Volga, cel mai mare râu din Europa, a adunat multe povești și amintiri despre cei care au trăit pe malurile sale, despre cei care s-au hrănit cu peștele din acest râu și despre iernile geroase pe care le-au suportat.
La fel cum un râu se agită în timpul unui viscol, după care se potolește puțin și iarăși se întețește, așa este și viața personajelor din acest roman. În fiecare capitol vei urmări cum realitatea istorică se contopește armonios cu ficțiunea.
Scriitoarea rusă de origine tătară, Guzel Iahina, povestește și reamintește despre istoria tragică a germanilor de pe malurile râului. „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, vie – o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim”.
 Acest articol face parte din rubrica „O carte pe săptămână”, realizată în colaborare cu Librăria Cărturești. Ne propunem să citim săptămânal câte o carte și să alegem special pentru tine un fragment din aceasta, să te inspirăm, informăm și să-ți facem poftă de lectură. Descoperim lumea cărților împreună!Cartea din această săptămână se numește „Copiii de pe Volga”, de Guzel Iahina, editura Humanitas Fiction, Raftul Denisei. O găsești la Cărturești la prețul de 189 de lei. |
Iar pentru că te-am obișnuit să prezint câte un fragment mic din carte, care să-ți contureze atmosfera romanului, îl las aici pe acesta:
„În fiecare dimineață, când încă doar stelele luminau, Bach se trezea și, stând întins sub pilota din puf de rață, asculta lumea. Zgomotele slabe, dizarmonice ale unei alte vieți care se desfășura undeva deasupra și în jurul lui îl linișteau. Pe acoperișuri cutreierau vânturi – iarna grele, amestecate din belșug cu zăpadă și gheață, primăvara suple, respirând umezeală și electricitate celestă, vara indolente, uscate, amestecate cu praf și semințe ușoare de colilie. Lătrau câinii, salutându-și stăpânii care ieșeau în pridvor. Vitele scoteau mugete joase în drumul lor spre adăpat (un colonist harnic nu va da niciodată boilor sau cămilelor apa rămasă din ajun sau zăpadă topită, ci îi va duce să se adape direct din Volga – dimineața la prima oră, înainte de a se așeza să-și ia micul dejun și să-și înceapă celelalte treburi. Se pornea, revărsându-se prin curți, cântecul prelung al câte unei femei – fie pentru a înfrumuseța o dimineață rece, fie pur și simplu ca să nu adoarmă. Lumea respira, trosnea, fluiera, mugea, bătea din copite, răsuna și cânta pe diferite voci.
Zgomotele propriei vieți erau într-atât de precare și neînsemnate, încât Bach se dezvățase să le mai asculte. Singura fereastră din cameră zăngănea sub rafalele de vânt (de anul trecut ar fi trebuit să se fixeze mai bine geamul în cercevea și să călăfătuiască fanta cu păr de cămilă). Coșul de fum necurățat de mult trosnea. Când și când, de undeva de după sobă chițăia câte-un șoarece sur (sau poate doar trecea curentul printre scândurile podelei, iar șoarecele de mult își dăduse duhul și fusese devorat de viermi). Și cu asta, basta. Mult mai interesant era să asculți viața mare. Uneori, ascultând-o, Bach uita chiar că și el e o părticică din această lume, că și el ar fi putut, ieșind în pridvor, să-și unească glasul cu mulțimea de sunete – să cânte ceva vibrant, înflăcărat, de pildă cântecul coloniștilor, Ach Wolge, Wolge!…, sau să trântească ușa casei sau, în cel mai rău caz, pur și simplu să strănute. Dar Bach prefera să asculte.
La șase dimineața, îmbrăcat și pieptănat, se afla deja lângă clopotnița școlii, cu ceasul de buzunar în mână. Aștepta până când limbile acestuia se uneau într-o singură linie – limba mică la șase, limba mare la douăzeci – apoi se agăța cu toată forța de sfoară și făcea să sune clopotul de bronz. De-a lungul anilor, Bach căpătase o asemenea măiestrie pentru acest exercițiu, încât sunetul se auzea exact în momentul în care limba mare a ceasornicului atingea zenitul cadranului. O clipă mai târziu – știa asta – fiecare locuitor al coloniei se întorcea în direcția sunetului, își scotea șapca sau căciula și șoptea o scurtă rugăciune. În Gnadental începea o nouă zi.
Schulmeister-ul avea îndatorirea să tragă clopotul de trei ori: la șase, la amiază și la nouă seara. Socotea dangătul clopotului singura sa contribuție cu rost la simfonia vieții ce răsuna în jurul său.
După ce aștepta ca până și cea mai slabă vibrație să iasă de pe buzele clopotului, Bach dădea fuga înapoi în Schulhaus”.
