Melania Belan a observat, în drum spre școală, că i-a curs cerneala peste șorțul uniformei. Cel mai mult ura să intre în clasă după sunetul clopoțelului, dar să apară cu pata albastră parcă era mai rău. Fetița de treisprezece ani și-a scos șorțul și l-a ascuns sub un pod. Spera că după lecții îl va găsi tot acolo și se va ocupa atunci de albăstrimea cernelii. A intrat gâfâind în clasă, iar învățătoarea Natalia Donici i-a permis să se așeze în bancă. Prima lecție în acea zi de marți era cea de literatură. Cei doisprezece elevi ai clasei a cincea din satul Gîsca se pregăteau să recite poeziile care le fuseseră date spre memorare în vacanța de primăvară.
Melania a respirat ușurată și a început să repete în gând primele versuri. Atunci a intrat Vladimir Tatarnikov. Fata îl știa bine. Bărbatul locuia peste o casă de părinții ei, îl găzduia bătrânica Aculina Petrovna. În una dintre mâini ținea un pachet din care ardea deja fitilul.
Fugiți, salvați-vă! a strigat bărbatul. Cu cealaltă mână a prins-o pe învățătoare de umeri. Peste țipetele copiilor a căzut, greu cât o clădire de beton, sunetul exploziei. Iar aici se rupe filmul amintirilor Melaniei. S-a trezit în spital, nu vedea nimic, nu putea vorbi, doar distingea vag vocile din salon. A ieșit de acolo abia în august 1950, la cinci luni de la tragedie.
Am auzit pentru prima dată despre atentat în adolescență de la bunica Ileana, vecina de pe strada noastră. În primăvara lui 1950, era elevă în clasa a cincea la școala din Gîsca, în clasa în care a intrat Tatarnikov cu cele doisprezece kilograme de exploziv. Nu mi-a venit să cred, un atentat la trei kilometri de casa noastră? Am trecut de sute, poate chiar de mii de ori pe lângă locul în care a fost explodată școala, era să aflu mai devreme!
Abia în urmă cu câțiva ani am încercat să caut detalii despre atentatul care a luat viața a douăzeci și trei de oameni nevinovați și a atacatorului. Bunica Ileana Doroșenco a fost transportată cu o căruță la spital. În camera de alături a fost internată sora ei, care erași ea la școală în momentul atentatului. După multiple fracturi și câteva luni în spital, a plecat acasă, însă explozia a lăsat-o cu sechele pe viață.
Din păcate, bunica Ileana a decedat în urmă cu unsprezece ani. În adolescență nu mi-a trecut prin cap să o intervievez, parcă nu-mi venea să cred că așa ceva s-a întâmplat. Dosarul atacului terorist din Gîsca, o suburbie a orașului Bender, a fost desecretizat, l-am găsit în arhivele Ministerului Justiției, așa că m-am hotărât să documentez acest articol. Despre atentat s-a vorbit pentru prima dată în 2004, în presa rusească, apoi în cea transnistreană. După războiul din 1992 satul Gîsca a trecut, împreună cu orașul Bender, în subordinea administrației transnistrene.
Aș face un pic mai clar: Nu am găsit dovezi că reapariția subiectului în presa rusă din 2004 ar fi fost legată de tragedia de la Beslan. Coincidența de timp este însă frapantă: în același an, după atentatul în care au murit 334 de persoane, dintre care 186 de copii la Beslan, presa rusă a publicat pentru prima dată detalii despre explozia de la Gîsca. Tot în 2004, după apariția în presa rusă a detaliilor despre atentatul din Gîsca din 1950, martorii exploziei, rudele decedaților au început să vorbească. În 2007, pe locul exploziei a fost instalată o placă memorială cu numele celor 23 de victime.
Am mers la Gîsca să caut mormintele victimelor, am vizitat memorialul, am consultat cele 209 pagini ale dosarului cu mărturii ale supraviețuitorilor, locuitori ai satului și angajați ai instituției de unde a fost sustras explozivul și am încercat să fac o reconstruire proprie a zilei de 4 aprilie 1950. Am trecut de sute de ori pe lângă locul fostei școli din Gîsca fără să bănuiesc ce istorie ascunde, e șocant cât de bine i-a reușit securității sovietice să îngroape această tragedie timp de atâtea decenii. Consider important să vorbim despre acest eveniment nu doar prin prisma cenzurii, dar și prin cea a femicidului și a discuției despre atrocități și acte de violență „din dragoste ” sau „din gelozie ”.
Reconstruirea atentatului
Ilie Suhovici, unul dintre supraviețuitori și, ulterior, cel care i-a adunat pe săteni după 2004 în jurul ideii ridicării unei plăci în memoria victimelor, își aduce aminte aievea despre acea dimineață. Copacii erau în floare, natura învia, iar copiii reveniseră la școală după vacanța de primăvară. Katia, grădinara școlii,, l-a văzut pe Tatarnikovcu un pachet în mână. L-a întrebat dacă nu cumva îi aduce ei semințe pentru clumba (parcelă – traducere din rusă) cu flori. „Nu, duc bomboane Natașei”, i-a răspuns acesta intrând pe ușa școlii. Se îndrepta către clasa unde profesoara Natalia Donici preda literatura rusă. Le era familiar copiilor, fusese de mai multe ori la școală în calitate de instructor militar. Profesorii, dar și o parte dintre copii știau că acesta are o relație cu Natalia Donici.
Andrei Ivancenco era la tablă în momentul atacului. A povestit în cadrul audierilor că profesoara a reacționat imediat. „Bărbatul o prinde de umeri, ea încearcă să se elibereze și strigă. Atacatorul strigă și el la copii să fugă. Andrei ajunge pe coridor, apoi e aruncat de către explozie în curte”. Copilul își amintește despre o profesoară rănită căreia cioburile de sticlă i-au intrat în cap.
O altă elevă, Nadejda Butenco, spune că i-a căzut tavanul peste ea. „M-am ascuns sub bancă și am reușit să evadez prin acoperișul distrus. Oamenii strigau, mă întrebau cine e mort, cine e rănit. Nu știam nimic. Mama a alergat către mine și a cerut ca să fiu dusă la spital”, mărturisește ea. Evdochia Puhtienco era în ultima bancă și a reușit să se salveze întrucât explozia a afectat mai mult partea din față a clasei.
„Am reușit să fug, însă prietenul meu, Andrei Mămăliga, nu. A murit. Alergând spre ieșire, explozivul m-a aruncat hăt până la gardul bisericii. Când am devenit conștient, am început să ajut adulții să scoată de sub ruine răniții”, povestește Boris Kalinin într-o carte publicată de administrația din Bender în 2007.
Aculina Pavlenco povestește că s-a pomenit sub tavanul școlii unde a petrecut câteva ore. „Nu am auzit explozia, am simțit ceva foarte fierbinte. A căzut peretele care despărțea clasa noastră de clasa a cincea. Părinții disperați alergau pe acoperiș, iar asta ne făcea mai mult rău nouă, celor care zăceam sub ruine. Am suferit o contuzie, așa mi-au zis doctorii. Am avut toată viața atacuri de panică de fiecare dată când rămâneam singură”.
Bunicii Ileana, vecina noastră, i-a fost rupt nasul și un picior. A purtat toată viața un semn pe nas, iar fiica ei, Tatiana, mi-a povestit că de-a lungul vieții a avut dureri mari de cap, iar după explozie, mulți ani la rând îi ieșeau din corp bucăți minuscule de sticlă. Avea și o amintire tandră legată de spital. Era imobilizată și avea o singură poftă, de scrumbie sărată. Tatăl ei a făcut rost de o coadă de scrumbie pe care a adus-o la spital învelită într-o bucată de ziar.
Răniții au fost transportați la spitalele din Bender, Tiraspol și Chișinău. Autoritățile sovietice au mușamalizat cazul, iar ziarele vremii nu au publicat nicio informație despre atentat. Victimele au fost înmormântate în liniște, fără orchestră și fără lumânări.
Pentru a scăpa de stigmatul vinovăției, mama și fiul Nataliei Donici s-au mutat la Tiraspol. Comunitatea a insistat ca învățătoarea să nu fie înmormântată în cimitirul din Gîsca, alături de celelalte victime, considerând-o vinovată pentru cele întâmplate. Conform dosarului, miliția a convins-o pe mama Nataliei, o femeie religioasă, „în mod politicos”, să își îngroape fiica la Tiraspol, orașul ei de baștină, motivând că astfel îi va fi mai ușor să îi viziteze mormântul.
Consider important să vorbim despre acest eveniment nu doar prin prisma cenzurii, dar și prin cea a femicidului și a discuției despre atrocități și acte de violență „din dragoste ” sau „din gelozie ”.
Ce se cunoaște despre atacator
Vladimir Gheorghievici Tatarnikov s-a născut în vara lui 1920, în Tulun, regiunea Irkutsk. A crescut într-un orfelinat. La maturitate a intrat în armată, a ajuns ofițer și a trecut prin război. Sursele care au reconstituit biografia lui îl dau drept ofițer de rezervă, iar în 1948 apare deja într-un episod care îi va marca dosarul. În timp ce se afla în Tașkent și lucra în serviciul de pompieri, a fost exclus din partid în urma unui „prostupok”, despre natura căruia documentele nu dau o explicație limpede.
După mai multe conflicte cu soția sa, Tatarnikov a plecat din Asia Centrală și, în toamna lui 1949, a venit în RSS Moldovenească în căutarea unui loc de muncă și a unei vieți mai ușoare. În octombrie a fost angajat ca genist în orașul Bender, iar ulterior a primit și funcția de instructor de pregătire militară la școala din Gîsca.
În dosar, Sedenko povestește că Tatarnikov spunea că auzise că aici „se trăiește mai ușor”, sunt fructe și „de toate”, și că venise să se aranjeze la un loc de muncă, urmând apoi să-și aducă soția. La DOSARM (o organizație sovietică prin care civilii erau instruiți și implicați în activități de pregătire militară și de sprijin pentru armată) avea și un avantaj: un pământean de-al lui, comunistul Vladimir, prin intermediul căruia ajunsese să cunoască organizația.
Mărturiile din dosar îl construiesc contradictoriu. Pentru unii dintre oamenii la care locuise era un bărbat liniștit, care nu vorbea prea mult și care își plătea chiria. Akulina Petrova, la care a locuit aproximativ cinci săptămâni, spune că se purta în general bine. Nu văzuse explozibili în locuință.
Dmitri Bezdedlîi, care îl găzduise aproximativ două luni, îl descrie de asemenea ca pe un om relativ liniștit, adăugând apoi despre certurile cu Natalia și episoadele în care Tatarnikov o amenința cu toporul.
Nu există în dosar un Tatarnikov care să se prezinte ca adversar al regimului. Un martor este întrebat direct dacă exprimase nemulțumiri față de puterea sovietică, iar răspunsul este nu. Din cauza asta, atacul nu poate fi numit unul terorist, așa cum l-a prezentat presa rusă pentru că nu avea o convingere politică sau religioasă în spate.
Cu o zi înainte de explozie, la o masă cu colegii, Tatarnikov vorbea chiar în termeni opuși. Povestea despre copilăria lui în orfelinat, spunea că puterea sovietică îl crescuse, îi dăduse școală și educație și a început să plângă pentru că „îi lipsea doar o viața de familie fericită”. O femeie de la masă i-a spus să nu se necăjească, că îi vor găsi o femeie.
În timpul lucrărilor de deminare, el mergea împreună cu alți angajați ai DOSARM în zone în care erau găsite muniții, în satele din preajmă: Chircăiești, Fîrlădeni, Hagimus. Un coleg, Voroniuc, povestește că Tatarnikov era cel care se ocupa de partea tehnică: lua materialul, pregătea fitilul și executa detonarea.
Cu câteva zile înainte să explodeze școala, îi scrisese soției care locuia la Kuibîșev (astăzi orașul Samara): „Rămas bun, dragă soție”. Îi spunea că își va încheia viața prin sinucidere și îi cerea să-i transmită salutări fiului, Tolia.
A mai lăsat un mesaj pentru oamenii din sistemul DOSARM. În el cerea să nu fie învinovățit nimeni pentru cele întâmplate și indica depozitul din care luase explozibilul. Ancheta a scos la iveală probleme în acordarea, transportarea, păstrarea și evidența explozibilului.
Unul dintre angajații DOSARM a menționat în dosar despre fluxul mare de specialiști veniți din toate colțurile URSS, spunând că nu aveau resurse să le verifice trecutul în detalii. De aici și rusificarea intensă a celor mai mari orașe din Republica Moldova.
Relația atacatorului cu Natalia Donici
Natalia Donici ajunsese în Gîsca după ce soțul ei, pilot, murise pe front. Era profesoară de literatură rusă și, după cum își amintesc oamenii din sat, le citea elevilor versuri, era o femeie proactivă și bine educată. Era tânără și văduvă, iar Tatarnikov a început să o caute și să vină tot mai des la ea.
La început, cei doi se apropiaseră, apoi relația devenise tensionată. Natalia a aflat că Tatarnikov fusese căsătorit și avea un fiu. În mărturiile adunate de anchetatori apar certuri, împăcări și gelozii. Alexandra Lîșcenko, una dintre femeile audiate, spune că Natalia ajunsese să se teamă de el. Tatarnikov o amenința că o va omorî.
O altă martoră, Maria Sergheevna Nikitina, apropiată de Natalia, vorbește despre aceleași amenințări. Potrivit depoziției ei, Tatarnikov spunea că o va împușca sau o va arunca în aer.
Cu mai bine de o lună înainte de explozie, Natalia scrisese o plângere către șeful miliției raionale. Era 28 februarie. Scria că Tatarnikov o urmărește, face crize de gelozie și o amenință. Spunea că vine noaptea la geamul ei, o spionează și apare uneori cu toporul. Ea avertiza că, fiind angajat al DOSARM, are acces la explozibil și ar putea să-l folosească împotriva ei. Scrisoarea nu a fost expediată, a fost găsită în apartamentul Nataliei după tragedie.
Natalia descria în scrisoare și episoade intime și abuzive din relația cu Tatarnikov. Mama ei considera că fiica s-ar fi temut să vorbească despre toate acestea. Ancheta a consemnat inclusiv o sarcină și un avort, fără să stabilească cine era tatăl copilului.
Cu o zi înainte de explozie, pe 3 aprilie, Tatarnikov a dat o petrecere în cinstea zilei sale de naștere, deși ziua lui adevărată era în iulie. A chemat mai mulți oameni din sat, printre care și pe Natalia Donici. Aceasta nu a venit. Din mărturiile adunate ulterior, anchetatorii au presupus că această petrecere ar fi putut face parte din planul lui de răzbunare asupra învățătoarei. Dacă ea ar fi venit, lucrurile s-ar fi putut întâmpla chiar în acea seară.
Cum am găsit satul Gîsca
Am mers la Gîsca într-o zi aridă de august. În microbuz simțeam un fel de nerăbdare amestecată cu frică. E ciudat să merg în rol de jurnalist în locuri atât de familiare, mi-am zis. De fapt, n-am voie să merg acolo ca jurnalist, întrucât redacția noastră nu este acreditată de administrația de la Tiraspol. Pentru că suntem o redacție cu sediul la Chișinău, Departamentul de Externe al regiunii ne cataloghează drept „mass-media străină”, iar ca să primim o acreditare pe termen lung e nevoie să deschidem o filială la Tiraspol. Așa că am mers la Gîsca mai mult ca observator decât ca jurnalist și am evitat să vorbesc cu oamenii din sat, ca să nu atrag atenția. Mi-am dorit să văd cu ochii mei mormintele victimelor despre care am scris, dar și monumentul ridicat în memoria lor.
Documentarea acestui reportaj a venit cu multe revelații și pentru mine. Satul în care am crescut, Fîrlădeni, e lipit de satul Gîsca. Mulți ani, nimeni nu știa care este, din punct de vedere administrativ, prima casă din Fîrlădeni și ultima din Gîsca. Când aveam vreo opt ani, în 1998, a apărut un post de menținere a păcii între cele două localități, cu soldați moldoveni, ruși și transnistreni înarmați cu Kalașnikov și cu un tanc în care, în primii ani, soldații ne permiteau să intrăm și să-l inspectăm de aproape. Eram atât de fascinați! După câțiva ani au apărut și două puncte vamale, iar mersul la magazin după pâine, magazinul din Gîsca fiind mai aproape de casa noastră, familia mea locuind la două sute de metri de punctul vamal, venea cu interogatorii. Când mergeam să vindem legumele din grădină la piața din Bender, așa cum am făcut-o toată viața, strecuram și actele printre roșii și legăturile de pătrunjel.
Deși n-am simțit niciodată ostilitate între oamenii din cele două sate, tensiunea creată de militari, vameși și polițiști a plutit tot timpul în aer. În războiul din 1992, sătenii au luptat în tabere diferite. Gîsca a rămas sub administrația de la Tiraspol, la fel ca și orașul Bender, deși, istoric, fac parte din Basarabia, fiind în dreapta Nistrului. Oamenii din cele două sate au rămas prieteni, mai ales că multe familii au rude în satul vecin și s-au creat în continuare familii mixte. Despre război se mai pomenea din când în când, ca despre un vis urât, cu umor. „Am împușcat ca proștii unii în alții, prinși în interese străine”, deși ambele părți evitau să adauge la care interese străine se referă.
În procesul de documentare am descoperit că majoritatea numelor de familie care existau în 1950 în Gîsca sunt și în satul nostru. Majoritatea sunt ucrainene, cu sufixul „enco”. În timpul URSS, dar și până în zilele noastre, în Gîsca se vorbea exclusiv rusa, în Fîrlădeni, româna. Descendenții din aceleași familii au adoptat identități diferite, chiar dacă au locuit la o azvârlitură de băț unii de alții. Și numele meu de familie e de origine ucraineană, însă predecesorii de pe linia tatălui biologic, până la străbunici, vorbeau româna și se considerau moldoveni. În Gîsca, o parte se considerau ucraineni, cealaltă, ruși, iar odată cu războiul din Ucraina, îmi spune însoțitorul meu, evită să se mai numească ucraineni.
Ca să nu bat la ochi, deși am mers fără aparatul foto, doar cu camera telefonului, l-am contactat pe un prieten al bunicului meu din copilărie. Se cunosc din clasele primare și s-au ținut aproape toată viața. Am trecut posturile vamale într-o mașină cu zece ani mai bătrână decât mine, eu și doi moși drăguți, trecuți de optzeci de ani. Mândrul proprietar al mașinii, bunicul Serghei, mi-a arătat actele. Mașina tocmai a făcut patruzeci și șase de ani.
Vameșul transnistrean mi-a analizat fața, apoi s-a uitat în buletin, a repetat mișcările încă o dată și m-a întrebat scopul vizitei. Bunicul Serghei a chicotit și i-a zis aproape apăsat, am citit un „să nu te intereseze!” printre rânduri, că sunt oaspetele lui.
Bunicul Serghei avea ochii jucăuși și mi s-a părut extrem de vorbăreț. La răstignirile și crucile de pe traseul din Fîrlădeni, își făcea cruce și zicea o rugăciune în limba română. După ce trecem vămile și traversăm satul Gîsca, își făcea cruce și zicea o rugăciune lungă în rusă. E aceeași rugăciune. L-am întrebat cum trece de la o limbă la alta și m-a privit mirat: așa am făcut? O scenă metaforică și reprezentativă pentru adaptabilitatea oamenilor din locurile astea.
El și soția au venit în Gîsca după ce au absolvit universitatea. Acolo au primit locuri de muncă și așa au rămas. Spune că nu există conflicte etnice între locuitori și îl cred, nu le-am simțit nici eu în cei optsprezece ani locuiți între cele două sate. În ultimii zece ani, locuitorii din regiunea transnistreană sunt chiar mai conectați ca niciodată la viața din localitățile administrate de Guvernul de la Chișinău. Sistemul medical din regiune e în colaps, așa că pentru intervenții medicale și nu doar, aceștia merg la spitalele din Chișinău, la medicii de familie din Varnița, Fîrlădeni, Hagimus. O pensie locală rareori depășește 1.000 de ruble transnistrene, puțin peste 50 de euro, iar cei care au aplicat pentru pașaport rusesc, o bună parte dintre bătrânii din sat, primesc și o pensie de 4.000 de ruble de la Guvernul Federației Ruse.
Trecem pe lângă câteva clădiri în ruine care păstrează gloanțele din 1992 în plăcile de beton și în cărămizi. E o politică a administrației transnistrene de a lăsa pe clădiri „urme ale agresorilor naționaliști”.
Oprim la cimitir. Îi las pe prieteni la umbră, pe un scaun, să recupereze noutățile din viața celuilalt. Mă întreb oare cum se simte o vizită la cimitir la vârsta lor, întorc dilema pe toate părțile în capul meu, dar n-am curaj să-i întreb. Rătăcesc printre rândurile cimitirului vechi din sat și, printre crucile de lemn și fier cu vopsea spălăcită, găsesc mormintele celor trei frați Fedorenco. Ana și Claudia au murit în ziua tragediei, iar fratele lor, Vania, a fost grav rănit și a murit în august. Un pic mai la vale, pe o plăcuță înscrisă recent, în ultimii ani, găsesc numele unei alte eleve, Olga Ivancenco. În același rând sunt mai multe cruci cu textul șters de vreme. Sunt goale, probabil sunt ale celorlalte victime.
Revenim la mașină și mergem spre memorial, care e chiar lângă biserică. Pe soclul negru găsim câteva jucării colorate, dinozauri verzi, soldăței mov și un supererou verde. În față, un Kalașnikov alb, de plastic, cu trăgaci verde. Ce imagine, îmi zic, scuturându-mi umerii.
Stăm câteva minute în șir, citind și recitind numele învățătoarei Natalia Donici, al directorului adjunct al școlii, Nicolai Danilov, și ale celor douăzeci și unu de elevi decedați în 1950. Doi dintre ei au nume moldovenești, Rusu și Mămăliga. Bunicul Serghei ne invită la biserică, să consemnăm momentul. Tragem de poartă, dar, din păcate, e închisă.
Analizând dosarul, am fost bulversată de cât de bine au reușit autoritățile sovietice să țină în taină acest eveniment. Câte tragedii de familie și colective au fost tăinuite ca să nu dăuneze imaginii de societate comunistă perfectă? Care ar fi fost reacția populației locale la vestea despre un militar venit din Siberia care a luat viața a douăzeci și trei de oameni?
Am contactat Serviciul de Informații și Securitate (SIS) al Republicii Moldova dacă dețin documente de arhivă despre atentatul din Gîsca, iar răspunsul a fost unul negativ.
O altă dorință cu care am pornit în documentarea subiectului este ca despre acest atentat să afle cât mai mulți vorbitori de română, să ajungă și în atenția autorităților și să comemorăm victimele acestei tragedii. De ce nu am auzit la Chișinău despre această tragedie? Ce spune asta despre noi, ca popor, despre memoria noastră colectivă? Oare este din cauză că satul Gîsca, după războiul din 1992, a rămas sub controlul administrației de la Tiraspol? Dacă da, ce spune asta despre intenția de a reintegra țara?
M-au încercat mai multe stări în ultimele săptămâni, în care am documentat subiectul. Furie pentru comunitatea care și-a îndreptat furia către învățătoare, refuzând să o înmormânteze în cimitirul satului, deși este una dintre victime. Durere pentru Natalia, care a suferit din cauza agresorului, fiind tachinată și agresată și înainte de atentat. Furia asta e și în contextul ultimelor femicide din țară. Cât de mult au suferit și suferă femeile de la noi, dar și din lume, din cauza geloziei, controlului și violenței brutale?
