Numele lui Igor Cobâleanschi este unul dintre puţinele care defineşte cinematografia moldovenească în prezent. Fie că e vorba de lungmetraj, scurtmetraj, spot social sau publicitar, videoclipuri, ceea ce poartă semnătura lui Cobâleanschi, denotă calitate, prospeţime, gust artistic şi estetic şi multă ingeniozitate. Un nonconformist rezonabil, Igor a acceptat să discute cu noi despre viitorul şi prezentul cinematografiei noastre şi producţiilor adiacente. Un mare secret pe care vi-l divulgăm astăzi doar parţial, iar pe parcurs vă vom da mai multe amănunte, videoclipul Nataliei Barbu la piesa cu care ne va reprezenta la Helsinki anul acesta, e aproape sigur că va purta semnătura lui Igor Cobâleanschi.
– „Saşa, Grişa şi Ion”, proiectul tău de anul trecut participă zilele astea la Paris la o proiecţie organizată de Uniunea Latină şi de producătorul Daniel Burlac, un eveniment consacrat intrării României în UE. Cu ce te ocupi anul acesta?
– Lucrez concomitent la două proiecte de film. Primul este un scurtmetraj, care va fi o producţie proprie cu unul sau doi coproducători, unul din România şi unul, probabil, de la noi, dar asta încă nu putem afirma cu certitudine, deoarece suntem în tratative şi luna asta ar trebui să încep filmările, acest lucru ne este dictat de coproducătorul din exterior. Cel de-al doilea este un proiect de lungmetraj, care va fi finanţat de Media PRO şi, probabil, se va filma la noi, dar încă nu se ştie exact acest lucru.
– E un clişeu, dar despre cinematografia noastră naţională se vorbeşte anume prin prisma acestui clişeu. Se consideră că despre cinematografie se poate vorbi doar din punctul de vedere al activităţii breslei, uniunii de creaţie, studioului „Moldova-Film” etc. E corect să vorbim despre cinematografia naţională prin prisma activităţii unei uniuni de creaţie?
– Se poate şi nu se poate. Există cinematografie finanţată de stat şi noi nu suntem primii. În toate ţările pentru care contează cultura, există şi proiecte cinematografice finanţate de stat. Este adevărat că noi suntem unicat la un moment dat (nu pot pune punct aici şi să fiu foarte ferm că suntem unicat), ţinând, însă, cont de realităţile vecinilor, suntem singurii unde banul de stat vine la un studio de stat. Spre exemplu, în România, CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei) finanţează proiecte cinematografice, cu o singură condiţie ca studiourile care depun proiecte pentru film să nu fie de stat, să fie particulare. Există, bineînţeles, şi o logică în treaba asta – ca să nu fie acuzaţi că neglijează iniţiativa privată şi că încearcă să direcţioneze banii tot spre structuri de stat şi, în felul ăsta, poate, trec cu vederea anumite calităţi ale altor proiecte particulare care, poate, sunt, din punct de vedere artistic, mai valoroase. În România mai sunt încă vreo patru studiouri de stat, care sunt şi ele finanţate de stat. La noi, într-adevăr, statul finanţează în proporţie de sută la sută studioul „Moldova-Film”, iar el, la rândul său, gestionează banii aşa cum găseşte de cuviinţă, organizează concursuri cinematografice şi, în felul ăsta, statul îşi aduce aportul la dezvoltarea cinematografiei. Studiourile private sunt neglijate din punctul de vedere al finanţării, dar ele încearcă să găsească soluţii private de a-şi finanţa proiectele, care sunt, fără îndoială, mult mai mici ca şi investiţie.
– Probabil, din acest motiv, studiourile private se axează mai mult pe clipuri, spoturi sociale sau publicitare…
– Da, materialele adiacente filmului sunt o soluţie de supravieţuire.
– Poţi să spui că e doar o părere privată, dar în alte timpuri, dacă statul acorda un buget pentru realizarea filmelor, atunci acestea aveau o tentă moralizatoare, viza foarte mult tema patriotismului. Astăzi, voi, particularii, puteţi fi învinuiţi de lipsă de patriotism, că arătaţi părţile mai puţin frumoase, o realitate mult prea dură, sumbră.
– Acuzaţii de acest gen sunt şi, iar, nu sunt valabile. Eu, personal, nu am prea avut la adresa mea astfel de incriminări, deşi, nu neg, au fost şi idei de genul că cele două scurtmetraje, „Când se stinge lumina” şi „Saşa, Grişa şi Ion”, scot în evidenţă, la un moment dat, nişte trăsături mai puţin plăcute sau chiar defăimătoare la adresa moldovenilor, ceea ce este o absurditate. Pe de altă parte, studiourile private, consider eu, sunt în drept să aleagă genul şi stilul producţiilor în funcţie şi de cele două criterii care fac să trăiască un film: de piaţă şi de atitudinea criticilor, care se manifestă, de obicei, în festivaluri. Un film ultracomercial niciodată nu va lua un premiu la un festival şi viceversa, un film ultrapoetic niciodată nu va fi apreciat de critică. Privaţii vor încerca să-şi găsească traiectoria şi direcţia artistică, iar statul, în mod normal, părerea mea, trebuie să facă filme care pun în valoare artisticul şi nu celelalte calităţi investiţionale, cum ar fi recuperarea banilor. Un detaliu interesant ar fi, probabil, în viitor, coproducţiile la nivel de stat. Mi se pare foarte interesantă ideea coproducţiilor din punctul de vedere al colaborărilor între un studio de stat şi unul privat. Realităţile obiective demonstrează că studiourile private sunt un pic mai agere şi mai puţin încorsetate, pe când studioul de stat, fiind o maşinărie mult mai mare, este şi mult mai lentă. Dar astea sunt lucruri de moment, nu e neapărat să fie valabile pentru o perioadă îndelungată. În general, pot să spun că urmărind dintr-o parte ceea ce se întâmplă acum, descopăr că „Moldova-Film”, care nu a activat o perioadă îndelungată, în anul care a trecut a avut ceva producţii. Cum sunt ele, bune sau rele, asta e o altă discuţie, dar, inevitabil, putem spune că s–a lucrat, că s-a făcut ceva.
Studiourile private sunt în drept să aleagă genul şi stilul producţiilor în funcţie de cele două criterii care fac să trăiască un film: de piaţă şi de atitudinea criticilor
– Putem afirma că există şi o concurenţă în acest domeniu care v-ar stimula?
– Concurenţă există, stimul – foarte puţin, pentru că, hai să fim obiectivi şi realişti, la „Moldova-Film” nu poţi câştiga. Un director de imagine sau un regizor nu poate supravieţui doar din onorariul pe care îl oferă „Moldova-Film”. Din experienţa mea, pot să vă spun că am fost pus în situaţia în care să ofer un scenariu pentru „Moldova-Film” sau pentru străinătate şi eu am preferat străinătatea, şi asta din punct de vedere financiar. Sper că asta este o perioadă trecătoare, în mod contrar, vom asista la un moment dat la o scurgere de creieri, dacă mai poate fi numită aşa, pentru că au plecat cam toţi sau, cel puţin, domeniul de activitate se desfăşoară în altă parte.
– Cei care activează în domeniul culturii se raliază la piaţa românească sau rusească. Şi acest lucru e motivat şi de şcolile care au influenţat sau i-au format pe actorii şi regizorii noştri şi de felul în care se desfăşoară lucrurile pe aceste pieţe în acest moment. Când aveţi ocazia să vă prezentaţi pe aceste pieţe, cum vă simţiţi în raport cu colegii voştri din România sau Rusia şi ce contează atunci când faceţi comparaţiile – utilajul tehnic, ideile, artistismul, felul în care este abordat subiectul?
– Tehnic, suntem la nivelul primitiv, la acest compartiment avem nevoie de investiţii foarte serioase. Creativ e mai greu de spus, fiindcă în film creativul nu se poate manifesta fără tehnic. Dacă nu există echipament foarte bun, ai puţine şanse să te manifeşti artistic. Avem foarte puţini specialişti în domeniul acesta şi dacă nu poţi să excelezi tehnic, nu poţi să educi nişte oameni. Am speranţe că peste 10-15 ani vom ajunge la nivelul la care poţi să faci un film şi să poţi să-l vinzi sau să semnezi nişte contracte de colaborare.
– De unde vin aceste speranţe? De la noua generaţie de cineaşti?
– Tinerii? Foarte puţin, deoarece cei care vin şi care sunt buni, dispar pe undeva, rămân acolo unde şi-au făcut studiile. A fost o pleiadă bună de tineri de la noi care şi-au făcut studiile în România şi care au rămas acolo. Dintre cei care s-au întors, nu reuşesc să facă nimic aici sau, poate, un film – nu mai mult. Ceea ce mă face să fiu un pic optimist este faptul că, aşa cum am mai vorbit, am deja nişte înţelegeri şi depun foarte multe speranţe în aceste proiecte. Este adevărat că ele sunt în afara Moldovei, dar eu încerc să fac tot posibilul ca să-i atrag să filmăm aici şi să implic şi echipe de aici.
– Are sorţi de izbândă serialul la televiziunile noastre?
– Nu, pentru că serialul necesită investiţii, nu poţi să faci un serial pe bani mici, chiar dacă, la prima vedere, nu sunt banii care îi necesită un lungmetraj, oricum, e nevoie de finanţe. În Republica Moldova s-au făcut câteva tentative de seriale, dar, din păcate, proaste. Şi e mult mai ieftin să cumperi un serial. Televiziunile noastre nu au capacitate de cumpărare şi nu cred că au vreun interes să producă ele seriale.
– În România, spre exemplu, telenovelele sau sitcomurile autohtone au un mare succes.
– Mai toate posturile de televiziune româneşti au producţii proprii şi, mai nou, este şi o lege care obligă posturile ca jumătate din producţiile difuzate să fie autohtone. Dacă nu s-ar face seriale, probabil, abonamentul pentru televiziune în România ar fi costat mult mai mult. Părerea mea este că noi, ca structură cinematografică, ar fi foarte bine să fim mai apropiaţi de România, pentru că românii ne sunt mai aproape ca şi gusturi, suntem de aceeaşi simţire şi temperament. Studiourile sunt mai aproape de noi şi au formate deja toate verigile de promovare, de cumpărare, de distribuţie. Consider că în cinematografie ar trebui să fim alături de români sau, cel puţin, să le urmăm parcursul. Românii nu sunt o naţiune cinematografică, ei sunt foarte buni în literatură, în teatru, dar în film nu au strălucit până acum. Iată, însă, că noul val de tineri care au apărut de cinci ani încoace, pur şi simplu, distrug stereotipul acesta şi dovedesc faptul că pot obţine premii foarte importante şi serioase în străinătate.
– Îţi mulţumim că ai acceptat invitaţia noastră, îţi dorim mult succes şi realizări frumoase în continuare. Un interviu de Liliana POPUŞOI, FLUX
