Organizația „Femei pentru Femei” a lansat o petiție prin care solicită instalarea a cel puțin unui bust al unei scriitoare pe Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Chișinău. Inițiativa atrage atenția asupra unei absențe simbolice: pe Alee nu există niciun bust al unei femei. „Și nu pentru că femeile au lipsit din istoria, literatura sau cultura noastră. Au scris, au creat, au predat, au păstrat limba și cultura și au contribuit la societatea în care trăim astăzi”, menționează reprezentantele organizației.
Vera Malev, Agnesa Roșca și Leonida Lari sunt trei dintre scriitoarele ale căror nume sunt propuse pentru a-și găsi locul pe Aleea Clasicilor.
În acest material îți propunem să vezi cine au fost aceste scriitoare, ce au lăsat în urmă prin activitatea lor și de ce prezența lor pe Aleea Clasicilor ar însemna o recunoaștere a locului pe care femeile îl ocupă în istoria și cultura noastră.
Vera Malev, o scriitoare care a salvat povești de la uitare
Există oameni de cultură pe care îi cunoaștem prea puțin, deși au lăsat în urmă cărți și povești care merită redescoperite. Vera Malev este unul dintre aceste nume. Prin scrierile sale, a surprins nu doar destine individuale, ci și imaginea unei epoci, cu bucuriile, încercările și contradicțiile ei.
Vera Malev s-a născut la 5 octombrie 1926, în suburbia Valea Dicescu din Chișinău, în familia Ecaterinei și a lui Leon Malev. A studiat la Liceul „Regina Maria” din Chișinău. Apoi a absolvit Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova.
A debutat în literatură la vârsta de 21 de ani, cu povestirea pentru copii „Niculăieș”, pentru care a primit Premiul întâi al Uniunii Scriitorilor din RSSM.
Andrei Lupan, care a avut un rol de mentor și susținător literar al Verei Malev, scria despre ea:
„Vera Malev a venit în literatura noastră într-un moment când era o arzătoare cerință, necesitate de pagini scrise cărturărești… Se afirma un om tânăr cu sufletul foarte deschis la realitățile vieții, la trăirea oamenilor…”.
Bibliografia sa include romanele: „Cumpăna”, „Zile de arșiță”, „Tăcere și strigăt”, „Pașii vremii” și „Vârsta de argint”.
Totuși, când vine vorba despre Vera Malev, gândul ne duce, în primul rând, la romanul „Recviem pentru Maria”, publicat în 1986 și dedicat celebrei soprane Maria Cebotari, originară din Chișinău.
Dar cum puteai scrie despre Maria Cebotari în URSS, într-o perioadă în care numele artistei era privit cu reticență? Publicistul Vlad Pohilă amintea că, după cel de-al Doilea Război Mondial, chiar și în dicționarele de specialitate de la București numele Mariei Cebotari era inclus cu timiditate, accentul fiind pus mai ales pe talentul ei muzical excepțional.
„Până pe la finele anilor 80 ai secolului trecut, acest nume, Maria Cebotari, și vocea ei de soprană fără seamăn erau prezente numai în cercul melomanilor din Occident. Deși, atât la Chișinău, cât și la București, erau în viață încă mulți dintre cei care o cunoscuseră «pe bune», o auziseră și o admiraseră «pe viu»”. Explicația ținea de contextul ideologic al vremii – în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, Maria Cebotari evoluase pe scenele marilor teatre de operă din Berlin și Dresda, unde se bucura de o mare apreciere artistică. De asemenea, jucase în filme care intrau în conflict cu ideologia sovietică, printre care „Odesa în flăcări” (1942).
În aceste condiții, viața și identitatea artistei trebuiau prezentate prin filtrul ideologiei vremii. Un detaliu emoționant este că Vera Malev însăși își dorea o nouă ediție a romanului, în care anumite momente din viața Mariei Cebotari să fie revizuite și prezentate mai aproape de adevărul istoric. După moartea sa, sora ei, Nadejda Malev, a dus acest gând mai departe: în 2004, la Editura Cartea Moldovei, a apărut o nouă ediție a romanului, în grafie latină, cu redactarea lui Vlad Pohilă.
Academicianul Mihai Cimpoi subliniază că în acest roman Vera Malev nu a surprins doar destinul artistei, ci și atmosfera Chișinăului interbelic, redată din interior, prin ochii celor care au trăit acele vremuri. Romanul reconstituie viața orașului în anii ’30, evocând lumea muncitorilor și a intelectualilor, experiențele cotidiene și atmosfera mahalalelor și a cartierelor de la Râșcani, Poșta Veche și Melestiu.
Pentru această lucrare, Verei Malev i-a fost decernat, postum, în 1996, Premiul Național al Republicii Moldova.
Agnesa Roșca – poeta care a transformat gândurile în versuri
Agnesa Roșca a fost, de-a lungul anilor, un nume cunoscut de generații de cititori. Poetă, eseistă și publicistă a știut să transforme emoțiile, bucuriile și neliniștile vieții în versuri despre iubire, dor și timp. A scris, a tradus și a lucrat cu manuscrisele altor scriitori, contribuind la formarea gustului literar al mai multor generații.
Agnesa Roșca s-a născut la 17 octombrie 1929, la Chișinău, în familia preotului Vasile Roșca și a Irinei Roșca. A studiat la Liceul Eparhial de Fete din Chișinău, apoi la Școala nr. 1 din același oraș. Ulterior, a urmat Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău.
După încheierea studiilor, a activat ca redactor la Editura „Cartea Moldovenească”, apoi la Editura „Lumina”. Timp de peste două decenii a lucrat cu manuscrise, a redactat volume de poezie și a contribuit la apariția cărților. În colaborare cu criticul literar Vasile Coroban, a participat la pregătirea pentru tipar a ediției în patru volume a operelor lui Vasile Alecsandri, contribuind la prefațarea și comentarea acestora.
În poezie, Agnesa Roșca a debutat în 1965, cu placheta de versuri „Bat gândurile”, care a marcat începutul drumul său literar care avea să se întindă pe mai multe decenii. Printre volumele sale de poezie se numără „Mozaic”, „Vin negru” , „Flori albe, flori roșii” „Aerul de taină” , „Măsura de mărgăritar” .
Criticii literari spun că ceea ce face creația Agnesei Roșca deosebită este varietatea ei. Poeta scrie despre iubire, copilărie, trecerea timpului, amintiri și viață în general. Chiar dacă aceste teme se întâlnesc și în operele altor scriitori, Agnesa Roșca reușește să-și exprime propriile gânduri și sentimente, transformând trăirile de zi cu zi în versuri care transmit emoție și îi fac pe cititori să se regăsească în ele.
Încă anul 1988, Dumitru Matcovschi scria despre poezia Agnesei Roșca următoarele:
„Durută poezia Agnesei Roșca, nu plânsă-n hohote însă, nu scâncită. O poezie bărbată, o poezie cu sclipiri eminesciene. Toate poemele ei sunt, de fapt, un singur poem: poemul vieții, poemul dragostei, poemul Luminii”.
Atunci când scrie despre iubire, Agnesa Roșca o transformă într-o forță capabilă să schimbe omul și să-i lumineze existența:
„Sortită fiecărui muritor,
Ca un văzduh, ce-i fără de hotare,
Iubire, tu ești foc mântuitor,
În care ard păcate milenare.”
Agnesa Roșca vorbește despre importanța limbii române, care unește generațiile și păstrează identitatea unui popor.
„E grea de lacrimă această limbă,
De fiecare piatră, ca un râu,
Ea curgerea eternă nu și-o schimbă,
Ocrotitoare pururi de grâu.”
O parte importantă a creației Agnesei Roșca este dedicată și copiilor. Poeziile sale au făcut parte din copilăria mai multor generații. Printre volumele publicate se numără „Veverița-Rița”, Arțar cu dor” și „Meșter Zori-de-Zi” .
A tradus opere ale unor autori cunoscuți din literatura universală, precum Vergiliu, Aleksandr Pușkin, Taras Șevcenko sau Sándor Petőfi.
Pentru activitatea sa literară și contribuția adusă culturii, Agnesa Roșca a primit medalia „Meritul Civic” în 1996 și Ordinul „Gloria Muncii” în 1999.
Leonida Lari – „Ioana d’Arc a Basarabiei”
Leonida Lari, pe numele său adevărat Liuba Tuchilatu, a fost o personalitate deosebită a culturii române. Prin poezia sa și prin implicarea în viața publică și-a legat destinul de literatura română. Poetă, eseistă, publicistă și om politic, ea a fost una dintre vocile importante ale renașterii naționale. Pentru curajul și implicarea sa în acea perioadă, a fost supranumită „Ioana d’Arc a Basarabiei”.
S-a născut la 26 octombrie 1949, în satul Bursuceni, raionul Sângerei, în familia învățătorilor Ion și Nadejda Tuchilatu. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității de Stat din Moldova, a lucrat la Muzeul de Literatură „Dimitrie Cantemir”, apoi a fost redactor la revista „Literatura și Arta”.
Debutul editorial a avut loc în 1974, cu volumul „Piața Diolei”, urmat de numeroase alte cărți, printre care „Marele vânt”, „Mitul trandafirului”, „Scoica solară”, „Dulcele foc”, „Al nouălea val” , „Sibila”. A cultivat un limbaj expresiv, cu imagini puternice și o muzicalitate care face ca multe dintre poeziile sale să rămână în memoria cititorului. Este autoare a 24 de volume de poezie și proză, precum și o apreciată traducătoare din literatura universală.
Cei care o cunoșteau spuneau că nu se ferea să vorbească despre lucrurile în care credea, iar poezia devenea pentru ea un mod de a-și exprima gândurile și sentimentele.
,,Foarte rar se întâmplă ca poezia unui autor să se confunde atât de mult cu viața sa, iar viața să devină poezie într-un grad atât de înalt, ca în cazul Leonidei Lari,” scria scriitorul Marin Sorescu.
Un moment important al activității sale a fost anul 1989, când împreună cu Ion Vatamanu, a contribuit la apariția ziarului „Glasul”, prima publicație din Basarabia postbelică tipărită cu grafie latină. Ulterior, aceasta a devenit „Glasul Națiunii”, unde Leonida Lari a fost redactoră-șefă timp de cinci ani de zile.
În perioada 1988-1991, s-a numărat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia. A susținut revenirea la alfabetul latin, recunoașterea limbii române ca limbă oficială, reintroducerea tricolorului și apropierea de România. Numele ei a devenit un ideal pentru mulți basarabeni.
Leonida Lari a susținut deschis apropierea Basarabiei de România și reunirea celor două maluri ale Prutului. Un episod cunoscut din activitatea sa publică este gestul simbolic prin care s-a declarat logodită cu Ștefan cel Mare, în fața unei mulțimi de oameni, exprimându-și astfel atașamentul față de istoria și identitatea românească.
Un fragment din poezia sa surprinde această legătură cu țara:
„Eu nu spun ce-adaos voi face
Luminii străbunilor mei.
Dar spun că eu seară de seară
Mai greu, mai ușor, mai durut
Am stat pe o palmă de țară
Și focul aprins l-am ținut.”
Începând cu anul 1992, a activat și în Parlamentul României, unde a continuat să susțină public legăturile culturale și istorice dintre cele două maluri ale Prutului. Pentru activitatea sa literară și publică, a primit mai multe distincții, printre care Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române și Ordinul Republicii, în 1996.
Leonida Lari s-a stins din viață la 11 decembrie 2011, la Chișinău, la vârsta de 62 de ani. A lăsat în urmă o operă bogată și amintirea unei femei care și-a dedicat o mare parte din viață literaturii și idealurilor în care a crezut.
De ce Aleea Clasicilor?
Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” este unul dintre cele mai cunoscute și îndrăgite locuri ale Chișinăului. Ideea creării acestui ansamblu i-a aparținut sculptorului Alexandru Plămădeală, care își imagina o galerie în aer liber, asemenea unui muzeu dedicat marilor personalități ale culturii, ale căror nume să rămână vii pentru generațiile următoare. Aleea a fost inaugurată în aprilie 1958, iar la deschidere, ansamblul cuprindea 12 busturi ale unor clasici ai literaturii române. Printre acestea figurau Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu-Spătarul, Gheorghe Asachi, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Creangă. Realizate din bronz, busturile au fost amplasate pe postamente din granit roșu.
De-a lungul timpului, Aleea Clasicilor s-a îmbogățit cu noi busturi, mai ales după 1989, când au fost adăugate și alte nume importante ale literaturii române, printre care Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Călinescu, George Coșbuc, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu și Grigore Vieru.
Scriitorul Nicolae Dabija surprindea într-un mod poetic semnificația acestui loc:
„Aleea Clasicilor… …aici veșnicia e-atât de aproape c-o poți atinge cu mâna… Aici și-au dat întâlnire marii ctitori ai literelor române. Istoria a vorbit cu glasurile lor.”
Astfel, Aleea Clasicilor nu este doar un loc unde sunt expuse busturi, ci și un spațiu care arată ce personalități alegem să păstrăm în memoria noastră. Iar scriitoarele care au contribuit la literatura română merită și ele să fie parte din această poveste.
