De Argentina GRIBINCEA
Ala-bala, prin aluni,
Unde eşti, copile-luni?!
Şi tu, copilandre-marţi,
Cu mari ochii tăi miraţi?!
Şi tu, miercure, ah, floare
Adolescenţă visătoare?!
Şi tu, joie mohorâtă
Tinereţea mea pierdută?!
Nu pleca, vinere, înca,
Stea matură şi adâncă!
C-o să vina sâmbăta
Cu rece suflarea sa
Şi-o să-mi lase geana stinsă
Şi-n duminici gura ninsă.
(Grigore Vieru, Steaua de Vineri)
Mii de comentarii îndurerate, precum nişte albinuţe vorbitoare de română, au asaltat Internetul, de la prima ştire despre accidentul în care şi-a pierdut viaţa Grigore Vieru. Toate forumurile, toate paginile rezervate comunicării interactive sau părerilor telespecatorilor au fost inundate de mesaje în care tristeţea se îmbină cu admiraţia.
“Cred ca trebuie inmormantat la cimitirul Bellu din Bucureşti, şi aşezat lângă mormântul lui Mihai Eminescu, a cărui cale a urmat-o. Simbolic, locul lui este acolo” (Ionut Buzu);
“Îţi mulţumim, Poete, că ai ales timpul nostru pentru a poposi pe Pămînt. Îţi mulţumim pentru versurile tale, prin care am învăţat să ocrotim şi să valorizăm comorile limbii române, am găsit curajul de a crede, de a iubi, de a spera şi de a lupta pentru Adevăr. Îţi mulţumim, Poete, pentru privilegiul acordat de a-ţi fi contemporani.” (Din Italia, Olga Irimciuc);
“Stiu Grigore, ca si Domnia ta, ca Dumnezeu pe cine iubeste incearca. Unde-i merge Grigore, noi cat om trai om fi cu tine, ca un Sfint ai fost pentru neamul nostru Românesc!Sunt mandru ca am fost contemporan cu Domnia ta si ca ai dat o lectie de românism şi românilor din ţara mamă. Odihneste-te-n pace, Om de Dumnezeu ales !!!” (Liviu Hetea);
“Grigore Vieru a fost si va ramine Poetul copilariei noastre”, (Durere, din Canada, Mihaela), ”Am crescut cu poeziile lui frumoase, am adus Albinţa şi în Canada şi creştem copiii cu aceleaşi extraordinare poezii”, (Gică),
“Acum le va recita îngerilor despre frumoasa Basarabie.” (Simona – Marea Britanie);
“Vieru ne-a reîntors limba neamului ce ne-a fost răpiă cîndva, încetul cu încetul…de la simplu la şi mai simplu să nu ne obosească”(Donea Sofia);
“Ne-a părăsit atunci cînd cel mai mult avem nevoie de el.A murit fara sa-si împlineasca visul pîna la sfirsit. Poate aceasta durere ne va trezi din somul cel de moarte… “ (Liviu Belîi);
“Veşnic va trăi in inimile noastre, el este si va ramane tara, mama, graiul – deoarece el a cantat plaiul si neamul nostru cate zile a avut… Sincere condoleante tuturor celor care simt golul enorm in inima neamului nostru” (lacrima);
“Din toate timpurile a fost asa – trebuie sa moara cineva ca sa ne UNEASCA!” (Galina).
Astea sunt doar fragmente din sutele de mesaje postate pe site-ul ProTV Chişinău. Alte posturi de televiziune, precum şi ziare, din Basarabia sau din Ţară, conţin cel puţin la fel de multe mărturii ale dragostei populare pentru cel care, prin ceea ce a scris, prin felul în care a înţeles să-şi slujească Patria, prin “curajul de a trăi”, prin “curajul de a muri”, la 20 ianuarie 2009, a reproiectat Podul de Flori în centrul Chişinăului. Funeraliile Poetului au scos din starea de latenţă “diviizile lui Vieru”, cum a „catalogat”, plastic, acest fenomen un cunoscut comentator politic, într-un articol din ziarul Timpul. Au urmat, cum e şi firesc, cununile din cuvinte, depuse, cu modestie, la poalele monumentului virtual al lui Grigore Vieru, de către colegi – scriitori, politicieni, poeti, jurnalişti. Recunoştinţa nu e numai pentru ce a scris şi spus, ci şi pentru minunea de a ne fi readus, parcă, în perioada în care speram că se mai poate face dreptate, se poate repara fapta neagră a celor doi dictatori odioşi, Hitler şi Stalin. Cred că cel mai potrivit omagiu adus lui Grigore Vieru a fost această expresie a recunoştinţei noastre, culminând cu intonarea Imnului “Deşteaptă-te, române!” Spun asta, pentru că, dincolo de orice speculaţie sau interpretare tendenţioasă, Grigore Vieru, care părea/era, de fapt fragil (sănătate fragilă, constituţie fragilă, vulnerabilitate extremă în faţa criticilor sau a indiferenţei umane şi a debilităţii civice), părea să scape, să se vindece de orice urmă de fragilitate, când avea ocazia să repete, a câta oară!, că avem dreptul să ne numim români, iar România merită să redevină întreagă. Acest „neastâmpăr” îl apropie într-un fel de oameni, mai ales de cei care s-au simţit, şi ei, nedreptăţiţi…
Iată câteva fragmente din articolele omagiale publicate în diverse ziare:
“… marţi, privind la zecile de mii de oameni care se înghesuiau pe treptele Operei, (…) , puteai afirma fără nicio exagerare: nu românii sunt minoritari în R. Moldova, ci Stepaniuc, Voronin, Lupu şi ceilalţi guvernanţi românofobi, care ridică moldovenismul primitiv la rang de ideologie oficială. Această mare de oameni, care se zbătea în valurile durerii, dorind să ajungă la Poet chiar cu riscul de a rupe cordonul de poliţişti, această mulţime care rezona perfect cu Poezia sa, această lume avidă de versul său, aceşti cetăţeni care au epuizat, în câteva ore toate cărţile lui Grigore Vieru din librării şi i-au pus la creştet toate garoafele din florării, acest popor care l-a plâns pe Poet ca pe propriul fiu, a demonstrat că nu e o „minoritate”.”
(T.Corai, Trezirea la viaţă a Basarabiei, Timpul) ;
„La Chişinău a venit primăvara. Atât de multe flori l-au plâns în limba lor pe marele poet Grigore Vieru aşternânu-i-se la picioare. Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, din centrul Chişinăului, pe unde a trecut cortegiul funerar, a fost împânzit cu flori, depuse de cei veniţi să-l omagieze pe poet. Unele dintre acestea aveau legate panglici tricolore la tulpină. În aceeaşi limbă toată lumea plângea… “ ( Vitalie Calugăreanu, Loreta Popa, O MARE DE OAMENI LA ÎNMORMĂNTAREA LUI VIERU/“Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”, Jurnal National din 21/01/2009);
“Moartea poetului Grigore Vieru şi opera sa intens mediatizată în ultimele zile i-au determinat pe mulţi basarabeni să-şi revadă atitudinea faţă de idealurile sfinte. În încercarea de a se regăsi în poezia marelui poet, de a afla răspunsuri la întrebările faţă de care ieri erau indiferenţi, oamenii au dat buzna în librării şi au cumpărat toate cărţile scrise de Grigore Vieru: "Abia acum am realizat că ar fi nevoie să avem în casă o carte a acestui poet", a mărturisit un cumpărător.”
“Grigore Vieru a fost un model de poet şi luptător. Ne va lipsi. Îl vom găsi de azi încolo în cărţile sale. Verbul lui va lucra şi în continuare pentru Limba Română, pentru Demnitatea Naţională, pentru Unitatea Neamului Românesc” ( Nicolae Dabija, Fratele lui Eminescu, Literatura şi Arta.
Exemplele pot continua cu citate din aproape toate ziarele scrise în Limba Română…
Cum a făcut Grigore Vieru toate astea? Ce „taină” l-a ajutat? Există oare acea „taină”? După cum scrie într-o poezie datând încă din perioada sovietică, Leonida Lari (un nume care adesori se găseşte pe aceleaşi „liste”, albe sau negre, cu numele lui Vieru), explicaţia e simplă:
“E magul… cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi că-a murit să nu-şi aducă-aminte…” (E magul)
Şi Leonida Lari se roagă:
„Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată!”
Simplitate elaborată.
S-a menţionat în repetate rânduri atât simplitatea versurilor lui Vieru, cât şi faptul că această simplitate este aparentă. “Grigore Vieru are o destinaţie impresionantă în ciuda simplităţii aparente a versului de o mare accesibilitate, si a temelor generale, nu foarte numeroase. Dar el se numără printre acei poeţi a caror fiinţă se face ecoul tuturor, printre acei poeta vates de felul lui Goga, pentru care mesajul poeziei are, în virtutea radacinilor vii, atribute mesianice”.(Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA).
S-a vorbit şi, în termeni nemeritat de duri, despre “simplismul” versului grigorevierean, dar nu ne vom referi aici decât la părerile care se înscriu în cadrul unei polemici argumentate şi civilizate. E adevărat simplitatea despre care vorbim este una căutată, indelung elaborată, şi vine, parcă, dintr-un fel de grijă părintească pentru cititor, Vieru adresându-se în primul rând copilăriei (sau: copilului din ochii cititorului). Alteori, avem impresia că principala grijă a poetului e să fie cât mai econom cu cuvintele (poate ca să protejeze pădurea, unul dintre simbolurile cele mai pregnante ale liricii lui Vieru?), comprimându-le, până la starea de material exploziv şi atuncându-le în mijlocul cetelor de contestatari sau detractori – mai ales că ştia foarte bine că se află în mijlocul unei bătălii departe de a fi o simplă polemică pe principii estetice (“glontele internaţionalist”, “Eminescu este chiar Limba Română”, “Ţara este chiar Prutul”, “Să nu mai fiu întrebat […] Ce caut în Ţara mea”, “Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei” etc.). Poate că avea acest curaj, pentru că era ferm convins de existenţa acelei Taine care îl-ne apăra?
“Nenea Grigore Vieru”.
Până în “pragul” Împăraţiei Cuvintelor lui Vieru m-a adus, de mână, tata: ţin minte şi azi pregătirile pentru una dintre acele Zile ale Poeziei (care sunt o tradiţie în Basarabia şi care îmi lipsesc atât de mult, azi, când nu mai ajung cu lunile la Chişinău) şi întrebările părinţilor mei: “Ce poezie îi vei spune lui Grigore Vieru, când te va întreba, dacă ştii vreuna?”). Mai departe însă poezia lui Vieru a fost cea care mi-a asigurat accesul în Împărăţia Poeziei, pentru că versurile lui Vieru, prin felul lor de a deveni prietene cu sufletul unui copil, au meritul de a-l incuraja şi ghida în actul de cucerire a altor Împărăţii de pe Planeta Cărţilor. Primul meu autograf (şi, bănuiesc, tot aşa asta se poate lăuda o mare majoritate de basarabeni cititori) este de la Grigore Vieru (“nenea Grig”, cum îl numeau copiii). Totul se întâmpla foarte simplu: poetul te întreba cum te cheamă, făceaţi cunoştinţă, ca doi oameni mari, şi, după un schimb de replici, Vieru îţi lăsa pe prima fila a cărţii două rânduri care, de cele mai multe ori, rimau în mod ingenios cu numele tău. Plecai acasă, aproape convins că ai şi crescut mare! În orice caz, cu impresia că eşti de o seamă cu poetul. Acel prim autograph sună aşa: “Pentru mica Argentina, să crească dreaptă ca lumina!” şi a fost de multe ori de mare ajutor pentru mama, care, atunci când vroia să ma “îndrepte”, făcea trimitere la autoritatea lui Grigore Vieru…
Albinuţa
„Blând şi viteaz, tradiţionalist şi modern, Grigore Vieru ne-a dat o Albinuţă pentru întreaga Românie de azi şi de mâine” (Eugen COSERIU)
Primul meu Abecedar a fost şi el scris de Grigore Vieru, în colaborare cu Spiridon Vangheli. Mai târziu, Albinuţele, mai colorate, cizelate, curăţate de acele simboluri sovietice, care fuseseră obligatorii în perioada în care eram parte a URSS, transcrise în alfabet latin, au împânzit satele şi oraşele noastre, intrând în fiecare casă unde era cel puţin un preşcolar. Astfel, acei dintre copii care nu au avut şansa de a se întâlni cu “nenea Grig” la Ziua Poeziei sau la matineele de la gradiniţă, acele “adunări selecte”, pe care Vieru le frecventa cu eleganţa şi interesul unui membru al înaltei societăţi, nelipsit la evenimentele mondene, l-au întâlnit în ziua în care s-au întâlnit şi cu prima literă din alfabet.
“Unde fugi tu, valule?/Către mare, malule!/Unde urci tu, pomule?/Către soare, omule!/Ce aştepti tu, pragule?/Tot pe tine, dragule!/Mulţumesc, prăguţule!/Sărut picioruţele!”( Grigore Vieru UNDE FUGI TU, VALULE?) Poezia pentru copii a lui Vieru este probabil cea mai serioasă din toată creaţia sa. Chiar şi atunci când glumeşte (“Cum se spală ariciorii”, “Purcelul” sau “Două mere”, de exemplu), Vieru găseşte diverse modalităţi de a-i sugera cititorului că aşteaptă de la el să aprecieze corect toate gafele şi trăsăturile negative ale protagonistilor, ideea că ar fi superior acestora, prin înţelepciune şi cuminţenie. Vieru este un bun pedagog, fără să fie excesiv de didacticist: îl ajută umorul si metafora, care, paradoxal este accesibilă înţelegierii copilului, în ciuda mecanismului său mai complex. Mereu m-a impresionat faptul, pe care l-am constatat în mai multe rânduri, că noţiunea abstractă de “dor de Patrie”, de pildă, nu trebuie explicată în mod special unui copil, dacă acesta este familiarizat cu poezia lui Grigore Vieru. E firesc, logic şi ce poate fi mai simplu, dacă Vieru a demonstrat: “Mamă, tu eşti Patria mea!”.
Vieru pare să ştie că nu există bariere de comunicarea între el şi copilul care-i citeşte veersurile, şi are curajul să abordeze, în poezia sa pentru copii, şi teme care par a se preta mai degrabă poeziei pentru maturi. De aici şi impresia unei confuzii, ca şi cum n-ar exista o frontieră sesizabilă între lumea copilăriei şi cea a maturităţii. Personajul central e, sigur, Mama (ochii ei, mâinile, vorba…), apoi, intervine, în mod logic, tema Graiului Matern (“Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / ascultă limba noastră /De-ar spune şi cuvinte/Când cântă la fereastră,/Ea le-ar lua, ştiu bine,/Din, sfânta, limba noastră …”).
Tema Limbii Române şi cea a Plaiului Natal (Pe vale, pe culme / Stau satele mele / Aproape de codru, / Aproape de stele (Satele Moldovei), a Patriei şi a lui Dumnezeu (pe care Vieru îl “găseşte”, unde în altă parte, dacă nu tot în… ochii mamei?) se succed la fel de firesc, precum ziua şi noaptea, soarele şi luna.
În acest fel, nedureros şi lin, “creşete” cititorul de poezie, până ajunge să înteleagă poate cele mai frumoase poezii despre mama ("Nimeni în lume nu a scris poeme atât de emoţionante despre mamă", după cum consideră criticului literar Alex Ştefănescu, acelaşi care a spus că Vieru ar fi meritat Premiul Nobel pentru poemele despre mama).
„Când m-am născut, pe frunte eu /Aveam coroană-mpărătească /A mamei mână părintească / A mamei mână părintească” (Grigore Vieru, Mainile mamei).
Când, în 1982 apare ciclul de versuri “Litanii pentru Orgă”, nu poţi să eviţi senzaţia pierderii unui om apropiat, atât de sensibil devine cititorul în urma atingerii cu poezia lui Grigore Vieru… Este anul în care trece în nefiinţă mama poetului şi, astfel, cititorii vor afla că poţi vorbi cu moartea şi să-i spui ce simţi (“Nu am, moarte, cu tine nimic…) şi să simţi singurătatea în locul casei părinteşti sau al acelor lucruri care nu o mai au în preajmă, şi chiar să exclami, neajutorat: “Sunt cel mai fără de noroc!”, şi să revii: „Deşi înţeleg, înţeleg/ Că toţi suntem / Un lemn de foc.” (G.Vieru, Litanii pentru orgă). Tema echilibrului fragil între viaţă şi nefiinţă va reveni de acum încolo în poezia lui Grigore Vieru, fie că va scrie despre amintirea mamei, fie că va regreta accidentele şi pierderea unor prieteni dragi…
Eminescu este motivul care pare să domine poezia lui Grigore Vieru, deşi nu există prea multe poeme dedicate de Vieru lui Eminescu. Dimpotriva, multe poeme ale lui Vieru sunt inpsirate de prietenia cu poeţii pe care i-a cunoscut. Este un alt paradox al poeziei lui Vieru, datorat probabil puterii imaginii lui Eminescu din poezia Legământ: Ştiu, cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, /Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale.
“Fiindcă iubesc”.
Probabil că acea “taina”, despre care se tot discută că l-ar apăra pe poet este, totuşi, iubirea.
Iubirea “descoperită” încet, cu fiecare vers, cu fiecare nou poem, care, după ce închizi un volum de Vieru, apare ca un diamant cu multiple faţete, la care poetul a lucrat din greu (“în minele de sare ale Limbii Române”, cum obişnuia să spună) şi care acum strălucesc din ce în ce mai clar. A iubit limba maternă, dar şi ea l-a iubit. Nu degeaba reuşea să “povesteasca” un întreg film erotic în doar câteva cuvinte, ajutat fiind chiar de bătrânul folclor românesc:
Ah, din camaşa ta
Foşnind ca frunzarele
Trupul tau gol ieşea
Ca din nouri soarele.
Ieşi, soare, iesi
Ca ţi-oi da cireşi!…
Erai umedă ca un culbec,
Frumoasă şi umbra-ţi era,
încât vroiam să ma plec
Să-i spun la ureche ceva.
Melc-melc,
Codobelc!..
(Grigore Vieru, IEŞI, SOARE, IEŞI)
Sigur, Vieru ştia că Limba Română îl iubeşte, altfel nu ar fi scris atât de mult. Dar într-o poezie insistă, totuşi, că a pierdut “toate cuvintele” şi încearcă să scrie cântece cu doar două dintre cuvintele pe care a reuşit să le recupereze. Mai târziu, poetul se va întreba, dacă va fi plans de limba română… Zilele astea, Limba Română a plâns, frăţeşte, în aceeaşi limbă – pe cele două maluri de Prut, reunite sub Steaua de Vineri a lui Grigore Vieru.
Lipsesti dintre lumine,
Dar nu lipseşti din mine.
Lipsesti de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.
Lipseşti din blânda seară,
Dar nu lipseşti din ţară.
Plecată eşti in moarte
Ci-aproape, nu departe.
(Grigore Vieru, Litanii pentru orgă)
P.S. Prezentul articol este doar o încercare de a-mi explica fenomenul, aparent paradoxal, al destinului lui Grigore Vieru. Nu este o analiză literară sau poeziei Lui, ci doar o trecere prin filiera sentimentelor din aceste zile a operei lui Vieru, care mi-a fost mereu aproape. Am ocolit cu bună ştiinţă aspectele cele mai sensibile, precum: sârma ghimpată din inima lui Grigore Vieru, controversele de ordin estetic şi politic, imaginea publică şi interferenţa ei în destinul versului lui Grigore Vieru, subiecte asupra cărora ţin neapărat să revin.
Bucureşti, 25 ianuarie 2009
