Noutatea că urmează avanpremiera unui nou film moldovenesc m-a făcut să sar ca arsă de la birou și să mă asigur că reușesc să ajung (scuze, colegi!). După ultimele apariții încântătoare din cinematografia autohtonă (Carbon, Varvara, Tunete), intuiția mi-a spus că va fi o experiență deosebită . Și nu m-am înșelat.
Sala se umpluse de spectatori, luminile s-au stins și doar la câteva minute de la începerea filmului, m-am surprins întrebându-mă: Câtă supărare încape într-un om orgolios?
Doi vecini, trecuți de vârsta a treia, nu-și mai vorbesc de câteva decenii, doar fac schimb de priviri ranchiunoase. În schimb, umorul și culorile pline de viață din film îmi sugerează eronat că deznodământul va fi curând dezvăluit.
În mai puțin de câteva secunde îmi simt obrajii umezi, iar zâmbetul s-a retras fără să-mi dau seama. Curiozitatea se ia de mână cu tristețea așternută brusc și începe să mă poarte printre hotare.
Impresii și revelații
La mai bine de patru ani de la lansarea „Carbon”, filmul care a făcut furori pe piața cinematografică moldovenească, regizorul Ion Borș a adus ceva la fel de intens, dar sub altă lupă. Mai exact, o nouă comedie care m-a făcut să mă gândesc la felul în care alegem să navigăm prin viață și la „hotarele” pe care le creăm. Umor, acțiune, un sat moldovenesc și câteva familii pentru care o tragedie a însemnat un punct de cotitură neașteptat.
Nu voi da din casă prea multe, or filmul urmează să aibă lansarea oficială în câteva zile. Însă vreau să împărtășesc câteva gânduri care s-ar putea să-ți pară relevante după vizionare:
1. Avem o cultură a comunicării defectuoasă
Conflictele prezentate în peliculă se agravau simțitor din cauză că protagoniștii nu alegeau să comunice asertiv. Își aruncau mormăieli pasiv-agresive și refuzau să-și spună sincer durerile pentru că percepeau asta drept o slăbiciune. Dialogurile surprindeau câte un „mhm” (varianta cenzurată 😀) care funcționa fix ca benzina peste foc.
2. „Femeile sunt cele emoționale”
Acest stereotip a fost încă o dată combătut pentru că am văzut femei în epicentrul unor mari avalanșe emoționale create de… bărbați. Aceștia alegeau să le facă față într-un mod „puternic și matur”: își aruncau la fiecare a doua ocazie câte un pumn în față. Scenele din film amintesc că bărbații nu sunt mai „puternici” dacă aleg să își ignore emoțiile, iar furia este tot o emoție – pentru cine încă o consideră intrusă în spectrul de trăiri.
3. Niciodată nu e prea târziu
Pe lângă firul narațiunii (nu dau spoiler!), am vrut în mod special să înțeleg cum sunt portretizate personajele. Și am înțeles, aka reconfirmat, un lucru – felul în care ne trăim copilăria lasă o urmă importantă la maturitate. Uneori pășim prin ea inconștient și nu izbutim să ne scriem un alt scenariu. Alteori, găsim îngăduință față de sine și vrem să schimbăm lucrurile care dăunează atât nouă, cât și celorlalți. Iar filmul a fost o dovadă că asta se poate întâmpla și atunci când vârsta ne poziționează mai aproape de inevitabilul care ne așteaptă pe toți – moartea.
4. Ne vindecăm în relație cu ceilalți
Uneori pornim în viață cu premisa că totul depinde de noi, că suntem autosuficienți și că nu avem nevoie de nimeni altcineva. Ceea ce nu e adevărat și aproape periculos. Filmul a ilustrat perfect acest lucru. Părinții au reușit să își revadă comportamentul cu gândul la copiii lor, partenerii au făcut alegeri care să facă bine cuplului, iar din dragoste s-au născut atât răbufniri, cât și multă compasiune.
Eu am savurat vizionarea noului film autohton. Acesta a fost un bun prilej să văd cu ochi de spectator cultura în care am crescut. Să resimt căldura limbajului și familiaritatea locurilor. Să îmi aduc aminte că „mâine” poate fi mai aproape decât cred. Și să nu las supărarea să crească în piept, acolo unde am o inimă ce poate cuprinde mai multă iubire decât ură.
