Harkov este orașul ucrainean care primul a întâlnit războiul, fiind situat la 40 de kilometri de granița cu Rusia. De la începutul războiului, Harkov este în mod constant supus bombardamentelor cu rachete și artilerie. Pe parcursul întregii săptămâni cât am lucrat în Harkov, nu a fost nicio zi fără lovituri de rachete sau artilerie din partea armatei ruse. În fiecare noapte, la 3:30, suna o alarmă, iar peste un minut se auzea o serie de explozii. Rachetele zboară spre Harkov din orașul rusesc Belgorod. El este situat la 80 de kilometri de Harkov, o oră și jumătate de mers cu mașina și doar câteva minute de zbor pentru o rachetă.
Monumente de arhitectură din centrul orașului au fost distruse, iar obiectele de infrastructură civilă – blocuri de locuit, școli și grădinițe – au fost grav avariate în multe zone ale orașului. Dar, cel mai mult, de pe urma invaziei rusești a avut de suferit regiunea Saltovka din Harkov – cea mai mare zonă rezidențială din Europa de Est. Înainte de război, în Saltovka trăiau peste 400 de mii de oameni. Acum, partea de nord a sectorului este nelocuibilă.
Nicio casă întreagă
Partea de nord a Saltovka mă întâmpină cu o clădire de șaisprezece etaje distrusă de o rachetă rusească. Etajele superioare sunt complet ruinate, în jur sunt împrăștiate fragmentele clădirii și schijele tăioase ale rachetei. Pentru siguranță trebuie să port vesta antiglonț și casca – linia frontului se află la doar cincisprezece kilometri. Se aud tunete de artilerie, salve puternice de foc și explozii. Când focul încetează, vine liniștea. Vântul face să scârțâie fragmentele ferestrelor care au mai rămas pe clădire. Locurile de joacă sunt acoperite cu iarbă. Copii s-au dat pe leagăn pentru ultima dată înainte de atacul Rusiei, pe 23 februarie.
Saltovka este pustie. Aproape toți oamenii au părăsit zona în timp ce era atacată. Printre casele distruse, văd un cuplu. Au venit să-și ia lucrurile care au mai răsmas din apartamentul lor ruinat. Înainte de război, familia locuia într-un apartament cu trei camere, iar acum locuiește la prietenii săi din regiunea învecinată. „Nu sper că aceste case vor fi restaurate. Totul trebuie reconstruit, dar atâta timp cât războiul continuă, acest lucru este imposibil”, spune familia. Artileria provoacă zgomot din nou, iar familia trebuie să se grăbească, vor să plece cât mai curând posibil, temându-se de bombardamente.
În curți, nu găsești nici o casă întreagă. Blocurile construite din plăci de beton, care se găsesc în toate orașele mari din fosta Uniune Sovietică, sunt acum distruse și înnegrite de incendii. În scările blocurilor trăiesc sute de muște. Ele fac cercuri în jurul tău și încearcă să se așeze pe fiecare zonă neacoperită a pielii. Geamurile au fost sparte de unda de șoc provocată de explozie, iar cioburile zac pe treptele din scara clădirii. În acest bloc cu nouă etaje nu mai locuiește nimeni.
Alexandr: „În continuu sunt răniți, în continuu sunt bombardamente”
Alexandr își parchează mașina lângă o clădire ruinată – a venit să ridice lucrurile care au mai rămas întregi în apartamentul său. Apartamentul în care locuia împreună cu soția și soacra sa a rămas fără ferestre și cu o crăpătură în perete. Ei locuiau la etajul trei. Etajelel nouă și opt nu mai există, au fost lovite de rachetă. „Racheta a lovit pe cinci martie. O fereastră a căzut peste soacra mea care era întinsă în pat. Era bolnavă și nu putea merge, ea are nouăzeci de ani. Eu și soția am dus-o la primul etaj în brațe, dar am văzut că fragmente de clădire au căzut pe mașina noastră și au zdrobit-o complet. A trebuit să cerem unui vecin să ne ajute să plecăm. Acum mă deplasez cu mașina fiicei mele”, povestește bărbatul.
Alexandr își amintește că atunci când a venit în zona de nord a Saltovka în mai, lângă clădirile distruse se simțea un miros puternic de hoit. Au murit mulți oameni aici, bătrâni și bolnavi, care nu au putut să coboare în adăpost. Chiar și acum sub dărâmături mai zac cadavre.
Alexandr își inspectează casa. „Îmi amintesc cum se construia totul aici, cum se punea temelia casei noastre. Apoi, împreună cu vecinii din bloc am sădit copaci, acolo în apropiere sunt vișini și pruni. Acum copacii sunt distruși de fragmentele de clădire”, spune bărbatul.
Alexander îmi propune să văd apartamentul lui. Urcăm la etajul trei. Alexandr deschide ușa, iar eu trebuie să-i luminez calea cu lanterna. Nu poți vedea nimic în vestibul. Alexandr a făcut ordine în apartament. Pe podea nu mai sunt cioburi de sticlă, iar în locul geamurilor sparte el a fixat o peliculă. „La iarnă voi bate scânduri la geamuri, ca să nu cadă zăpadă sau apă în apartament. Dar nu știu ce să fac cu crăpătura din perete. Nimeni nu știe ce să facă acum. Sunt șofer de ambulanță, iar în fiecare zi mă deplasez la victime, în continuu sunt răniți, în continuu sunt bombardamente. Nu știm când ne vom putea întoarce în apartamentele noastre, când și cum totul va fi restaurat. Războiul nu s-a încheiat, iar oamenii nu știu cum să trăiască în continuare în Harkov”, spune bărbatul.
Zoea: „Primele săptămâni au fost cele mai grele. Apoi te obișnuiești cu toate”
În casele din zona de nord a regiunii Saltovka nu este energie electrică, gaz sau apă. Oamenii care au rămas în zonă gătesc la foc lângă bloc. Ei fac mici sobe din zăbrele și cărămizi. Copacii rupți din cauza exploziilor sunt folosiți ca lemn de foc. În râpa, pe care locuitorii din Harkov au trasformat-o în parc cu mai mulți ani în urmă, curge un pârâu. Acum, locuitorii din Saltovka iau apa din pârâu în sticle de cinci litri, o fierb și o beau.
Zoea nu a părăsit Saltovka la începutul războului. În primele săptămâni ale lunii martie, ea s-a ascuns de bombardamente în subsolul blocului, iar apoi a mers în metrou. În timp ce se afla în adăpost, o rachetă i-a lovit casa, iar apartamentul a fost grav avariat. Zoea a primit o cameră într-un cămin studențesc din centrul orașului Harkov, amenajat pentru cei care și-au pierdut locuințele. Ea stă acolo câteva nopți pe săptămână, dar vine des la casa ei. Zoea are grijă de trandafirii din curte și de pisicile abandonate. Ea mărturisește că vrea să trăiască din nou în Saltovka, ca înainte.
„Acum o lună nu am reușit să mă întorc la cămin și am rămas peste noapte aici, în Saltovka. Au fost bombardamente în timpul nopții, iar eu mi-am fracturat brațul în timp ce alergam să mă adăpostesc”, povestește femeia.
Zoea are acum mâna bandajată și nu poate aduce suficientă apă acasă, umple vasul de cinci litri doar pe jumătate. Uneori merge la un lac mic din apropierea blocurilor, înainte acolo înfloreau nuferi. Acum, lacul este acoperit de stuf. Pe fundalul clădirilor distruse un bărbat încearcă să prindă pește.
„Primele săptămâni au fost cele mai grele. Apoi te obișnuiești cu toate. Să te speli pe dinți în metrou, să dormi în metrou, să gătești cina în metrou. A devenit noua noastră realitate. La sfârșitul lunii martie, am încercat să mă întorc acasă, măcar să iau lucrurile din apartament. Dar militarii nu m-au lăsat, au spus că pot muri acolo. În tot acest timp, Saltovka a fost puternic bombardată. Cunosc mulți oameni care au murit”, povestește Zoea.
Zoea mă duce în curțile vecine și îmi arată unde locuiau prietenii ei. În timp ce discutăm, se aud focurile de artilerie. Lupta se duce foarte aproape. Deodată, exploziile încep să răsune tare și mult mai aproape. De teamă, Zoea s-a ascuns în scara unui bloc. Eu am urmat-o. Împreună am așteptat să treacă atacul artileriei.
„Mi se părea că nu o să-mi mai fie frică de nimic după tot ce am trăit. Dar artileria mă sperie și mi se face frică”, spune Zoea.
O conduc acasă și văd o mașină de poliție care se oprește la intrarea blocul ei. Poliția aduce mese calde pentru locuitorii rămași. Îi întreb pe polițiști de ce oamenii rămân în continuare în zona complet distrusă a Harkovului. „Sunt oameni care au supraviețuit în mod miraculos, iar acum cred că sunt nemuritori. Sunt și încăpățânați, ale căror apartamente au rămas relativ întregi în blocurile ruinate, iar ei își fac griji pentru locul unde au trăit toată viața. Aici nu mai există nici o comoditate, dar oamenii vor totuși să fie acasă. Chiar dacă trebuie să gătească cina pe un foc lângă intrarea în bloc. Nu au unde să meargă”, îmi răspunde unul dintre polițiști. Ofițerii de poliție duc mâncarea pe adrese, iar apoi trec la apeluri. De la începutul începutul războiului în Ucraina, ei nu au avut zile libere.
Tatiana: „Mărul a dat prima recoltă anul acesta.”
Tatiana locuiește într-un bloc care a fost grav avariat de explozii. Cândva, lângă bloc era parcată o mașină. Din cauza exploziilor, peste ea au căzut plăci de beton desprinse de bloc. Acum mașina seamănă cu o cutie de tinichea strivită. Ferestrele de la apartamentul Tatianei au zburat din cauza exploziei, iar mobilierul a fost deteriorat de schije. Apartamenul vecinilor ei a rămas fără pereți.
„În tinerețe, am fost sportivă. Alergam și luam medalii de aur la competiții. Am primit un apartament aici. Iar acum? Acolo jos, sub ferestre, sunt copaci, vezi? Eu i-am plantat. Mărul a dat prima recoltă anul acesta. E un pom tânăr, nu a adus niciodată roade, dar în acest an m-a bucurat. Măcar ceva îmi provoacă bucurie. Pe 8 martie, pe noi, locuitorii blocului, ne-au scos din zonă militarii ucraineni. Ne-au urcat în mașini și am plecat. Până pe 8 martie, chiar din prima zi de război, ne ascundeam în subsolul blocului. Acum subsolul e în ruine. Vă puteți imagina dacă am fi fost acolo? Eu nu pot”, îmi spune femeia. Din apartamentul Tatianei se vede școala. Prin ferestrele sparte ale sălilor de clasă poți vedea băncile și scaunele goale.
Viața printre ruine
Țintă a rachetei rusești poate fi orice, atât o stație de autobuz, cât și o școală. Uneori, alarma nu reușește să se pornească. Mai întâi se aude o explozie, apoi o lovitură de rachetă. Locuitorii din Harkov nu au mai mult de un minut ca să se adăpostească. Mulți sunt nevoiți să doarmă în coridorul apartamentului. Conform regulilor de siguranță, ar trebui să ai doi pereți care să te protejeze împotriva undelor de șoc și a dărâmăturilor. Coridorul te poate salva și de o lovitură directă, dar șansele sunt mult mai mici.
Orașul continuă să trăiască. După fiecare lovitură cu rachete, serviciile comunale încearcă să aducă totul în ordine. Curăță străzile de fragmente și schije, spală petele de sânge rămase în urma celor răniți sau decedați. Pe străzile curate sunt puțini oameni, dar cafenelele sunt deschise. Ferestrele lor sunt acoperite cu bandă adezivă lipită în cruce, astfel încât să reducă riscul ca acestea să fie sparte de unda de șoc. Vagoanele de metrou sunt pe jumătate goale. Trecătorii de pe stradă vorbesc despre atacurilor cu rachete din noaptea trecută sau dimineața zilei. Vehiculele militare circulă prin oraș cu viteză mare.
Articol scris de Larisa Kalik, o jurnalistă originară din Tiraspol. Acum trei ani, ea a lansat o carte despre experiențele traumatizante ale celor ce au trecut prin armata transnistreană. Cartea i-a adus recunoașterea publicului, dar și un dosar penal în regiunea din stânga Nistrului unde locuia. Asta a determinat-o să emigreze în Ucraina, țară care i-a devenit a doua casă. De la începutul războiului Larisa a fost în mai multe regiuni ale Ucrainei, pentru a documenta ororile invaziei ruse.
