E martie și harta magnoliilor îmi arată că mă aflu în raiul lor. La plimbarea de dimineață, șase copăcei își etalează florile de-o parte și de alta a străzii. Zona cu case de lângă Gara Obor e cel mai discret și mai la îndemână refugiu pentru bucureștenii din cartier.
De după coroana uneia dintre magnolii, îi văd părul brunet, cu volum și geaca gri metalizat. Are căștile-n urechi și privirea pregătită să fie mereu surprinsă de ceva mai mare ca ea. Ana mă observă și e bucuroasă, zice ceva legat de providență, că tocmai m-a scos în calea ei și îmi spune că trebuie să vin cu ea spre casă. Pe drum îmi povestește câte ceva despre tipul hot pe care îl cunoscuse de curând și mi se face poftă de noi începuturi. Imediat după, plonjăm în farmacia de la parterul blocului ei, unde Ana cere zâmbitoare farmacistei trei teste de sarcină. Râdem pe subiect cu jumătate de gură, cu cealaltă jumătate îmi zice că n-are cum, că și-a calculat perioada cu exactitate, dar că vrea să fie sigură. Rezolvăm cu farmacista și plecăm spre casă. Simt adrenalină-n corp și nu e de la urcatul scărilor. La ultimul etaj al blocului, lăsăm la picioare magnoliile și intrăm în garsoniera Anei. Din baie aud fâșâitul primului flacon de test.
Pe Ana o știu de la o publicație online, un proiect despre intimități emoționale, unde editam și traduceam împreună textele primite de la colaboratori. În ziua în care ea mi-a editat eseul, scris după o despărțire care durase ani de zile, ne-am întâlnit într-un zoom să discutăm modificările. Câteva minute mai târziu, ne-am dat seama că auzeam tramvaiul paișpe de la același cod poștal, de pe scările alăturate ale aceluiași bloc. Eseul a fost publicat, publicația nu mai există, dar noi am continuat să ne hrănim pisicile una alteia cât timp eram plecate în vacanțe și să bem cafea și vinuț de țară pe pufii ei din garsonieră. Intimitatea proiectului se disipase să facă loc pentru a noastră, două femei trecute de treizeci de ani, care se descoperă vecine și devin apropiate când prieteniile nu se mai fac cu ușurința jocului din fața blocului, dar cu puțin noroc, rămân în cartier.
Startul se dă cu prima liniuță ca o victorie clară, care ne face să așteptăm cu pumnii strânși și sufletul la gură să vedem dacă se colorează spațiul alb de lângă ea. Prin ceață, cea de-a doua linie apare ferm, fără grabă. Și la primul, și la al doilea test. Niciuna din noi nu pare că are în baza de date reacții potrivite pentru acest moment și stăm în tăcere câteva minute bune. Din când în când, zicem pe rând câte un „nu pot să cred”, „ce tare”, „o să fie bine” sau „nimic nu va mai fi la fel”. Îmi zice apoi s-o las singură, să se gândească și să-i spună tipului hot.
Ne îmbrățișăm lung, cât să-i simt inima pulsând ca un metronom. Din ziua aia, Ana se lasă de fumat și intră într-o reorganizare de viață, care nu urma să se termine prea curând. „Nimic nu va mai fi la fel” a rămas pe repeat în capul meu mult timp după ce am plecat de la ea.
După ce ajung acasă, nu mă gândesc prea mult la ziua cu magnolii. Viața are grijă să mă arunce din nou în malaxorul de zi cu zi; am început un master de curând care-mi ocupă zilele și am câteva colaborări profesionale. Tot ce știu e că voi fi alături de Ana, că-i voi întâmpina copilul cu poftă de joacă și că voi pune umărul la a face lumea în care va veni una mai bună – puține lucruri reușesc să-ți dea aroganța că poți schimba lumea și venirea unui copil e sigur unul dintre ele, fie el, chiar și al prietenei tale.
Ana nu e singura persoană apropiată care rămâne însărcinată în anturajul meu, e doar ultima și cea care-mi stârnește cea mai mare curiozitate față de experiența maternă. Când eram single, dețineam scuza perfectă să nu-mi pun problema dacă vreau să fiu mamă, iar când intram într-o relație nouă, aveam grijă să nu se ajungă ușor la discuțiile despre copii. Îmi construisem propria fortăreață pe care o apăram militărește și nu investeam pe nimeni cu suficientă putere să se apropie.
După ziua cu magnolii și testele de sarcină, mă duc acasă în weekend, în orașul familiei mele, un loc despre care toată lumea zice că e perfect să-ți crești copiii, chiar dacă copiii nu cresc deloc perfect acolo. Merg cu mama în vizită la bunica să-mi iau rămas bun. La nouăzeci și patru de ani, boala și vârsta înaintată lasă impresia că ai avut suficient timp să te pregătești pentru pierdere. Pentru cei din jur, moartea nu mai vine ca un șoc, moartea vine ca un pas firesc, dar de durere nu e nimeni scutit. Maria, căci așa o chema pe „bunica” era de fapt sora bunicului și nu a avut niciodată copii, chiar dacă și-a dorit cu ardoare.
Eu am locuit la ea trei ani în gimnaziu, într-o perioadă în care era incert dacă ai mei vor trece de amenințarea divorțului. Îi spuneam „mamia”, o combinație între mama și mamaia, care mi se părea perfect construită încât să nu rănească sentimentele nimănui. Mamia fusese contabilă și-i plăcea ca totul să fie calculat – tonul vocii, bugetul pentru cumpărături și murăturile pentru iarnă. A fost constant implicată în viața mea cu generozitate, grijă și cicăleli. Toate, după spusele ei, veneau dintr-un loc plin de iubire. Tot ei îi datorez ani de meditații la engleză, zecile de ochelari pe care mi-i cumpăra după ce îi pierdeam, dar și garsoniera din București în care am stat ani buni și care m-a scutit de rate sau chirii de la terminarea facultății și până azi. În mintea mea, încolțea ușor un gând care mai pansa din ezitările profunde cu care mă luptam – unii oameni pot avea copii fără să-i aducă ei pe lume.
Înainte de plecare, mi-a zis din patul în care avea să moară peste trei săptămâni:
„Mamă, să-ți faci tu copilul tău, să ai un suflet aproape de tine, că orice ar fi, singurătatea e grea”. Aș fi vrut s-o contrazic, să-i arăt exemple de oameni fericiți fără copii, să-i aduc aminte că noi am fost ca și copiii ei, dar i-am spus doar că așa voi face. Oricât de mult am fost parte din viața ei, n-am suplinit dorința ei cea mai de preț, să fie mamă. Și dacă totuși ce zicea era măcar puțin adevărat? E oare teama de singurătate un motiv bun să faci copii? Dar care e un motiv suficient de bun să faci copii, de fapt?
Pe strada mea se scuturaseră deja toate magnoliile când primesc un telefon de acasă într-o dimineață. La o lună de când am aflat că Ana va avea un copil, mamia moare. Tot atunci, tipul hot se desparte de Ana și pleacă din țară, lăsând în urmă o uriașă incertitudine legată de prezența lui în viața copilului și pe ea, mamă singură.
Eu mă apropii tot mai mult de Ana și ea îmi trimite o dată pe săptămână o imagine în care dimensiunea bebelușului din burtă e comparată cu cea a unui fruct. Prima dată primesc o smochină.
E încă primăvară și mă plimb printr-o galerie de artă din Praga, când partenerul meu îmi arată două plăcuțe de alamă șlefuită, în care ne vedem amândoi reflexiile. Plăcuțele sunt inscripționate cu două liste una lângă alta: Reasons to Have Children și Reasons not to Have Children. Ce bine că și altcineva face astfel de liste, mă gândesc. Motivele artistei parcă ricoșează ironic unele din altele, iar unele se regăsesc ușor modificate în ambele liste, subliniind absurditatea comparației. Partenerul meu își face un selfie în partea pro și eu în partea contra, fiecare cu zona lui de confort. Facem și unul împreună în mijloc, unde probabil rămâne perimetrul de siguranța, pentru moment. Mi-a atras atenția un argument din partea mea de plăcuță care spunea că aparent e greu și să alegi să faci copii și să nu faci, așa că vei fi prins pentru totdeauna în acest paradox. Știam că el își dorește copii și în ultimul timp conversațiile pe acest subiect se întețiseră. Cea din urmă nu ieșise bine și hotărâsem să nu mai vorbim un timp despre asta o perioadă. În ziua aia, în galeria de artă din Praga, ceva ne-a liniștit pe amândoi – la capătul celor două liste, ultimul argument era comun, You will never be alone.
Ne întoarcem acasă și pe stradă încep să-mi sară în ochi cărucioare cu bebeluși, iar Ana zice că ne-ar sta bine amândurora gravide și că ne-am putea împrumuta una alteia hăinuțe și jucării. Continuă să-mi trimită săptămânal evoluția copilului său, care e acum cât un ciorchine de strugure altoit. Mă bucur de fiecare dată, dar mă îngrop repede în temele de la master, ferindu-mă de „elefantul din cameră”, propriu și personal.
Încep să-mi duc indecizia la terapie, să-mi așez fricile pe masă și să le privesc în ochi – schimbarea adusă de un copil în viața cuiva e ireversibilă, nu e ca și cum te muți din țară și te poți întoarce oricând. Pe de altă parte, simt că e nevoie de etaje întregi de curaj să decizi conștient să nu faci un copil, pierzând ireversibil experiența și mai ales, riscând să trăiești o stigmă a femeii fără copii într-o societate care încă glorifică maternitatea, evitând să discute și partea greu de dus, nevăzută și deloc spectaculoasă. Concluzia lipsei de concluzie din sesiunea cu terapeuta m-a nemulțumit, pentru că trebuia să „stau” o perioadă cu indecizia și să notez ce observ într-un jurnal. Ce faci de fapt, când „stai” cu indecizia?
În urmă cu doi ani am făcut un test care măsura rezerva ovariană. Era scăzută, dar nu m-a îngrijorat în vreun fel. În speranța că voi afla ceva mai concret decât în terapie, decid să-mi fac un nou test, care indică același lucru. De data asta consult un medic să-mi interpreteze analizele, doar ca să aflu că testul nu e suficient pentru un diagnostic de infertilitate, ci doar un punct de start către o serie de alte analize, în cazul în care plănuiesc să am un copil. Așa că singurul mod în care pot vedea dacă pot rămâne gravidă este să încerc.
E început de august și până la final de an, noul meu termen limită de „stat” cu indecizia, mai e destul timp de trăit. Până când vor veni zilele cu magnolii din nou, Ana va naște o fetiță, pe care o vom plimba des pe străzile pe care, înainte de ea, planurile noastre nu treceau cu mult de ziua de sâmbătă seara. Orice ar fi, măcar un singur gând are puterea să mă liniștească pe moment– you will never be alone.
Autoare: Loredana Dumitrescu
