S-au trezit în miezul nopţii, în trenuri pentru vite, fără cei dragi alături, fără nume, fără bunuri, îmbulziți cu alți moldoveni la fel de disperați și nedumeriți ca ei. Au fost duși în locuri neprietenoase, geroase, fiind pedepsiți pentru simplul fapt că au lucrat o viață întreagă și au agonisit bunuri, au studiat și au avut o părere, pe care nu au ținut să o ascundă. A fost un adevărat genocid comis de sovietici, spun istoricii, dar cu toate acestea sunt puțini oameni care știu această istorie, puțini sunt cei care vor să o cunoască și prea mulți care nu vor să audă nimic despre ea.
Al doilea val al deportărilor din 1949 şi-a lăsat adânc întipărită durerea şi teroarea în vieţile celor care, într-o dimineaţă de vară, au fost duşi departe de casă şi de cei apropiaţi. Potrivit arhivelor istorice, deportările din Basarabia au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autorităţile sovietice. Dezrădăcinarea oamenilor care ocupau funcţii importante şi au contribuit la dezvoltarea satelor şi oraşelor în care locuiau era scopul principal al celor trei valuri de deportări. Cel mai mare val al deportărilor a fost cel din anul 1949, când peste 11.000 de familii, adică peste 35.000 de oameni, au fost duse în Siberia sau Kazahstan. Însă, sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă nici pe departe întreaga dimensiune a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat cu o medie de 3 membri per familie. Se ştie, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 şi chiar 14 copii.
Ecoul şi efectele deportărilor din 1949 se resimt şi astăzi în societatea moldovenească. Mii de persoane, fiind pe atunci copii, acum, la apusul vieţii, mai aşteaptă să fie reabilitate, să li se întoarcă măcar o parte din averea confiscată.
Despre deportări, destine, durere, uitare și nepăsare au discutat pe 3 iulie jurnaliștii de la Europa Liberă împreună cu mai mulți experți și copii ai deportaților în cadrul unei dezbateri online, parte din proiectul multimedia „AntiNostalgia – privind spre viitor”, care face legătura dintre trecutul nu foarte îndepărtat și prezentul pe care îl trăim fiecare chiar în aceste zile.
Ce au fost și de ce au fost posibile deportările? La șapte decenii distanță, cum au modelat ele destinele celor rupți, peste noapte, de vatră? Anume la aceste întrebări au încercat să răspundă participanții la dialog.
„Generațiile tinere și cele în etate continuă să rămână victime ale neadevărurilor folosite de diferiți actori politici, în pofida faptului că chiar ei sunt copiii deportaților”, susține istoricul și ex-deputatul Ion Vatra. Potrivit lui, în Moldova nu se vorbește despre genocidul la care au fost supuși oamenii. Mai mult, în societatea noastră există încă suficiente voci care găsesc o justificare pentru acele acțiuni – „așa au fost timpurile, la o adică”.
„Elitele noastre politice suferă de o amnezie crasă și de o nedreptate față de oamenii care nu aveau nicio vină. S-au consumat trei decenii de independență, dar foarte puțini deputați s-au gândit la acești oameni care au fost deportați, lipsiți de bunurile pentru care au lucrat o viață întreagă. Amnezia cumplită și colectivă naște monștri”, susține Ion Vatra. Potrivit lui, anume necunoașterea ne face să propulsăm în fruntea statului clase politice „viciate”.
„Noi învățăm preistoria, antichitatea, istoria modernă, dar de ce nu și ce s-a întâmplat cu trei generații în urmă?”, se întreabă Viorica Olaru-Cemîrtan, cercetătoare științifică superioară și lectoră universitară în Suedia. Esperta susține că foarte mulți ani aceste episoade sumbre erau ascunse, erau subiecte tabu și nu puteai ajunge la arhivele. „Ni s-a ascuns ceea ce li s-a întâmplat părinților și bunicilor noștri”, spune ea. Însă acum, când arhivele au fost deschise, oamenii au început să vorbească, trebuie să recuperăm timpul pierdut. Deşi au trecut 71 de ani de la valul deportărilor, cuvântul „Siberia” continuă să mai provoace amintiri dureroase, lacrimi şi, mai ales, frică. O frică strecurată parcă în fiecare celulă a corpului, de care oamenii care au trecut prin acel calvar nu reuşesc să scape.
https://www.facebook.com/moldova.org/videos/635321026987489/
„Geopolitic suntem sub influența Rusiei și acest lucru nu reprezintă un factor care ar stimula procesul de însănătoșire la acest capitol”, subliniază Viorica Olaru-Cemîrtan.
Deportările au țintit, în special, populația intelectuală şi au avut rolul de a distruge „coloana vertebrală a poporului”, ca să-i determine pe cei rămași acasă să accepte mai ușor colectivizarea și exproprierea de bunuri, susține și Ion Vatra.
Potrivit istoricilor, de obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Oamenilor li se dădea ordin ca într-un sfert de oră să fie gata. Deportaţilor le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană. Apoi, erau urcaţi în camioane sau în căruţe, fiind duşi până la gara de trenuri. În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: bărbații într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrânii – aparte. Oamenii erau îmbarcați în vagoanele de marfă, câte 70-100 de persoane, fără apă şi hrană. Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti. Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Despre toate acestea adesea se trece cu vederea, amintirile se șterg cu radiera, „pentru că politica și prezentul este mai important”, spun unii deputați, care sunt copii ai deportărilor.
