ (a se remarca, mai ales, conotația negativă, cu vădită intenție de anatemizare a oponenților politici, din sintagma ”neutralizare juridică”).
La baza doctrinei așa-numitului ”moldo-statalism” stă teoria conform căreia moldovenii nu ar fi și români. În conformitate cu una dintre ideile principale ale ”teoriei”, ”românii sunt țigani”. Exemple în care această confuzie este inculcată cu mare abilitate, continuând practicile din perioada stalinistă, sunt destule. Unul, destul de recent, în articolul, De ce moldovenii (majoritatea) nu sunt români? , unde editorialistul de la Moldova Suverană sugerează această idee, insistând asupra unei expresii (”vorbă țigănească”, după cum o numește autorul) care, chipurile, ar fi foarte populară la români. Redactorul Moldovei Suverane, Ion Berlinschi, într-un articol publicat în Tineretul Moldovei, din 23 mai 2002, cu ajutorul unor fraze de-a dreptul schizoide (încercând, în mod ridicol, să evite acuzațiile de rasism), induce cititorului frica de o iminentă ”invazie țigănească” a Basarabiei, în cazul unei eventuale uniri cu România. Tertipurile acestea nu sunt noi. După cum ziceam, chiar la începutul elaborării teoriei privind ”specificitatea” moldovenilor în raport cu alți români, în RASS Moldovenească, au fost încercări de a face rost de argumente în urma unor măsurători antropologice, pentru a demonstra diferențele rasiale dintre moldoveni și români (vezi, de exemplu: A.Gribincea, M.Gribincea, I. Șișcanu, Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească, Chișinău, ed. Civitas, 2004, pag.8-9; 193; 224; 320-323. – http://argribincea.files.wordpress.com/2009/03/politica-de-moldovenizare-carte4.pdf). Dacă luăm în considerare și cel de al doilea ”argument” al presupusei diferențe dintre moldoveni și români, și anume ”toți românii sunt fasciști” (ca și cum fascismul ar fi un element constitutiv al ”ADN-ului românesc”), înțelegem că românofobia promovată, azi, de PCRM, este, în subtext, în esență, și rasistă, pentru că îi demonizează atât pe români, cât și pe rromi, în calitate de minoritari. Cu alte cuvinte, așa-zisul ”moldo-statalism” are toate caracteristicile dezgustătoare ale xenofobiei și extremismului de tip fascist.
Altă confuzie cultivată cu bună știință de PCRM este lupta înverșunată a PCRM (care, de altfel, nu este original, ci face cu succes emulație demult dispărutului de pe scena politică PDAM), pentru a impune viziunea stalinistă asupra istoriei, sub pretextul că asta ar contribui cumva la ”fortificarea statalității moldovenești”. PCRM nu ține seama că această versiune a istoriei noastre a luat naștere în perioada în care nici nu se putea vorbi despre o cât de mică suveranitate sau independență a teritoriului care astăzi face parte, de jure (nu și de facto), din statul Republica Moldova – am în vedere Transnistria – dat fiind că aceasta era, la acea oră, în totalitate, la cheremul comisarilor de la Kremlin.
În concluzie, cu toate că partidul de guvernământ ne asigură ca nu este xenofob, că nu este acel partid comunist, genocidar și criminal, care a deportat și condamnat fără judecată în anii puterii sovietice, discursul acestui partid nu se deosebește prea mult de cel din perioada în care partidul comunist a comis crime împotriva umanității, dominând cu ajutorul fricii și terorii, iar PCRM refuză să se dezică public de trecutul său criminal. Mai mult, acțiunile instituțiilor de forță din zilele protestelor postelectorale demonstrează că nici metodele de lucru al acestora nu s-au schimbat prea mult, tortura fiind practicată la fel și în aceste zile. În aceste condiții, și dat fiind că armata rusă continuă să ocupe o parte din teritoriul actualei Republici Moldova, creând dificultăți și mai mari pentru un adevărat reviriment social și politic în această regiune, se poate constata că democratizarea societății moldovenești, despre care se vorbește atâta, nu numai că nu a avansat, ci, dimpotrivă, stagnează sau chiar regresează. Am ajuns în punctul din care am pornit acum 20 de ani. Dacă vom continua direcția în care am mers până în prezent, o să ajungem într-o țară inexistentă (URSS), unde nu ne așteaptă nimeni (și nimic bun), unde ”fratele mai mare” este profund dezamăgit de lipsa noastră de supunere, manifestată în perioada de destrămare a URSS, și unde vor dicta sărăcia și fărădelegea. Sigur, există și soluția integrării în structurile euroatlantice. Dar pentru asta, se cere spirit cific și efort – pentru a ne asuma valorile democratice, care guvernează în tările din UE. În acest sens, cred că cel mai complicat lucru este să convingi clasa politică de necesitatea de a renunța la orgolii și a se dedica unei cauze comune pentru întreaga societate. Dificilă sarcină pentru o societate mistuită de crize de tot felul: de la cele economice, la cele (geo)politice și identitare. Iată de ce am considerat că e bine să revin cu ideea necesității unui Muzeu al Ocupației Sovietice, care să ne apere de puseurile românofobe ale guvernanților noștri, de azi sau de mâine.
