De Traian Ungureanu
Primul şoc şi prima lecţie de viaţă politică la Chişinău e calitatea nealterată a comuniştilor. Spre deosebire de colegii lor social-democraţi din România, comuniştii moldoveni nu se prefac şi nu se bâlbâie în materie de credinţă. Sunt autentici. Simt. Nu pentru că emană ideologie comunistă cu respect doctrinar, ci pentru că gândesc reflex în termenii programului de luptă şi viaţă comunist.
(…) Moldova a evadat, în mod inadmisibil pentru comunişti, pe un culoar intern reformist şi pe o orbită externă de colaborare intensă cu România şi UE. Din afară, alegerile încheiate în Ucraina, cu o restauraţie molcomă şi greu cuantificabilă (Rusia în doze mici sau în proporţie letală?) au amplificat efectul de apreciere al RM. În câteva luni, RM s-a reconfigurat la Bruxelles şi Washington ca zonă unică de energie democratică la est de graniţa de est a UE. Acordurile cu FMI şi UE, politica reformistă activă a Guvernului şi suita de proiecte concretizate împreună cu România au schimbat percepţia externă a RM şi tocmai această schimbare de atmosferă a luat aerul blocului comunist care prosperă retoric şi social numai în condiţii de închidere şi retragere. Mi s-a părut că detectez în producţia mecanică de clişee a comuniştilor (anti-românism, echivalarea integrării europene cu un preambul al Unirii) ceva mai mult decât impasul electoral de moment. În spatele barajului de negaţii rostite de comunişti se ascunde, foarte probabil, panica istorică. Schimbarea tinde să ia aspect structural în RM şi asta sperie un partid care contează pe nemişcare, pe continuitatea stagnării şi pe controlul absolut al oricărei surse de mutaţii. Mai clar, comuniştii au lansat teoria după care Comisia de investigare a evenimentelor din aprilie 2009 trebuie să se ocupe şi de problema alegerilor: au fost sau n-au fost alegerile falsificate? În subtext, pluteşte ideea după care, dacă alegerile au fost corecte, autorităţile aveau dreptul să îşi calce în picioare şi să îşi ucidă cetăţenii. Această eroare logico-tactică semnalează nesiguranţa comuniştilor, înclinaţi acum spre aventuri propagandistice de slabă calitate.
În mod esenţial, comuniştii au devenit dispensabili. Procesele politice pot continua fără ei, în condiţiile în care există, acum, presiuni pro-democratice concurente care lucrează asupra RM din exterior şi din interior. Încetarea gravitaţiei comuniste poate deveni noua realitate politică a RM numai în măsura în care Guvernul Filat continuă aşa cum a început: ajustare economică, acord şi curaj în coaliţia de guvernare, contact permanent cu UE, mai ales pe culoar românesc. Orice optimism precipitat ştie să moară rapid la est de Prut dar, de data asta, istoria pare să se fi plictisit de atâtea eşecuri. Moldova are o şansă reală de desprindere de psihologia şi politica tradiţiei comuniste. Iar comuniştii sunt primii care au simţit pericolul.
