Se întâmplă uneori ca jurnalismul să nu fie suficient de încăpător pentru istoriile pe care vrem să le spunem. Când formatele se scurtează și trebuie să ne încadrăm într-un reel de un minut și jumătate, unii dintre noi protestăm și facem filme de o oră și jumătate. Spun la plural, dar vă vorbesc acum de Raisa Răzmeriță, care a făcut știri, apoi longread-uri, iar la sfârșit de noiembrie a debutat ca regizoare de film documentar.
Enlarge
Premiera mondială a „Electing Ms Santa” a avut loc în cadrul prestigiosului PÖFF Tallinn Black Nights Film Festival, unul dintre cele mai importante festivaluri de film de clasă A din Europa. Tot la Tallinn, documentarul regizat de Raisa Răzmeriță și produs de Ion Gnatiuc a obținut Premiul Special al Juriului.
Enlarge
„Electing Ms Santa” ne-o arată pe Elena Cernei, o consăteancă de-a Raisei. Femeia își pune costumul de Moș Crăciun și navighează pe ulițele noroioase ale satului Găuzeni, oferind cadouri persoanelor mai nevoiașe. În film urmărim ambiția Elenei de a dezvolta localitatea și a-și îmbunătăți propria viață. Ea navighează cu iscusință și printre așteptările mamei și fiicei, mulsul vacii, obligații în gospodărie și traininguri despre egalitate de șanse și bugete locale.
Enlarge
A doua zi după premiera națională în Republica Moldova, în cadrul Festivalului MOLDOX ajuns la a X-a ediție, ne-am plimbat cu Raisa prin centrul orașului, cât Ion Gnatiuc producătorul filmului, omul cu camera, dar și soțul ei avea grijă să nu se întrerupă somnul Petrei, fiica lor.
– O să-ți pun o întrebare un pic egoistă. Cum a fost pentru tine tranziția de la rolul de jurnalistă la regizoare de film documentar?
– Aoleu! Dureroasă, foarte dureroasă! Mă simțeam ca peștele pe uscat. A fost greu să fac distincția dintre un material jurnalistic și un film documentar. Simțeam tot timpul că manipulez, că nu am făcut bine că am pus două cadre din zile diferite alături. Pe urmă am înțeles că un film documentar nu este o investigație jurnalistică și că menirea lui e diferită. Am înțeles că, dacă un material jurnalistic aduce răspunsuri la întrebări pentru oameni și cititori, un film documentar trezește întrebări și nu neapărat îți oferă răspunsuri. E mai valoros spectatorul să-și găsească singur răspuns la ele. Și asta, de fapt, mi s-a confirmat după premieră.
Enlarge
– Ce întrebări crezi că stârnește filmul vostru?
– Mai mulți și-au amintit în primul rând de unde au plecat. Am observat că glodul din film a trezit foarte multe amintiri și imagini în mințile multor oameni. Chiar dacă au ajuns de succes pe la Chișinău, au joburi serioase, trăiesc în apartamente și lucrează în birouri și nu mai au treabă cu glodul, când au văzut imaginile acelea, și-au amintit că asta există. Mie mi se întâmplă uneori ca compotul de mere sau supa de mazăre să mă ducă instant în grădiniță. Așa e și cu glodul. Majoritatea suntem veniți din sate în această capitală și majoritatea dintre noi au trecut prin spălatul ciubotelor cu peticuța. Și când vezi glodul cela, automat se activează toate amintirile – și o sută de peticuțe pe care le-a purtat, și apa ceea zoioasă și cloșcăitul prin ciubote. La muls, de obicei, ciubotele erau sparte, pentru că călcai în chiroane, în spini și intra apă.
– Și acum mergem la traininguri…
– Da, dintr-un mediu de genul acesta, normal că ți se activează niște butoane, vrei schimbare. De fapt asta pe Ileana (n.red. Elena, protagonista) o mișca – „Hai să facem ceva, să schimbăm”. Dacă nu are posibilitatea să facă drumurile, măcar curățenie în sat, organizează discuții cu femeile despre bătăi și violență, despre buget și tot așa.
Enlarge
– Adevărul este că și pe mine m-a marcat foarte tare. Și nu e glod, e glodăraie! Cât urmăream acele cadre, mă gândeam atât la Elena, care a sărit din căruță îmbrăcată în costum de Moș Crăciun și a mers mai departe, dar eram conștientă că, în spatele ei, mai este un om cu camera în mână.
– Da, a fost greu pentru Ion. A venit înghețat la miezul nopții, cu glod pân’ la genunchi, papucii murdari, dar era entuziasmat. Eu îl așteptam cu soba caldă la mama acasă.
– Explică, te rog, tehnic vorbind, care era rolul tău?
– O altă întrebare dureroasă. Desigur că e diferit față de ficțiune, unde eu nu am experiență. Nu pot să explic cum se întâmplă lucrurile pe platou și așa, dar multe elemente sunt împrumutate cumva de acolo. La un moment dat, ca regizoare, tu trebuie să-ți dai seama cam care este povestea pe care vrei s-o spui, să ți-o imaginezi, s-o urmărești, să-i faci o traiectorie. Noi am adoptat stilul observațional. Și lui Ion, și mie ne place să surprindem viața așa cum este ea. Ea îți oferă mai multe decât poți să-ți imaginezi despre ea. Și atunci rolul meu a fost să-mi dau seama care este povestea. De cele mai multe ori, eu nu eram acolo și asta a fost o alegere. Am vrut să surprindem viața lor cât mai autentică, iar asta însemna inclusiv cât mai puțină interferență din exterior. Chiar dacă eu sunt de-a locului, vedeam că prezența mea acolo influențează felul în care se întâmplă lucrurile. Și atunci am făcut un pact – Ion are căștile pe urechi și camera în mână, respectiv el nu există în spațiul ăla. Și așa am obținut această autenticitate. O altă parte din rolul meu era să merg la pitch-uri, să vând ideea, să obținem susținere financiară. După asta – la montaj. De fapt, în filmul documentar, mulți zic asta și eu sunt de acord, montajul creionează și formează filmul.
Enlarge
– Am discutat despre impactul filmului asupra publicului, dar nu mi-ai zis cum te-a schimbat documentarul pe tine…
– Au fost niște metamorfoze. Și până la film, eu eram fascinată de detalii, de lumea asta care-i aparent banală și ordinară. Dar cu filmul ăsta am învățat să le apreciez și mai mult sau să fiu și mai atentă la aceste momente din cotidianul nostru pe care eu le consideram nerelevante. Am învățat să le observ mai bine, să le simt și să le găsesc sensuri.
Lucrul la film e un proces continuu. Trebuie să scrii, să faci mereu introspecții, să încerci să înțelegi de ce este momentul X sau Y relevant și pentru film, și pentru tine. Și făcând aceste introspecții, e clar că de multe ori am ajuns la viața mea personală, la relația mea cu părinții, la relația părinților mei cu părinții lor, unde am ajuns. Eu tot din glodul ăla, de la Găuzeni, am pornit. Dar dincolo de asta, mai sunt și niște chestii practice sau mai palpabile cumva, pe care le-am învățat – să ascult, cel mai mult am învățat să ies din zona de confort. Încă învăț, de fapt.
– Dar cum arăta zona ta de confort până la film?
– Eu puteam să stau în cuibușorul meu. Și pentru că nu-mi place să ies în public, nu ies. Pentru film, a trebuit de-atâtea ori să ies pe scenă tremurând. Am avut situații când nu vedeam de stresată ce eram la un pitch, la Trieste. În fața noastră erau câteva sute de profesioniști din industrie, iar eu, fără experiență, mă simțeam așa, de la coada vacii. Și am simțit așa că mi se pune ceață pe ochi, nu văd nimic. Și aici i se datorează mult și lui Ion. El a fost cel care m-a împins. „Hai că poți! Hai, hai, hai, hai că poți!” Așa am făcut vreo trei pitch-uri în etape diferite. Proiectul avansa, materialul devenea mai bogat. În funcție de feedback și de rezultatul întâlnirilor, ne adaptam și progresam.
– Care din feedback-uri a fost cel mai util și v-a ajutat să avansați?
– A fost un moment, în 2019, pare-mi-se. Am făcut parte din câteva programe de dezvoltare a proiectului – BDC Discoveries (Balkan Documentary Center), ESoDoc și B2B Doc Network – în același an și eram un pic demoralizați legat de alegeri și decizia Elenei de a renunța la cursa electorală. Și unul din tutori, o femeie, ne-a ascultat și ne-a liniștit. Tot ea ne-a îndrumat să privim mai atent spre relația cu mama Elenei. Atunci am deschis ochii cumva. Mi s-a părut că relația lor este atât de naturală mediului respectiv, atât de firească încât nu credeam că e importantă. Dar când am început să o urmăresc mai atent, am înțeles că, de fapt, acolo există o mare durere. Ileana se simțea foarte responsabilă față de mama ei, asta și prin tradiție, pentru că era ultima familie și trebuia să moștenească și gospodăria și să aibă grijă de părinți. Dar și prin felul ei de a fi, ea nu știe să abandoneze. În același timp, ea voia să plece, să se dezvolte, să învețe. Și în contextul ăsta mama reprezenta un fel de frână, pentru că ea a plecat de acasă, dar era sunată constant. „Când vii? Unde-i laptele?” Noi aveam momente când ea trebuia să iasă pe scenă la o conferință UN Women și 30 de secunde înainte de asta, o sună mama s-o întrebe unde e carafa cu lapte. Sau, dacă ea nu venea două zile acasă, era sunată și certată pentru că mama nu se descurca cu vaca și cu gospodăria și tot așa. Deci cumva ne-a ajutat mult această acest sfat.
– Mai este o relație fiică-mamă pe care ai explorat-o în film, chiar dacă mai puțin. Fiica Elenei îi pune, la un moment dat, un ultimatum care influențează considerabil cursul vieții protagonistei tale și respectiv filmul.
– Da, da. Avem trei generații de femei, dintre care două o constrâng pe Ileana. Așa am simțit și noi. Ana, fiica ei, nu a văzut deocamdată filmul pentru că e plecată în Germania.
– Ironic, având în vedere că a presat-o pe Elena să nu emigreze.
– Ea era tinerică acolo, iar eu sunt foarte înțelegătoare și tolerantă cu tinerii. Și poate e uneori așa și trebuie să fie – mai egoiști, să tragă la turta lor. Intenția ei era de a o proteja pe maică-sa. În întâlnirea aia a lor, care a durat mai mult decât a apărut în film, îi comunica că, peste hotare, nu mai ești important, ești ordinar, ești în rând cu toți, trebuie să faci chestii ca toți. Dar acasă poți să fii cineva.
– Asta este unul din momentele care nu au intrat în film. La care alte momente ai renunțat?
– Da, nu poți păstra totul. Sunt scene de 20 de minute. Dacă le păstrezi, ai film în film. Și atunci alegi ce este important poveștii pe care ai ales s-o spui. Am renunțat la foarte mult material. A fost, de exemplu, un moment când Elena era la un training unde învăța cum să monitorizeze banii din bugetul public. Era cu laptopul în față și tabele cu cifre și chestii serioase. Și o sună mama să o certe că lipsește de două zile de acasă, când ea e bolnavă. Că a trebuit să se ducă, cu chiu cu vai, să mulgă vaca. „De ce m-ai lăsat?” și alte chestii. Nu am auzit tot ce i-a spus mama la telefon, dar cumva această scenă ajungea la 15 minute. Era un moment foarte puternic. Elenei i-a căzut fața. A zguduit-o atât de mult, că nu se mai putea conecta la ce se întâmpla în spațiul respectiv. Încerca să sune la nepot, la fiică, să ceară ajutor. Deci chestiile astea se întâmplau în timp real și era foarte puternic momentul acela. Dar a trebuit să renunțăm la el.
– Îs curioasă dacă după acest film, dar și după ce a urmat după încheierea filmărilor, Elena a învățat să pună limite. Ea avea opțiunea să nu răspundă la apelurile mamei, să ignore ultimatumul fiicei sale și să înainteze în cariera politică ignorând normele patriarhale.
– Noi am surprins momentul ăsta când ea începe să răspundă, să se apere. În film arătăm un moment bun – când ea vorbește cu Boris Constantinovici, primarul satului și-i spune „Eu am stat în umbra matale atâția ani, dar eu tot am valoarea mea de om”. Cel puțin a avut curajul să se ducă la această confruntare. Acolo am simțit că-și apără terenul. Și am apreciat tare mult curajul ăsta, pentru că am văzut-o cât e de vulnerabilă înainte să meargă. Tot drumul pe care l-am făcut de acasă până la întâlnire, era foarte îngrijorată și emoționată și simțea că se duce la o întâlnire de confruntare. Și mă temeam că o să renunțe, dar nu a renunțat. Și eram mândri.
Mai este un moment care apare în film în care ea zice „Eu trebuie să mă gândesc la toți, numai nu la mine”. Și asta e adevărat. Ea era la un moment dat trasă din toate părțile. Toată lumea voia ceva de la ea. Mamă îi cerea ca ea să aibă grijă de gospodărie. Fiica voia și ea să stea acasă și să candideze și să fie disponibilă când are nevoie. Contracandidatul – să-l susțină. Toată lumea voia ceva de la dânsa. Dar în momentul în care ea înțelege că are nevoie să se dezvolte, să meargă la cursuri, să crească, să citească, a început ușor-ușor să îi zică și mamei.
Enlarge
– Ce crezi că a ajutat-o pe Elena să ajungă la aceste conștientizări?
– Aceste ieșiri. Ieșiri din ogradă, ieșiri din sat, întâlnirile cu alte femei. Îi plăcea să iasă, să se ducă la întâlniri, să povestească experiența ei de viață, să afle alte experiențe. Și-o inspiră. Doar că e foarte greu să pun în practică chestii când se întoarce acasă, pentru că acolo mediul e același.
– Am apreciat mult că nu am văzut un personaj clasic negativ. Nimeni nu este dezumanizat și mi se pare foarte important că ai arătat tot felul de nuanțe din ceea ce ne face oameni. Inclusiv primarul, el este încrezut că face un bine țării descurajând o femeie să candideze.
– Da, da. Am ținut foarte mult la asta. La un moment dat, mama Ileanei putea fi văzută așa. Exista riscul ăsta, dar am insistat foarte mult că nu vreau să facem din ea un antagonist, pentru că n-ar fi corect nici față de ea, nici față de nimeni. Felul ei de a fi este explicabil. Eu, care vin din contextul respectiv, din satul respectiv, știu cum vorbesc oamenii. Știu că-s explozivi și puternici. Știu că acuma se ceartă, iar peste 5 minute beau un ceai și sunt cei mai buni prieteni. Și atunci simțeam că e greșit să construim în felul acesta pe mama, pentru că ea acum exploda, acuma te pupa. Și eu înțelegeam de ce ea este așa de puternică și de explozivă. Asta-i o femeie născută în timpul foametei, care a avut ca scop în viață să aibă de mâncare, o bucățică de pâine, în cel mai bun caz – o bucățică de carne, să nu ducă foame. A avut încă zece frați, ea fiind cea mai mare. Deci acolo n-a avut nimeni timp să te bibilească la emoții și să aibă grijă de starea ta de bine. Grija era să fii mâncat, spălat, culcat.
Enlarge
– Dar ce s-a întâmplat ca viața Elenei să fie diferită? Cum a ajuns ea să fie schimbarea din familie?
– Ileana a urmat o școală profesională la Soroca…
– Deci e vorba în primul rând de studii.
– Studii, da. Ileana a avut alte șanse. Ea, pentru că are această dizabilitate fizică cu care s-a ales din copilărie în urma unui accident, a fost corcolită o vreme. A fost purtată prin spitale, ținută din aproape sub protecție. Și eu suspectez că inclusiv ăsta poate fi un motiv. Ele s-au apropiat mult prin această protecție, dar la un moment dat a devenit prea mult. Noi toți avem nevoie de spațiu, de eliberare și de creștere. Și ea a început să meargă la training-uri, să fie observată de organizațiile care se ocupă cu persoanele cu dizabilități, era invitată la Chișinău. Ea singură a creat un ONG acolo în sat și încerca să obțină susținere pentru persoanele nevoiașe. Și așa, din una în alta, a văzut că se poate altfel. Și, pe lângă grija față de ce mâncăm astăzi, a început să aibă grijă și de cum se dezvoltă, cum obține pâinea altfel decât prin cosit și prășit și vândut lapte la piață.
– Tu când ai plecat din Găuzeni?
– Se fac 20 de ani. Eu am fost prima din familia mea extinsă care a mers la facultate. Numai pentru asta deja eram specială, pentru că am reușit să fac liceul, apoi studii superioare. După asta au mai plecat la studii verișoarele, surorile mele. Le-am arătat că se poate, la fel cum și eu mi-am identificat niște exemple în sat și le-am urmat.
Enlarge
– Cum s-a simțit să vezi glodul din satul tău într-un festival de clasa A?
– Nici n-am intrat la film. L-am văzut de atâtea ori, că nici nu mai pot să-l văd. Trebuia să stau cu fata, dar motivul principal este că mi-e greu să-l mai văd cap-coadă. Cred că majoritatea regizorilor spun același lucru. Ajungi, la un moment dat, să știi replicile pe de rost. Noi îl vedeam de zeci de ori, până ajunge să fie pe ecran și ajunge un soi de saturație, când nu mai poți. Ca atunci când mănânci multă salată Olivie sau tort și ți se face rău. Prima dată e gustos. A doua oară, tot, dar a zecea…
Enlarge
– Acum că ați lansat filmul, cum îți trăiești viața?
– Cresc copilul. Și să cred că-s obosită de toată perioada aceasta. Sunt fericită că încheiem frumos și bine. Dar în același timp parcă aștept să închid acest capitol. Nu pot să trec la altceva.
– Ăsta-i parcursul? Faci film documentar mai departe?
– Nu știu. E atât de complicat și de complex acest proces de la documentar, încât nu știu dacă m-aș mai apuca de unul, ca să mă prindă bătrânețea, mai ales în ritmul ăsta. Eu deseori spun, dacă aș fi știut unde mă bag, nu cred că mă băgam în asta. Industria asta a filmului e foarte stufoasă și noi suntem mici și neexperimentați, și săraci. A fost foarte greu financiar o vreme să supraviețuim. Noi am lucrat șapte ani, dar primii bănuți au început să vină în anul cinci. Dar până atunci, din buzunărel, din împrumuturi de la prieteni, de la părinți. A fost destul de dificil.
– Să vorbim un pic despre ce presupune producția unui film documentar din punct de vedere financiar.
– Aici nu o să mă bag mult, că e terenul lui Ion. Noi a trebuit la un moment dat să facem această delimitare clară. Pentru că eram ca copilul ăla cu două moașe și cu buricul netăiat. Foarte des ne certam, aveam păreri diferite și atunci am decis să ne respectăm. Eu am avut libertatea să mă ocup de partea creativă, iar Ion de restul chestiilor. Asta mi-a afectat viața noastră de familie. Noi, fiind implicați în același proiect, sursele de venit erau nu tare mari și nici diverse. Când te duci la Nord, n-ai cum să faci alte chestii în timpul ăsta. A fost dureros, dar am crescut amândoi. Ion ca producător, eu ca regizoare a acestui film. Eu încă nu mă numesc regizoare de film documentar. Dar Ion și-a făcut treaba bine și a reușit și bugetul să-l acopere și-i sunt recunoscătoare pentru asta. Nu știu cum a făcut. Adică uneori știu, că m-a târât și pe mine pe scene, dar de cele mai multe ori el a stat nopțile, printre mailuri, aplicații, apeluri, întâlniri și e foarte multă muncă invizibilă.
– Dar acest film reprezintă lucruri diferite pentru tine și pentru el, nu pentru că voi ați trecut prin procese diferite de lucrul asupra lui…
– E un film de debut pentru ambii. Pentru el ca producător. Cred că și el avea nevoie de acest rezultat. Tot veneau spre el oportunități, dar el simțea că încă nu are portofoliu. El primea feedback bun la micile colaborări, dar în același timp el țintește spre piața mare. Da, piața din Moldova e micuță pentru dânsul. Și atunci dacă rețeaua lui e de-acolo, avea nevoie de o confirmare. Sper că-i asta.
– Dar tu de ce ai nevoie?
– Eu am avut nevoie să-l termin. Vreo doi ani în urmă, m-am întrebat ce-ar fi dacă nu aș duce până la capăt măcar ceva. Așa am abandonat un master înainte să se nască fata mea, master în filozofie, antropologie și management cultural. Noi am tot amânat copilul ca să terminăm filmul. Doar că filmul nostru trebuia să se termine în 2020, apoi în 2021, și tot așa. El s-a terminat în 2025.
După ce am văzut reacția de aseară la o mână de oameni din domeniu, care au experiență, care au simțit și au văzut cumva filmul ăsta, așa cum ne-am propus sau cum ne-am dorit… Deja și eu parcă aș vrea să-l vadă mai multă lume. Până acum spuneam că jobul meu a fost să îl fac, să îl duc până la capăt și mai departe, jobul lui Ion, ca producător, să-l promoveze. Și, tehnic vorbind, așa este. Dar acum îmi pare că merită să-l vadă cât mai multă lume. Noi căutăm povești extraordinare, oameni ieșiți din comun sau foarte erudiți. Sau credem că anumite personalități merită atenția și camera noastră, și timpul nostru. Pe când esențialul sau lucrurile astea mici, aparent ordinare și nerelevante, de fapt, ele ne umplu viața noastră de zi cu zi. Și cred că aici e puterea – în cotidian, în ceea ce ne unește. Ăsta e unul din plusurile acestui film. „Și mie mi se-ntâmplă” am auzit-o de foarte multe ori, indiferent de studii și de nivelul de educație, și de nivelul social. Și m-a fascinat asta, fiindcă poate fi și o femeie la coada vacii, și una din Parlament, iar pe amândouă le poate lega aceeași trăire, aceeași experiență de viață.
