Continuare la Partea I. Prietenia care te duce pe scenă
Dumitru Cotelea, Dima Stratulat și Alexandrina au ajuns la Academia de Teatru Questors din Londra, unde urma să dea o probă de admitere. I-a întâmpinat un profesor care le-a spus ceva în engleză, ceva simplu, gen audiția va avea loc la etajul doi, doar că n-au înțeles mai nimic și asta i-a speriat. Dacă nu înțeleg ceva atât de simplu, cum va fi în continuare? Doar Alexandrina cunoștea engleza la nivel avansat.
Totuși, au intrat pe rând la audiții. Așteptau într-un coridor îngust și întunecos: „Imaginează-ți 3 scaune lângă un perete și după aia niște scări care duc spre o cameră, de parcă așteptai să intri la poliție”, își amintește Alexandrina.
Pentru audiție au pregătit câte două monologuri, dar au avut de improvizat o scenă în engleză. „În așa situație poți să te blochezi și în limba română, în limba ta natală, dar a fost în engleză și parcă, din perspectiva mea, ratasem și aici”, povestește Dumitru, care n-a fost mulțumit nici de cum și-a interpretat monologurile. Alexandrina spune că el e cel mai exigent dintre ei trei. Ea în schimb s-a bucurat de experiența audițiilor: „Încercam să fiu cât mai reală și sinceră, mi-a plăcut ce s-a întâmplat acolo, deoarece mi-a fost dor să fie totul atât de real”.
Au fost șocați când au auzit că toți 3 au fost admiși.
Studiile la Questors: redescoperirea actoriei
La Questors aveau lecții seara și în weekend. Este o academie la care se pot înscrie și începători de orice vârstă. Programul este gândit și pentru persoane care lucrează. Cei doi ani de cursuri costă 2000 de lire – „un preț mic pentru Londra”, spune Alexandrina. Ei urmau să absolve în 2020, dar programul lor s-a prelungit cu un an din cauza restricțiilor impuse pe perioada pandemiei.
Deși toți trei au jucat teatru înainte, s-au bucurat de faptul că la Questors au luat-o de la zero. Făceau lecții de actorie, improvizație, scrierea unei scene, voce, mișcare scenică, iar în fiecare săptămână jucau în fața colegilor. Pe parcursul săptămânii lucrau la o scenă, iar sâmbătă o prezentau și primeau feedback de la profesor. Cu toate astea, cel mai important feedback era cel pe care și-l ofereau reciproc: „Englezii sunt mai blânzi, nu sunt foarte severi sau stricți. Iar noi suntem obișnuiți să zicem verde în față ce a mers bine și ce nu”, povestește Alexandrina.
Cel mai mult au fost impresionați de cursul de mișcare scenică, o experiență pe care Dumitru spune că ar vrea s-o aibă toți prietenii lui. Pentru el, care nu vorbea fluent engleza, mișcarea a însemnat descoperirea unui nou limbaj de exprimare, de care nu era conștient înainte.
Viitorul artistic mai puțin vizibil
Când i-am întrebat de viitor, toți trei mi-au spus că nu au planuri. Alexandrina spune că pandemia i-a arătat că degeaba și le face. Dima S. urăște întrebarea asta, care apare la toate interviurile de angajare – unde te vezi peste 10 ani. Cu toții speră la posibilitatea de a face actorie în continuare, într-o formă sau alta.
Sunt conștienți de faptul că accentul est european sau internațional îi dezavantajează:„Aici și actorilor englezi li se cere să știe și accent irlandez, și scoțian, american, australian, indian…” De la profesorii lor au aflat și de type-cast – distribuirea rolurilor în funcție de cum arată și în ce tipologie îi vede regizorul, și nu după abilitățile actoricești. „Am înțeles că o să fiu ucis în primele 15 minute dintr-un film de acțiune. Sau o sa fiu russian security guy”, povestește Dima S. Cu toate astea, ar vrea să încerce să joace în filme.
Dumitru preferă să joace în mai puține spectacole, să aibă doar câteva roluri, dar să fie rolurile pe care și le dorește. „Am înțeles că sunt mai multe experiențe pe care vreau să le am, mai multe lucruri pe care vreau să le trăiesc cu cei dragi, în loc să fug de la un casting la altul”, spune el.
Ai două săptămâni să-ți muți toată viața în Londra
Pentru Dima S. emoțiile au început cu adevărat la vreo 2 ore după audiții, când a conștientizat că au 2 săptămâni să se mute la Londra: „Când am realizat că trebuie să plec din București, acolo unde am loc de muncă, chirie…” Avea niște bani puși deoparte, voia să-și cumpere prima lui mașină, una mai veche, pe care să învețe să conducă bine. Banii respectivi i-a folosit pentru mutare: drum, primele luni de chirie, cheltuielile de bază. Au găsit o casă într-o zonă verde, care le place. Dima S. spune că au fost foarte norocoși.
Dumitru consideră că mutatul în Londra a fost „Prima decizie pe care mi-am asumat-o, prima decizie total conștientă, matură.”
Iar pentru Alexandrina mutarea a fost ușoară, în ultimii doi ani tot călătorise dintr-o țară în alta. În Londra a simțit că poate să se ancoreze prin pasiunea ei pentru teatru, care devenise noua ei realitate. „Nu era vorba atât de mult de schimbarea de țară, dar era vorba despre direcția vieții pe care urmează să o ia”, povestește Alexandrina.
Un job care să le permită să facă actorie
Toți trei mi-au spus că viața în Londra e foarte scumpă, așa că și-au căutat de lucru. Erau conștienți că scopul lor e să facă teatru, nu să economisească bani sau să-și facă carieră în alt domeniu. „Am zis că în cel mai rău caz mă duc și la construcții. Mă duc chelner, mă duc orice, doar să încerc să reușesc în actorie”, povestește Dima S. Pentru a se pregăti de interviurile de angajare, învăța dinainte posibile răspunsuri despre ce a lucrat la București și niște întrebări pe care să le adreseze. La unul dintre interviuri a avut mai degrabă o discuție despre Liverpool – și el, și managerul intervievator erau fani.
În cele din urmă, s-a angajat în suport IT la o universitate. E foarte mulțumit de ce face, lucrează 7 ore pe zi și are multe zile libere – cele 27 de zile de concediu plus toate zilele de vacanță ale studenților. De un an lucrează de acasă și îi place – economisește două ore pe care le-ar face pe drum.
Alexandrina a lucrat o perioadă în organizare de conferințe. Era un job bine plătit, dar epuizant, povestește ea: „După o zi de lucru în mediu corporatist, e foarte greu să mai faci 4 ore de repetiții.” Și-a dat demisia și a apelat le economii, dar și la proiecte mai mici care să-i suplinească venitul.
Dumitru s-a angajat la o patiserie. Interacționa mult cu clienții, iar asta l-a ajutat să învețe mai bine engleza și să se obișnuiască să fie tot timpul în fața oamenilor. Spune că e norocos că pe perioada pandemiei a primit șomaj tehnic, iar banii i-a investit în… mai multe cursuri de teatru. De curând s-a angajat și el la universitatea la care lucrează și Dima S., tot în suport IT.
Deși le-a fost greu pe perioada pandemiei, s-au bucurat să petreacă timpul împreună. Casa lor e lângă cel mai mare parc din Londra, au putut să se plimbe, să joace volei. În plus, seara cântau, interpretau monologuri sau recitau poezii. Dumitru spune că abia așteaptă să se redeschidă teatrele. „Poți să cheltui banii de pe o zi de muncă pe un bilet la teatru sau la concert, dar merită”. Toți trei sunt încântați de diversitatea artistică și posibilitățile culturale pe care le oferă Londra.
Unde e acasă?
Dima S. spune că mai ales datorită studiilor europene nu se mai identifică ca cetățean al unui stat anume. Speră ca într-o zi toată lumea să poată călători fără pașaport. Se simte acasă în Moldova, deși nu mai locuiește acolo de 12 ani. România pentru el e Clujul din studenție și Bucureștiul, e muntele și mare. Iar acum, acasă e Londra, acolo unde îi sunt oamenii apropiați.
Pentru Dumitru, Moldova înseamnă familia lui, pentru ei mai merge în țară.
Alexandrina spune că nu se identifică cu nicio naționalitate, pe care o vede mai degrabă ca pe o etichetă, „un fel de încadrare în niște parametri și niște stereotipuri de care eu văd că nu aparțin. Sunt un fel de amestecătură și văd din ce în ce mai mulți oameni care sunt tot așa. Și îmi place asta.”
Totuși, pentru ea identitatea e legată de muzică:„Cânt de când mă știu, dar muzica e ceva de care am fugit, inconștient”. Paradoxul este că a crescut într-o familie de muzicieni. Vedea că e posibil să ai o carieră frumoasă în muzică și totuși nu simțea asta ar putea fi o ocupație reală pentru ea. Își amintește cu drag de cât de fericită era mama ei – una dintre Surorile Osoianu – când venea de la un concert: „Era atât de încântată, atât de plină de viață, atât de fericită.”
Alexandrina povestește că a simțit și ea cum e să cânți la un concert, să cânți cu orchestră în spate și să ai o sală plină care te ascultă. „Am simțit plinătatea aia, bucuria de a fi acolo”.
De curând, și-a dat seama că atunci când e tristă, când o apasă ceva pe suflet, cântă. Se așază la pian și cântă doine, balade, cântece românești. „Și numai în momentele în care îți dai voie să fii absolut onest cu tine și chiar să auzi ceea ce se întâmplă în tine, nu ceea ce zici tu că trebuie să se întâmple, atunci poți asculta și poți auzi răspunsul. Pentru mine, identitatea mea e legată de exprimarea artistică, e legată de actorie și de muzică, nu de locul în care m-am născut.”
