La 18 ani am fost prima dată „afară”, adică în lumea cea bună de acolo, din Vest. Era o tabără ecologică într-un sătuc pe lângă lacul Constanța (Konstanz) din sudul Germaniei. Dormeam în corturi, găteam în corturi, seara stăteam la vorbe „interculturale” pe malul lacului, iar ziua o petreceam pe dealuri, zghihălărind (da, pe la nordul Moldovei există așa cuvânt: zghihui+călări, tare bun cuvânt!) pe pante.
Iar apa lacului era incredibil de curată. Eram prea obișnuită să văd râurile și iazurile noastre mâloase, în care nu prea ai curajul să te scalzi (m-am învățat să înot abia pe la 27 de ani, în Italia).
La tabără am învățat să înțelegem natura, altfel decât doar s-o admirăm. Am învățat cum să facem mai puțin gunoi, dar și cum să-l sortăm corect. Dezlipeam scociul de pe afișele pe care am făcut prezentări de țară și de neam, umblam soldățește în zona de corturi și adunam chiștocurile scăpate aiurea pe la miez de noapte, adunam cutiile din aluminiu și sticlele din plastic și le duceam la stația de colectare de lângă magazinul din zonă.
Acasă m-am întors plină de entuziasm, dar și cu un gust amar. Știam că nu prea am unde să arunc deșeurile selectate. Totuși, puțin câte puțin, s-au mai schimbat lucrurile și în Chișinău (măcar în Chișinău?). Acum avem unde să aruncăm gunoiul sortat, avem opțiuni accesibile pentru a reduce consumul de plastic. E mai bine. Oleacă.
Sunt sigură că mai am de lucru și multe de învățat, că pe alocuri mă lenevesc să schimb niște obiceiuri, că mereu se poate mai bine.
Mă lenevesc în continuare să caut punctul de colectare a uleiului uzat (în sfârșit, există și la noi!). De-a lungul timpului am tot adunat sub chiuveta din bucătărie multe borcănașe cu ulei. M-am apucat să-l strâng când am citit mai multe despre impactul pe care îl are asupra mediului, și asupra apei în mod special, pentru că acolo ajunge de cele mai multe ori.
Uleiul folosit și aruncat în chiuvetă sau în vasul de toaletă ajunge în apele de suprafață, creând o peliculă care împiedică oxigenul să ajungă la plantele și viețuitoarele acvatice. Ajuns în sol, acesta îi oprește regenerarea și îl face infertil.
Iar Nistrul nostru fierbe de noi și de deșeurile pe care le producem. Tot în Nistru ne punem toată viața și speranța – să ne hrănească, să ne adape și să ne desfete cu priveliști la apus de soare. Dar Nistrul seacă, ca toate apele din țară și din lume.
Și noi luăm apă (tare murdară) în gură și tăcem. Și noi continuăm să luăm încă oleacă și încă oleacă și să credem în continuare că totul nu-i chiar așa de rău. ÎI rău!
De la 18 ani am tot făcut ce-am putut ca să reduc din daunele pe care le provoc naturii, așa cum poate face orice om de rând, și tu, și ea, și el. Astăzi, pentru că am intrat în apele presei, pot pune umărul la ceva mai mare. Așa s-a născut la Moldova.org campania „12 km cubi” de apă – pe care o mai avem cu țârâita în râuri, iazuri și fântâni. Puțini dintre noi sunt rău intenționați, majoritatea pur și simplu sunt neinformați. De aia, timp de câteva luni, vom publica pe platforma Moldova.org materiale explicative, vom căuta soluții viabile și vom spune istorii care contează despre apa noastră cea de toate zilele. Și tare sper că și alte platforme media ni se vor alătura.
