E trecut de șase, stau la masa de scris din living, construiesc o strategie de comunicare pentru brandul la care lucrez. Am de gând să fiu cea mai bună și să nu mă opresc vreodată. Peretele alb din față nu mă inspiră deloc, tot întorc capul spre geamul din dreapta să prind cu ochii vreo mișcare, un freamăt, un pas alert și cadențat și să revin cu ochii în monitor. Când trece de ora opt, sună alarma. Sar energizată, încalț adidașii mov de alergare, pun pe mine vesta albastră, mă uit în oglinda din antreu. Simt că port un costum de super-erou, mulat pe corp, care îmi accentuează mușchii picioarelor și umerii lați. Aveam de gând să fiu cea mai bună.
Acest eseu s-a născut în cadrul Școlii de Scris de Moldova.org, ediția III
„Când nu mai poți, mai poți un pic”, ne spune antrenoarea, de fiecare dată când ne vede ofiliți. Sunt pornită să explorez acel „nu mai pot”. Testarea propriilor limite pare a fi un traseu necunoscut, palpitant și infinit.
Alerg pe aleea din parcul Central din Cluj, însoțită de un aer răcoros de mai și castanii în floare aliniați pe de o parte și pe alta. Ciorchini alb-rozalii de flori de castan atârnă de crengile verzi și suculente. Plutesc în aer ca niște candelabre aprinse spre seară.
Eu mă pregătesc pentru cursa de alergare din 4 iunie, iar iubitul meu să se mute cu traiul la Chișinău. Mă anunță despre asta detașat. „Dar eu? Cu mine cum rămâne?” El zâmbește și răspunde evaziv. Pentru mine singura opțiune este să-l urmez. N-am timp să mă gândesc ce înseamnă să renunț la Clujul meu. Totul e urgent, trebuie să ne mutăm. De parcă casa în care stăm iată, iată o să cadă peste noi. Mi-am pus adidașii mov în valiză și-am plecat să cuceresc pista de alergare din capitala Moldovei.
E septembrie, un an de când sunt la Chișinău și aproape un an de când îmi răsună în minte fraza care mi-a mutat pământul de sub picioare: „Mărioara, eu nu te mai iubesc”.
La Chișinău, dimineața, țintesc ochii în tavanul alb, pustiu. O pustietate albă și sinistră, de doliu. Îmi dau picioarele jos din pat, cu greu încalț papucii pufoși, unica atingere blândă pe care mi-o pot permite. Mă ridic să privesc pe geamul curbat și mare cât peretele. E un geam curbat pe interior, care parcă-mi fură din spațiul personal și lasă loc pe dinafară. Îmi opresc privirea asupra Hotelului Național. „MOLDOVA” scris cu litere mari și generoase îmi amintește de locul care m-a forțat să mă întorc cu fața spre mine. Întorc capul de la geam și plec la bucătărie, acolo unde în fiecare dimineață caut printre castroane comoara mea argintie și strălucitoare. Îmi fac cafea la moka, îmi torn licoarea vindecătoare de somn în ceașcă și prin aroma aburindă cu intensitate viața mea începe sa prindă sens și o doză de blândețe.
Epuizarea și-a făcut loc în mintea mea pe neobservate, în tăcere. Sunt tot mai aproape de acel „nu mai pot” definitiv. Am renunțat la jobul meu preferat, nu mai am resurse să demonstrez că sunt cea mai bună.
E o competiție în care nu am nicio șansă să câștig.
Cu o zi înainte de Chișinău Maraton, mi-au cedat spatele și picioarele. În locul meu va fi altcineva care va gusta din fructul victoriei după linia de finiș. „Cât de ușor poți fi înlocuit”, m-am gândit. Adidașii mov stau în dulap și așteaptă să fie chemați la datorie. Eu stau cu privirea agățată de tavanul alb – spațiu unde am loc destul să-mi schițez planul minuțios de autosabotaj.
Timp de doi ani m-am antrenat pe pista de alergare ca să fiu rezilientă, să fiu cea mai bună și să nu mă opresc niciodată. La 26 de ani am aflat că rahatul care mi se întâmplă poartă denumirea sofisticată de criză existențială. Aveam nevoie urgent de un nou loc de siguranță, așa cum era la Cluj.
La Chișinău acest loc are scris pe ușă: Cabinet de terapie – cu negru pe alb și cu o nădejde în palma adunată strâns, care stă să bată la intrare. „Bună, Maria, ce te-a adus la mine?” Fotoliul verde din cabinet, în care stăteam pitită, a devenit locul meu permanent de oftat, un simbol al explorării interioare.
În ziua în care am pășit pragul acestui cabinet cu jucării haioase și tablouri impunătoare, știam sigur că m-am înscris la o loterie în care am șansa să câștig. Acolo am învățat ce înseamnă empatia, siguranța psihologică și prima dată am auzit de iubirea de sine. „Cum adică să te iubești pe tine?”, am întrebat eu nedumerită după un veac în care cerșeam iubirea în locuri nepotrivite. „Să te iubești înseamnă să te accepți în acest moment așa cum ești.” Am plâns. Șervețelele de pe masă mă invitau să am încredere că pot fi vulnerabilă până în punctul în care mă pot explora.
Ceva din interiorul meu refuză să mai joace vechiul rol. Mi-am tăiat părul scurt, fără regret – un gest simbolic de luat rămas bun de la cine obișnuiam să fiu atâta amar de vreme. Mi-am condimentat personalitatea cu ceea ce părea unic și nefiresc într-o lume în care femeile poartă părul lung, tocuri și lasă capul aplecat în schimbul acceptării. Am renunțat la ghetele mov, la dorința obsesivă de a fi cea mai bună și în sfârșit m-am întors cu fața spre mine.
Scris de Maria Jardan
Editat de Ana Gherciu
