S-a născut în Moldova, dar locuieşte de ceva timp departe de casă. A încercat să facă multe aici, dar viaţa i-a luat un alt curs şi valul a dus-o în ţări străine. O singură patimă îi rămâne mereu vie: vrea să facă un film. Un film bun. Un film cu care va lua premiul la Cannes. Vă invităm să o cunoaşteţi pe Vlada, femeia pentru care cinematografia este pornirea în viaţă, este sensul pentru care munceşte acolo, departe, într-un sătuc liniştit din Franţa.
Sunteți născută în Moldova, dar locuiți la moment în Franța. Când ați decis să plecați și care a fost motivul?
M-am născut la Chişinău, am învăţat în 3 şcoli diferite, apoi am dat, din inerţie, la Universitatea de Stat din Moldova, unde am luat un "3" la examenul de istorie şi astfel n-am putut intra decât la FF, nu la staţionar. Imediat după şcoală, în 1987, timp de 5 luni mi-am căutat de lucru ORIUNDE, – chiar şi la poştă, – ca să fiu poştaş, – însă nu am reuşit să-mi găsesc nimic.
Am lucrat la Televiziunea Naţională, unde am intrat – bineînţeles – "cu pile". Am fost angajată în cea mai mica funcţie din "lanţul trofic al televiziunii": pe atunci se chema foarte pompos – "administrator". Am am lucrat acolo 5 ani şi jumătate, timp în care am "crescut" de la administrator (de fapt – un fel de asistent de regie şi/sau de producţie) până la regizor – la doar 20 de ani. Îşi mai aminteste cineva de "Pisica Neagră"? Un fel de "Chto? Gde? Kogda?" pentru elevi din clasele superioare – autorul emisiunii era Violeta Tipa, iar eu eram regizor. Într-o zi prezentatorul a uitat sa vină la filmare – atunci am prezentat eu însămi emisiunea.
Atmosfera din televizine a favorizat avansarea mea: multă lume pleca, aşă că eu am profitat de ocazie. Însă foarte repede am simţit că mă trage la fund greutatea angajamentului. Mai ales faptul ca îmi lipsea încrederea în propriile puteri, în talentul meu, dar mai ales – buna intenţie a unor colegi de lucru.
Am plecat de la televiziune după ce am aşteptat timp de 6 luni salariul care nu mai venea. Aveam datorii la plăţile pentru gaze, apă, lumină, – am fost ameninţaţi că vom fi daţi în judecată dacă nu începem să achităm. Maica-mea tocmai a fost "redusă" de la servici de la Prezidenţia Snegur, frate-meu – student la Sibiu, – cu bursa ce e drept, dar mai mult – nici un fel de resurse, – nici nu putea conta pe noi, săracul. Ca să scap de datorii am lucrat pe rând la Fundaţia Soros, Fundaţia Counterpart. Am cumulat lucrul la mai multe reviste, ziare, – în calitate de corector şi/sau culegător de texte.
Am plecat la Bucureşti la (pe atunci încă) Academia de Teatru şi Film mai mult „într-o doară”. Nu prea ştiam ce vreau de la viaţă. Poate tot de asta nu mă înţelegeam deloc cu mama, – şi asta a fost cel mai important imbold ca sa plec de acasă. Obosisem să caut "ceva" fară să ştiu ce anume caut. Aveam nevoie de o schimbare radicală, de un nou punct de vedere, de noi repere. Cam pe atunci m-a sunat prietena mea, fosta colegă de facultate, Violeta Gorgos : "Vrei să mergi la Bucureşti la studii?" Am încercat, am reuşit, am plecat.
Ați absolvit Universitatea de Stat din Chișinău, după care Academia de Teatru şi Film din București. Din câte știu, nu ați turnat încă un film propriu, dar ştiu că ați fost asistent de regie. Cum a fost perioada asta și dacă au fost încercări de a produce un film atunci?
Imediat după facultate am lucrat, pe rând, la "Atlantis film", la "Castel-film", la DMG film. Dacă aş fi perseverat, – poate şi azi mai eram în calitate de asistent de regizor prin studiourile din România. Acolo, (de ce doar "acolo", – cam peste tot!) pornisem cu stângul.
Mai ţineţi minte cum e să uiţi cuvintele şi să încerci să mai spui o dată, de la început?..
Apoi am avut de ales: să sacrific ori nu "cariera" mea de dragul unui om drag mie. Alegerea asta m-a slăbit destul ca să nu mai revin în branşa cinematografică, unde e greu să rezişti, odată intrat, – darmite să revii după ce ai plecat din ea. Cunosc mai mulţi "de-ai noştri" care au reusit să prindă rădăcini în România, – mă bucur, sincer, pentru ei, dar nu-i invidiez deloc.
Înainte să plec din România, în 2006, împreună cu operatoarea Andrea Blaga, am făcut un documentar. L-am montat la OWH, – mulţumesc atât lui Virgiliu Margineanu, cât şi lui Dumitru Marian, pe această cale. N-am avut curajul nici să-l termin, nici să-l arăt cuiva sau să-l prezint undeva. Nici nu stiu exact unde este, prin care cutii de prin casă: va apărea el, când va veni momentul.
Vă doriți să realizați un film, mai exact un documentar, și numai unul. În filmul realizat de Mircea Surdu „Filmele Vladei”, se dau șapte titluri. Ca să înțeleg mai bine, e vorba de titlurile ulterioarelor filme?
Documentarul de care am vorbit în film va apărea dacă mă apuc de montaj. În 2004 am cumpărat o cameră mini DV cu bani câştigaţi împreună cu prietenul meu, timp de 2 luni, în nordul Italiei. Cu acea cameră am filmat tot ce am putut, cum am putut, pe parcursul a 7 ani. Lumea cu care am locuit în blocul unde am fost administrator şi preşedinte al Asociaţiei de Proprietari; echipa cu care am lucrat la o filmare la casa de producţie Castel film, în România; reparaţia din casa de la Rigny; sărbatorile din zonă; tradiţii aproape uitate, dar care se mai pastrează încă datorită efortului feronezilor.
Mentalitatea oamenilor, diferente culturale, evenimente din viaţa de zi cu zi ale consătenilor mei – sunt ele oare atât de diferite de cele ale sătenilor din Moldova? Ca să pot începe montajul caut un monteur/monteuse care să fie pe aceeaţi lungime de undă.
Revenind la întrebarea Dvs., – nu am titluri pentru filmele ulterioare. Mai mult chiar – nu am încă niciun scenariu scris cap-coadă. Am doar frânturi de poveşti, situaţii, caractere, personaje… Am material brut pentru ca să mă aşez şi să scriu. Dar nu a venit momentul. Chiar dacă n-o să vină acel moment – niciodată – în viaţa mea, – în sfârşit pot să spun cu mâna pe inimă – ASTA nu va mai însemna un eşec pentru mine. Nu mă va face nici mai fericită, nici mai nefericită. Am atins un anume punct, un anume nivel – spuneţi-i cum doriţi. Nu ma paşte boala celebrităţii, nu mă roade boala invidiei, nu mă scurmă niciun vierme al dorinţei. Sânt ZEN şi pot să visez. Şi nu am nevoie de nimic altceva ca să pot visa. Nici de televizor, nici de Patrie, de absolut nimic. Şi dacă visele mele vor fi doar ale mele – cine are vreun drept să mă judece?
Nu mai am frică de nimic. Nici de eşec.
Pentru a vă realiza visul, colaborați cu o scenaristă și regizoare din Paris, dar și cu un documentarist din regiune. Cum se desfășoară dialogul și la ce etapă sunt filmele Vladei? Cât de curând am putea să vedem pe ecrane pelicule regizate de dumneavoastră?
Catherine este regizoarea cu care am colaborat la filmul "Trois mondes". Am fost asistenta de regizor, "coach" pentru actorii care au jucat roluri de "moldoveni" şi care nu ştiau să vorbească cu accentul specific nouă. Actorii, – 2 români din România, şi 2 care nu ştiau să vorbească româneşte deloc. Ajutorul lui Catherine consta în faptul că mă întreaba de fiecare dată când ne vedem – ai mai scris ceva?
Regizorul şi producătorul documentarist, Eric Lobel, locuieşte în satul vecin. Cand l-am văzut ultima oară, m-a încurajat şi mi-a promis să mă caute dacă va avea nevoie de un co-echipier în zonă, pentru vreo filmare de-a lui. Nu m-a sunat niciodată, nici eu nu l-am mai căutat. Desigur, nu mă sfiesc să bat pe la uşi, – dar trebuie să am în geantă proiectul scris.
Acum un an nu mai credeam că pot fi atât de aproape de realizarea unui film. Eram atât de înglodată în cotidian, încât nu mai îndrăzneam nici să visez la creaţie, la film. Datorită lui Mircea cu "Filmele Vladei" – CRED că am revenit la normal. Există artişti care au nevoie de şuturi serioase în fund ca sa meargă înainte. Am mai avut şi alte cazuri, dar de data asta – mi-am luat "doza" pentru toată viaţa. AZI STIU CĂ POT să duc până la capăt ce am început.
Din câte îmi dau seama, tot dumneavoastră veți face scenarii. Ce vă inspiră și care ar fi liniile de subiect pe care le veți aborda în filme?
În afară de exerciţiile făcute în şcoală, – n-am terminat nimic niciodată, – aşa că poate nu sunt eu cea mai indicată să povestesc ce şi cum. Ma inspiră injusiţia pe care o văd zi de zi. Îmi plac foarte mult coincidenţele, enigmele, – locurile şi momentele care par a fi "dirijate" de cineva.
Încep sa scriu azi, de aici, dar nu ştiu niciodată unde o să ajung. Nu construiesc niciodată nimic: liniile de subiect "curg" singure. Important e să "prind valul" dar mai ales să nu cad de pe board. Odata venită ideea, trebuie să scriu în continuu, fără pauze, altfel nu reuşesc s-o reiau. Prefer să nu vorbesc despre proiectele neterminate. Şi, cum nu am nimic terminat, – sunt nevoită să mă opresc aici, fără să răspund cu adevărat la această întrebare.
La ce lucrează Vlada Delibaltov acum? Aveți un proiect ori un scenariu conceput?
Trebuie să te coci, tu însuţi, ca sa poţi da roade. Nu vorbesc de vârstă. Artistul nu are vârstă. Vorbesc de maturitate artistică. De curaj, de ambiţie, de multă muncă. Interesant este să citesti, să vezi filme, să asculţi muzică, să dansezi tu însuţi, să cânţi, să trăieţti, să iubeşti, să trădezi, să fii trădat – şi toate astea înseamnă să te pregăteţti, să te încarci de energie, de emoţii, de curaj, ca să poţi în sfârşit să te apuci de treabă.
Lucrez la mai multe scenarii de scurt metraj cu care vreau să particip la un concurs pentru a obţine finanţare. Pentru a avansa proiectele mele de viitor, încerc să notez cât mai multe detalii de viaţă, să am materialul brut pentru crearea unor personaje, unor situaţii posibile, probabile, cu cauze şi efect. Nimic nu se pierde înzadar. Materialul viu, observat sau trăit – este unul din elementele cele mai importante în procesul de creaţie. Nu cred în poveşti inventate. Totul există, trebuie doar să ciuleşti urechile, să caşti ochii şi să pui capul în mişcare.
În același film, menționat mai sus, spuneați că vă doriți tare mult să participați la Cannes și, mai mult, să luați premiul pentru regie. Care ar fi caracteristicile filmului cu care ați putea, eventual, să luați premiu? Prin ce credeți, și intenționați, evident, să cuceriți publicul?
Oamenii încearcă o viaţă – şi nu reuşesc să ajungă cu un film la un festival important. Recunosc că nu stiu nici CUM, nici, mai ales, DACĂ voi ajunge acolo, nici cu ce fel de film, – cert este faptul ca trebuie să mă grăbesc… Sunt în mare întârziere. Când eram studentă la regie film – nu îndrăzneam nici să visez la aşa ceva. Greşită atitudine! E bine să tindem cât mai sus, ca să putem ajunge măcar undeva.
Am spus că vreau premiul pentru regie de la Cannes. Pentru cineva care nu a făcut nici măcar un singur film în viaţa lui, la cei 43 de ani – s-ar putea să fie doar un vis. Sau o aberaţie. Sau o speculaţie. În orice caz – este desigur prematur, – dacă nu de-a dreptul imatur – să spun că vreau premiul de la Cannes. Nu e un scop în sine. Dacă voi ieşi din amorţire sau letargie şi voi face un film – cred că el nu va putea fi un film oarecare, ci va fi unul deosebit. N-o să mă împuşc dacă nu voi face niciodată nici un film. Nici dacă nu voi face un film extraordinar. Voi continua să-mi trăiesc viaţa la ţară, ori poate voi pleca în lume, – ca să mă simt mai utilă undeva în altă parte.
Care regizori sunt pentru dumneavoastră cei mai buni, pe care să zicem, îi puteți numi simboluri ale cinematografiei?
Am crescut în perioada sovietică, – din punctul ăsta de vedere, – vreau ori nu vreau, am înghiţit multe filme semnate de regizori ruşi. Primul care m-a impresionat a fost Tarkovski – cu "Solaris". Eram încă adolescentă. Am rămas hipnotizată, fără să înţeleg tot ce se întâmplă acolo. Atunci am simţit prima oară diferenţa între ceea ce vedeam eu de obicei şi ceea ce se numeşte "film".
La Bucureşti am mers la cinematecă să văd filme apărute la începutul secolului XX, apoi filmele care dădeau o nouă direcţie, un nou suflu în arta cinematografică. În cămin vizionam filmele noi, atipice, de autor, experimentale, documentare, "underground". Aşa i-am descoperit pe Lars von Trier, Jim Jarmusch, Krzysztof Kieslowski, Pedro Almodovar, David Fincher, Aki Kaurismäki, Luc Besson, Martin Scorsese, Francis Ford Coppola – o listă departe de a fi exhaustivă. În manuale se găsesc toate numele importante de regizori, clasificate şi analizate de doctori în estetica cinematografiei.
Prefer să răspund ca un simplu spectator. Sunt ATÂTEA filme bune! Numai să vrei – îţi găseşti autorul/scenaristul/regizorul/actorul preferat. Important este să nu te leneveţti. Să cauţi până dai de el. Şi să nu-ţi fie frică să recunoţti că-ţi place dar şi să înţelegi DE CE.
În calitate de spectator, care sunt genurile de film pe care alegeți să le priviți?
Îmi plac filmele care te fac să gândeşti, care încearcă să scoată în lumină probleme actuale şi ieri, şi azi, şi mâine. Filme care vorbesc despre prejudecăţi, care te conving că lumea poate să se schimbe în una mai bună prin evoluţia doar a unui personaj de-a lungul filmului. Începi să crezi că ŞI TU poţi să schimbi lumea spre bine, schimbându-te tu însuţi. Lumea poate deveni mai generoasă, mai sensibilă, dacă fiecare dintre noi va şti să aleagă un film bun, să-l privească şi să-l decripteze.
Am predilecţie pentru drame, dar gust cu plăcere şi din comedii. Am avut o perioadă când îmi plăcea să-mi zgândăr nervii cu tot felul de filme gen "The ring". Sunt fascinată de posibilităţile tehnice moderne: SF-ul a fost prea stângaci până nu demult. Elanul imaginaţiei, azi nu mai este la cheremul stângăciilor tehnice. SF-ul atinge culmi nebănuite datorită posibilităţilor de materializare. Spectatorul devine din ce în ce mai avid de filme de înaltă calitate estetică.
Sunteți predispusă să reveniți în țară? Și dacă ați reveni, să presupunem, veți face tot cinematografie?
La înmânarea Diplomei la UNATC (Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale" din Bucureşti) profesorii m-au întrebat, ce am de gând să fac. Am spus, sincer, că vreau să revin în Moldova. Au intervenit însă nişte evenimente triste care m-au oprit în România pentru vreo 5 ani. Apoi am plecat în Franţa, – simţeam că mama are mare nevoie de mine.
Cred, sincer, că, dacă plecam la Chişinău – eram mai la locul meu decât sunt acum. Dar nu aş fi simţit niciodată ceea ce simt acum, – o libertate deplină. O libertate pe care, doar unii, reuşesc s-o cultive în închisoare. Fără să fi urcat vreo treaptă în ierarhia socială, – mă simt planând undeva deasupra grijilor, angoaselor, prejudecăţilor, dorurilor umane.
Revenind în Moldova azi, fără să fi făcut măcar un film – presimt amărăciunea. Pentru că orice aş spune – ar fi lipsit de valoare, de vreme ce nu am nimic "palpabil" de arătat ca dovadă la cele spuse. Numai politicienii apar şi promit ceva, dar nu se ţin de cuvânt, decât doar exceptional. N-aş vrea să semăn cu ei. De asta, – voi lucra intens ca să pot reveni în Moldova, – călare, – fie pe un cal roib, fie pe o gloabă fără dinţi.
… şi Moldova mă va ierta, şi mă va primi în braţele ei, ca pe un fiu risipitor. Şi atunci, voi putea să fac filme, să predau, să traduc, să fiu de folos şi să mă simt bine totodată.
