Pe timpurile când satul moldovenesc Goian intra în componenţa guberniei Herson, judeţul Tiraspol, sectorul Dubăsari (după ce Imperiul Rus, la 1812, ocupase Basarabia, în rezultatul unui târg ruşinos între marile puteri de la acea vreme), mai mulţi localnici, moldoveni, purtau numele Cuciuc şi aveau faima de oameni foarte harnici.
Iacob Cuciuc nu trăia în sărăcie, graţie mâinilor sale robace, fapt care l-a făcut să îndrăznească să o peţească pe o orăşeancă frumuşică, educată, cu carte, prin urmare, pre nume Ana.
S-au cununat în anul 1900 şi cuconiţa s-a resemnat condiţiilor pe care i le oferea viaţa de la ţară. Hărnicuţă, muncitoare, adaptată la mediul respectiv de trai, împreună cu soţul, cu care, până în anul 1924, au adus pe lume 9 copii, agonisiseră şi ceva avere.
Când pe malul stâng al Nistrului fusese declanşată colectivizarea, Iacob Cuciuc nici în ruptul capului nu vroia să se dea „cu hurta”, care jinduia munculiţa sa.
Aşa-numiţii „activişti”, fiind înarmaţi, au dat buzna în casa lor. Se vede că Iacob Cuciuc a opus rezistenţă verbală, doar Bunul Dumnezeu ştie ce le-o fi replicat el „komuneacilor”. Pentru că imediat a fost împuşcat, în chiar pragul casei sale.
Ajunsă, într-o clipită, văduvă, biata femeie, pentru a-şi salva copiii, a dat în colhoz tot ce agonisise cu atâta chin. Respectiv, nu au fost deportaţi, „ridicaţi”- cum se mai spune şi astăzi la ţară. Muncind în continuare, Ana Cuciuc a reuşit să-şi pună pe picioare copiii, care pe parcurs au făcut şi carte solidă.
Nici măcar nu figura în listele chiaburilor
Am căutat numele lui Iacob Cuciuc în textele publicate în „Cartea memoriei”, dar nu l-am găsit, deşi autorii volumelor au depus o muncă enormă pentru a întocmi aceste liste. Nu mă miră faptul: el nici măcar nu figura în lista chiaburilor care au avut soarta pe care au avut-o. L-au împuşcat – şi gata. Fără nici o explicaţie. „Hegemonii” satului aveau legile lor proprii…
Mi-a fost dat să aud această istorie tragică de la o nepoată a regretatului Iacob Cuciuc, moldoveancă, după maică-sa, şi ucraineancă, pornind de la sângele tatălui ei. Nu e o persoană dintre cele care pot fi trecute cu vederea. Îi spune Svetlana Mâsliţchi.
La acest capitol, mai întâi, îl rog pe Bunul Dumnezeu să-i odihnească în pace pe Iacob şi pe Ana Cuciuc. Urmaşii lor au fost educaţi ca buni creştini. În calitate de o insignifiantă, s-ar părea, remarcă, vreau să adaug că, încă de pe timpurile pe care ne-am şi deprins să le numim – indiscutabil! – „ale Renaşterii noastre naţionale”, aceasta fiind şi perioada redeschiderii bisericilor noastre strămoşeşti, doamna nominalizată păstrează cu dragoste o Biblie, pe care sunt scrise, în limba rusă, următoarele cuvinte: „Cu cea mai profundă aserţiune, pentru mult stimata Svetlana Grigorievna, de la protoiereul bisericii Sfânta Treime, Petru Buburuz”.
Ziduri care ne susţin
Biserica dată este situată în Chişinău, puţin într-o parte de Gara feroviară, pe dealul din preajmă. Edificiul creştinesc este amplasat pe teritoriul însoţit cândva de un cimitir. Biserica nu a fost închisă nici în anii cei mai negri pentru Moldova noastră. Graţie acestui fapt, în biserica respectivă am fost botezată şi eu, în anul 1950.
Lumea zice că în cimitirul de pe acest vârf de deal a fost înmormântată şi Zinaida Crăciun, învăţătoarea care, la 2 august 1940, a dat citire, în faţa lui Stalin, „Scrisorii poporului moldovenesc”, în rezultatul căreia a şi fost creată, printr-o semnătură cu creion roşu, RSSM. Urmaşii, comunişti sadea, nu i-au preţuit gestul: după ce în sectorul respectiv au demarat construcţiile unor blocuri de locuit, iar terenul, cu tot cu cimitir, a început să se surpe, oasele ei, dacă e să dăm crezare afirmaţiilor unor oameni care locuiesc în vecinătate, albeau mai multă vreme pe coasta dealului. După mine, merită ca acest caz să fie investigat de dumneavoastră.
Olga Ojoga, pentru FLUX // Flux
