Am tot zăbovit la alegerea titlului. E romanul pe care tocmai l-am terminat o distopie sau o realitate care nu mai pare atât de distopică? Dacă e așa, cât de aproape suntem de ea? Îmi amintesc articolele pe care le-am citit despre generozitatea mai multor corporații americane și din Europa de Vest – Ești o femeie trecută de treizeci și cinci? Nu ai unde să te grăbești, îți oferim abonament la cele mai bune clinici care vor avea grijă de ovocitele tale. Nu știi dacă mai ai? Testează-ți gratuit rezerva de ovocite!
Și discuția pe care am prins-o într-un restaurant din Chișinău în urmă cu câțiva ani. Câțiva tineri din diasporă întorși la vetrele lor în vacanța de iarnă povesteau cu entuziasm despre toate beneficiile pe care le primesc de la angajatorii lor. Asistam la o competiție de beneficii. Bufeturi generoase de trei ori pe zi, e comod, a zis unul, dimineață nu pierzi timp să-ți gătești dejunul, seara nu pierzi timp pentru cină. Săli de sport, abonamente wellness, reduceri la vacanțe, consiliere psihologică, masaje la birou.
Despre asta e Costul vieților noastre, romanul de debut al Liubăi Rusnac, apărut recent la Editura Cartier. Liuba e originară din Republica Moldova, și-a făcut studiile la București, acolo unde a locuit și a profesat mai mulți ani, iar de cinci ani locuiește la Viena. Costul vieților noastre e despre costul pe care îl plătește un individ, o femeie în cazul romanului, personajul principal e feminin când semnează un pact cu corporația. Am urmărit o realitate în care viața e livrată la pachet, organizată, optimizată, fără timp mort. Viața omului e deșartă fără un loc de muncă, își spune femeia, copleșită de gândul că ar trebui să-și organizeze singură viața dacă s-ar pomeni cu toate orele pe care le dedică corporației în gestiunea sa.
Romanul e despre o viață organizată în jurul muncii, nu în jurul vieții. Un pact cu diavolul prin care renunți la bătăi de cap, dar și la viață. O viață în care ți se oferă soluții pentru probleme adevărate și inventate, soluții pentru o viață pe care nu mai ai timp să o trăiești. Totul pentru performanță. Nu ai timp pentru copii? Îngheață-i. Nu ai timp pentru tine? Îți dăm wellness la birou. Nu ai timp să respiri? Uite, o aplicație care te învață să respiri, e gratuită pentru angajații instituției! O viață în care autoritatea te convinge că pregătirea micului dejun e o pierdere de timp, ne vom îngriji noi de tine, păstrează-ți energia pentru ședințele, tabelele, clienții noștri.
Mă necăjește propriul meu cap filmat de cameră încontinuu. Mă uit la fața mea obsesiv. Văd în timp real cum îmbătrânesc. N-am spus asta nimănui niciodată, dar mă gândesc la trecerea mea mereu când sunt la muncă. Ar fi trebuit să-i vorbesc despre asta colegei de la Forța Umană. Ea ca femeie m-ar fi înțeles. Niciun alt om din nicio altă generație nu și-a privit întruna fața cum se îndreaptă spre moarte.
Romanul te duce într-o stare de neputință profundă, ce mai e și omul în mașinăria asta a capitalismului? Greața pe care o simte personajul principal când lucrurile o iau la vale, sentimentul de lehamite că viața nu-i aparține, dar nici n-ar ști ce să facă cu o viață care nu i-a aparținut până acum se transmite cititorului. Unele pasaje m-au amețit la propriu, grețurile ei au devenit ale mele. Nu e o carte care să-ți lase loc de speranță, va reuși să învingă răul cel mare, va triumfa binele, autonomia, liberul arbitru? Va afla că e otrăvit mărul? Și-apoi cum să numești un Rău pe acest ceva care îți dă casă cu doar cincizeci și cinci la sută din salariul tău net, îți oferă asigurarea medicală, transportul public și-ți lasă bani și de cumpărături online?
Lectura nu-ți lasă loc de speranță, nici așteptări de deznodământ. Nu te întrebi unde va ajunge personajul sau dacă va ajunge undeva, dacă încercările ei de-a tatona granițele acestui sistem se vor solda cu ceva. Lectura mi-a amintit de Povestea furnicii de Ion Druță și fața băiețelului meu când îi citeam frazele finale. Poate a ajuns furnica acasă, poate s-a pierdut undeva în mijlocul miriștii. Oricum însă, chiar dacă s-a pierdut, avusese și ea în viață o mică poveste a ei – vrasăzică, trăise. Niciun gram de revoltă pe fața lui. O poveste predestinată, cine suntem noi, oamenii, în mașinăria asta a capitalismului? Iar dacă capitalismul e cea mai bună formă pe care am găsit-o până acum, atunci de ce ne simțim atât de pierduți? Ne deranjează că suntem prinși într-un sistem sau faptul că ne potrivim în el atât de bine? Cine suntem în afara productivității? Suntem?
Mi-au plăcut mult semințele de educație financiară pe care le-am găsit pe ici colea în roman. Nu e un roman revoluționar, dar cu siguranță cititorii își vor pune întrebări despre propria lor traiectorie și societatea în care trăim. Personajul nu-și dorește răsturnarea sistemului, dar nici nu se adaptează complet. Care este costul acestei neadaptări? Forța de rezistență a personajului nu e lupta, ci conștientizarea. Aș vrea să câștig la loterie și să devin o rămurică nouă, care urcă mai aproape de soare. Să-mi crească salariul cu patru procente la anul sau, și mai bine, cu rata inflației și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trăiesc în viitor în mai mulți metri pătrați.
În lumea construită de Liuba Ministerul Culturii trece la Ministerul de Investiții. Arta, cărțile sunt produse ca celelalte, dacă se vând – bine, dacă nu, nu au rost să existe. Literatura, arta trebuie să performeze. Nu mai e o distopie. Creșterea TVA-ului la carte pentru edituri în România a făcut să ajungem acolo. Se cumpără și mai puține cărți și, prin consecință, se vor publica și mai puțini autori români. Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier spune în această anchetă a revistei Matca că au început să se caute cărți mai subțiri pentru cărțile voluminoase sunt mai scumpe. E greu să vinzi cărți cu peste trei sute de pagini. Oare Costul Vieților noastre a fost scurtat ca editura să-l poată scoate la un preț decent în librării? În condițiile actuale economice, e aproape o minune că editurile publică autori debutați. Mulțumim editurilor care o fac.
