Mihai Stamati este un designer industrial din Republica Moldova. Își schițează și proiectele, și textele cu aceleași creioane – uneori mai tocite, alteori mai ascuțite, dar mereu cu aceeași pasiune.
Mihai va găzdui o serie de articole pe Moldova.org despre sensul lucrurilor din jurul nostru, mai vechi și mai noi, și despre felul în care percepem frumosul astăzi.
Toată lumea știe ce înseamnă o prispă, iar dacă totuși cineva nu știe, atunci ar fi bine să afle – scuzată să-mi fie țâra de ironie chiar din capul locului… Nu o să facem din acest articol o incursiune etnografică a termenului, dar niște referințe simbolice ar fi totuși de luat în seamă. Prispa e locul unde țăranii noștri își mai trăgeau un pic sufletul, se odihneau nițel, privind ca de pe un tron viața din jurul lor. Mai mult o făceau seara, înainte de somn, iar uneori chiar rămâneau să doarmă pe prispă, prinși de răcoarea nopților de vară. Prispa era un loc de contemplat, loc de stat la sfat cu cei de-ai casei și uneori de schimbat două-trei vorbe la distanță cu trecătorii de pe drum. Asta e prispa pe care o știți probabil majoritatea și o știu și eu din satul de baștină – uneori din lut, alteori din piatră, susținând stâlpii caselor cu cerdac.
Când eram copil, îmi petreceam lunile de vară la bunicii din sudul Moldovei. Acolo am descoperit că lumea numea „prispă” și scaunul de la poarta fiecărei gospodării, unde serile și în zilele de duminică oamenii se așezau la sfat, privind de-a lungul uliței la sătenii care le traversau mahala. La Valea Perjei, cine trecea pe stradă, se simțea ca în scenă – de o parte și alta a drumului lume stătea la vorbă, aruncându-și din când în când privirea spre trecători. Aceste scaune erau punctul de legătură dintre mahalagii, asigurau socializarea și o comunicare cel puțin vizuală între oamenii din comunitate. În plus, aceste scaune erau și un extraordinar manifest de creativitate. Toate prispele erau diferite, mai mult sau mai puțin comode sau arătoase, ilustrând un tablou complex al mâinilor dibace de la sat. Simțeam atunci că prispele acelor oameni erau de fapt locuri dătătoare de satisfacție și confort psihologic. Nu mă întrebam ce cunoștințe teoretice le-or fi determinat creația și ce înțelepciuni o fi stat la baza și felul în care aceste prispe se integrau atât de armonios în peisajul rural și stilul de viață al sătenilor.
Cu anii, teoriile marilor urbaniști mi-au descifrat secretul „prispelor”, întărindu-mi convingerile că înțelepciunea populară e cu un pas înaintea științei. Secretul prispelor se numește „efectul de margine”. Oamenilor le place să aibă spatele protejat atunci când sunt așezați, de aceea se așază pe la margini, lângă un perete, gard sau copac. Le place să privească la alți oameni, să stea discret, neexpuși, în umbră, dar, în același timp, să aibă o deschidere mare în față – natură, o piață cu alți oameni, un râu, mare, orizonturi sau măcar și casa vecinului… Și foarte important – cât mai puțină gălăgie (maxim 60 decibeli), ca să poată duce conversații în liniște.
Judecând după aceste criterii, prispa țăranului e locul perfect pentru șezut, îndeplinind toate condițiile: umbră și protecție din spate; trecători pe care să-i urmărească și care să-i dea binețe; poate sta așezat pe margine și practic nu există poluare fonică (poate doar vreun cocoș sau câine de prin mahala). Am putea prelua cu încredere modelul acestor prispe atunci când vorbim de amenajarea cu bănci a spațiilor publice din oraș. Să facem niște prispe urbane! Și când spun asta, mă refer în primul rând la atmosferă și poziționare. Felul în care sunt poziționate băncile în spațiul public este esențial și acest lucru va determina frecvența, durata și maniera în care vor fi folosite. Unele, probabil ați observat, pot fi ocupate permanent, pe altele oamenii se așază periodic și doar dacă nu există nici-o alternativă. Și asta pentru că, în mod natural, oamenii aleg să se așeze în locuri care le asigură confort psihologic, confort fizic, spațiu personal și siguranță. De multe ori, oamenii vor alege să se așeze pe o simplă bordură la umbră sau să se sprijine de un perete, în loc să stea pe o bancă arătoasă în mijlocul mulțimii și cu soarele în cap. Nu vă veți așeza cu mare încredere pe un scaun pus în centrul unui flux de oameni sau pe o bancă care e foarte aproape de carosabil – fie că stați cu fața sau cu spatele la stradă, fără o barieră care să vă ofere siguranță.
Despre configurație, concept și în general despre designul băncilor vom vorbi altă dată, pentru că e un subiect aparte și nu prea are loc de desfășurare aici. Totuși, este important de menționat că de design depind foarte multe aspecte și că acesta e un domeniu de creație cu mare putere de valorificare a un spațiu. E un instrument care, dincolo de explorarea avantajelor, are și capacitatea de a rezolva problemele unui spațiu, cum ar fi cele legate de siguranță, intimitate, poluare fonică, estetică, oferindu-i astfel o altă perspectivă, una valoroasă, cu un înalt confort psihologic.
Revenind la „prispa”. E admirabil felul în care gospodarii noștri simțeau lucrurile atunci când își meștereau și își aranjau acele scaune de la poartă. Nici prea expuse, nici prea dosite; nici prea în liniște, nici prea în forfotă; nici în curte și nici prea în drum – așa, la limită dintre cele două spații, care puteau să le ofere intimitatea și siguranța casei, dar și să le deschidă spectacolul satului, având ocazia să fie parte din el doar în măsura în care și-o doreau să fie.
Fie că-i vorba despre prispa de sub streașina casei sau cea de la poartă, aceasta parcă nu prea rezonează cu viața urbană. Însă atunci când ne apucăm să punem o bancă în spațiul public, am putea tinde totuși spre atmosfera prispei – teoriile urbanismului și înțelepciunea populară ne arată cum. Ce ar fi să aducem prispa în spațiul public cel puțin conceptual, la nivel de senzații și confort?
