Toți cei patru membri din familia Tatianei Bujor au fost infectați de COVID-19 la finalul lunii martie. Mama Tatianei a dezvoltat simptome prima și a fost internată imediat. Tatiana și fiul ei de cinci ani, Adrian, au fost internați două zile mai târziu. Tatăl Tatianei a fost internat ultimul și încă se mai află în spital acum. Internați în spitale diferite, cu simptome diferite și cu foarte puțină informație despre ce se întâmplă cu cei dragi, membrii familiei Bujor au făcut față uneia dintre cele mai mari provocări ale vieții. Citește mai jos mărturiile Tatianei.
Refuzam să cred că este COVID-19
Totul a început pe 27 martie. Era vineri. Mama a venit de la serviciu și i s-a făcut rău. Avea febră 37,3, apoi 37,8 și după o oră s-a ridicat la 38,5. Am sunat la salvare imediat. Refuzam să cred că este COVID-19. Mama este în grupul cu cel mai mare risc de infectare din cauza vârstei, are diabet zaharat, tahicardie și a hipertensiune.
A fost dusă inițial la Spitalul Feroviar, apoi au dus-o la Spitalul „Constructorul”. În dimineața zilei de sâmbătă, i s-au prelevat probele și i s-a făcut testul la COVID-19, iar seara la ora 19.00 m-a sunat medicul de familie ca să ne confirme diagnosticul. Parcă se prăbușise cerul peste mine… Aș putea să-mi pierd mama. Nu puteam să cred. Încercam să aflu de unde a luat virusul.
Luni am ajuns și noi la spital
Sâmbătă spălasem geamurile toată ziua, iar spre seară a început să mă deranjeze nasul. Parcă nu simțeam gustul și nici mirosul. Duminică mi s-a schimbat vocea. Credeam că „m-a tras curentul” când am spălat geamurile. Luni am simțit o moleșeală, simțeam că nu mă pot ridica din pat. Am vrut să-mi fac un ceai, dar nu aveam forțe nici pentru asta. Nu puteam face o chestie simplă, de rutină, pe care înainte o făceam fără nicio problemă. Voiam să inspir aer și nu puteam. Am sunat la medicul de familie, dar nu aveam febră și nici tuse. Tot refuzam să cred că aș putea fi infectată. Îmi ziceam că sunt tânără și imunitatea e puternică. Am fost puțin în contact cu mama, dar mi-am zis că poate scap cumva. Tata nu avea simptome grave.
După confirmarea diagnosticului mamei, îi transmiteam de trei ori pe zi medicului de familie datele despre temperatura corpului. Simptomele erau diferite la toți. Eu nu am avut tuse nici în timpul tratamentului, nici mai târziu. În schimb, simțeam o mare greutate în piept.
Luni, pe 30, la doar două zile după mama, am ajuns și noi la spital. Eu și Adrian, copilul de 5 ani, am fost aduși la Spitalul Clinic Municipal de Boli Contagioase de Copii. Adrian nu avea simptome, dar, pentru că intrase în contact cu mine, medicii au decis să ne interneze într-o boxă separată. Pe tata l-au dus la Spitalul „Sfântul Arhanghel Mihail”, fiind suspect de COVID-19. Am fost izolați până a doua zi.
Cum un virus, un virus invizibil, poate să secere un om din picioare?!
Luni seara am fost anunțată că starea mamei s-a agravat și a fost transferată la Spitalul Clinic Republican, iar apoi la Institutul de Medicină Urgentă. M-a sunat și mi-a spus: „Mă internează direct la reanimare. Mi se iau toate lucrurile și telefonul și eu nu știu ce o să fie”. A fost unul din cele mai grele momente din viața mea. Atunci am înțeles că lucrurile se agravează mai tare decât m-aș fi așteptat eu. Nu puteam afla nimic mai mult despre mama. Într-un final, am găsit un medic de gardă, care mi-a spus așa: „starea mamei este extrem de gravă, o ajută aparatul de respirație artificială. Are o pneumonie bilaterală, extinsă pe ambele părți și acum este sedată”.
Nu am cuvinte să descriu starea mea când am auzit asta. Tresăream la fiecare sunet. Așteptam și rezultatul testului meu, dar nu mă interesa dacă sunt pozitivă sau nu. Știam că eu o să lupt și o să trec cumva peste asta, frica cea mai mare era pentru mama.
În salonul de alături era internată o femeie care era exact în situația mea, cu mama în spital. Apoi, cineva mi-a zis că a murit mama femeii din salonul nr. 8. Nu vă pot descrie ce era cu femeia aceea. A început să răcnească, era în agonie. Mă gândeam cu groază că mă așteaptă același lucru. Stăteam la podele, plângeam și mă rugam. Numai să nu mi-o ia Dumnezeu pe mama. Cum un virus, un virus invizibil, poate să secere un om din picioare?! Nu găseam explicație, de ce asta s-a întâmplat asta cu noi, de ce a lovit familia noastră. Nu aveam idee de unde ne-am fi putut infecta.
Pe 31 martie, ne-au fost prelevate probele și tot atunci am aflat că eu și tatăl meu suntem infectați cu coronavirus. Testul lui Adrian a ieșit negativ. Atunci am întrebat dacă fiul meu poate fi luat de rude, dar medicii au refuzat. Adrian deja a fost în contact cu mine și existau șanse ca simptomele să se manifeste peste câteva zile. În aceeași zi am fost anunțată că și tata a fost testat pozitiv.
Toți medicii aveau aceeași „față”
Pe 1 aprilie am fost transferată de la cei suspecți și internați temporar la cei confirmați cu COVID-19 și am început tratamentul. Zilnic medicii ne ascultau plămânii. Aveau un aparat mic, foarte interesant, pe care ni-l puneau la deget și ne verificau oxigenarea în plămâni. Am fost trimiși să facem și o radiografie pulmonară.
Medicii care veneau la noi erau în costume de protecție, toți ca unul. La fel asistentele și doamnele care făceau curat. Eu până azi nu cunosc fața medicului meu. Toți aveau aceeași „față” – aceleași costume, aceiași ochelari și aceeași mască. Doar după voce puteam să-i diferențiez, să aud dacă e medicul meu sau doamna asistentă sau cea care face curat. Dacă m-aș întâlni cu doamna care mi-a fost medic pe stradă acum, nu cred că aș recunoaște-o.
Medicii, în pofida faptului că erau derutați și lucrează în condiții extrem de grele, au găsit puterea să ne încurajeze. Doamna care mi-a fost medic de fiecare dată când venea la control mă întreba despre starea mamei. Știa cât de mult țin la mama și așteptam noutăți de la ea. S-a simțit grija față de noi.
Cât spălau podeaua ieșeam în coridor și… respiram!
Vreo nouă zile am urmat un tratament cu pastile antivirale și antibiotice. Pe 4 aprilie lui Adrian i-au repetat testul și a ieșit pozitiv. A luat antibiotice timp de șase zile, dar a avut evoluția cea mai pozitivă dintre toți membrii familiei. Nu avea poftă de mâncare, dar în rest era ok.
Am fost surprinsă de condițiile extraordinare de acolo – duș, apă caldă, dulapuri pentru a depozita lucrurile, paturi noi, lenjerie curată. Lenjeria era cu minioni, așa cum le place copiilor. Mâncarea era diversă, dar la regim.
Ieșeam din cameră și respiram aer proaspăt doar când veneau doamnele să facă curat. Timp de câteva minute cât doamnele spălau podeaua stăteam în coridorul de afară și… respiram!
Ne aduceau mâncare prin două uși. Băteau la fereastră ca să nu ies din cabină, apoi ne lăsau mâncarea și fugeau. Cred că din acest punct de vedere era mai rău ca la închisoare… Dacă voiam să întreb ceva sau aveam nevoie de ceva, trebuia să bat și discutam prin geam. Arătam prin gesturi de ce avem nevoie.
Venea Paștele, iar noi stăteam în spital
Și în boxa de alături era o mamă cu un copil. Cât am stat acolo, vorbeam cu ea prin geam și ne încurajam reciproc. Când au fost externați, am plâns. Am scos capul pe geam și am petrecut-o cu privirea. Am văzut cum dispare după colțul spitalul și i-am strigat: „Andreea, la revedere! Sper să nu ne mai întâlnim în așa circumstanțe”. Mă bucuram că ea s-a externat, dar totodată plângeam că voiam să plec și eu acasă. Venea Paștele, iar noi stăteam în spital.
După zece zile de neștiință, de rugăciuni și de plâns, am primit un apel. Era mama. Nu-mi venea să cred. Ea nu știa câte zile au trecut, nu știa că și noi suntem în spital infectați. Tratamentul ei a fost unul complex, iar medicii au fost 24/7 lângă ea. Atunci m-am liniștit și am simțit că o să trecem peste asta. Am recăpătat speranța.
Tot mama a fost cea care a plecat prima din spital. Pe 16 aprilie a venit acasă, după ce a devenit prima pacientă tratată de COVID-19 de la Institutul de Medicină Urgentă. După o stare extrem de gravă, mama și-a revenit mai repede decât tata, care până astăzi se află la spital.
Pe 14 aprilie am fost testați din nou. Eu am avut rezultat negativ, dar copilul – pozitiv. Peste câteva zile ambele teste au fost negative. Când am fost externați am fost instructați să păstrăm regimul de carantină timp de două săptămâni.
Pe 18 aprilie, în sâmbăta Paștelui, am ajuns acasă. Mi-am sunat rudele și le-am rugat să-mi cumpere niște ouă și vopsea. Am aranjat pasca, am aprins o lumânare. Băiatului i-a plăcut foarte tare. Rudele ne-au susținut mult, ne-au adus mâncare și au lăsat-o la ușă.
Nici până azi nu am depistat sursa de infectare
După externare, mai persistă oboseala. Am încercat să dau cu aspiratorul prin casă, ne-am dezinfectat toate lucrurile și hainele și am constatat că activitățile casnice mi se dau greu. Mama încă e slăbită și palidă. Cred că timpul de recuperare pentru ea o să fie mai lung. Cu siguranță că după toată experiența asta voi avea nevoie și de asistență psihologică. De atunci eu nu mai dorm. Mă trezesc noaptea la fiecare oră și nu înțeleg unde sunt.
Nici până azi nu am depistat sursa de infectare. Eu cu copilul am stat acasă, nu am mers la lucru. Bunelul e pensionar și, la fel, a stat acasă. Mama a fost singurul om care a fost la muncă. A fost în contact cu mai multe persoane și ne făceam griji în această privință.
Foarte multă lume ne-a susținut, pentru că am făcut publică situația noastră. Au fost și din cei care m-au arătat cu degetul, că fac din asta o tragedie. Pentru categoria asta de oameni, care nu cred că există virusul, am decis să vorbesc despre cazul meu și să aduc un mesaj.
Oameni buni, el este și este foarte periculos. Te atacă și nici nu întreabă. Vă îndemn la mai multă responsabilizare.
I-am mulțumit lui Dumnezeu în fiecare zi pentru că am ieșit din această etapă fără pierderi. Cred că primul lucru pe care vreau să-l fac după carantină este să urc în mașină și să plec undeva pe un deal, pe un câmp, undeva unde să văd lumina soarelui, să aud cum ciripesc păsărelele, să mă bucur de natură, iarbă, flori. Noi până la pandemia aceasta am fost fericiți, dar nu știam despre aceasta, nu știam cât de liberi suntem.
