Olga Lucovnicova s-a născut la Soroca și s-a mutat cu părinții la Chișinău când avea 8 ani. A studiat contabilitatea la colegiu, apoi cinematografie la AMTAP. A descoperit mai întâi fotografie, apoi a trecut la imagine.
Filmele ei sunt realiste și poetice în același timp. Olga vorbește despre subiecte care-i sunt apropiate, despre oamenii care trec prin viața ei, despre relația noastră cu natura, cu moartea și cu noi înșine.
Tatăl ei i-a fost mereu alături – atunci când i-a cumpărat prima cameră de 1000 de dolari în adolescență și acum, după ce a aflat că Olga a câștigat Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin și i-a spus „не зря жизнь прожил” (trad: nu degeaba mi-am trăit viața).
Filmul câștigător, „Nanu Tudor”, vorbește despre comportamentul abuziv pe care l-a suferit Olga în copilărie din partea unchiului ei. Olga spune că filmul va disponibil pentru publicul larg după ce va termina „tura” festivalurilor.
Începutul
În primul an de facultate am plecat cu tatăl meu la familia din Rusia. Acolo am făcut un film despre verișoara bunicii mele, pentru că bunica mea a murit cu doi ani înainte ca eu să mă nasc. Țin minte că am mers la Festivalul Cronograf și pentru mine era așa wow! Noi stăteam cu tata și ne gândeam că ar fi așa de fain ca eu să fiu pe acest ecran. Iar peste un an filmul meu a luat locul doi la Cronograf. A fost foarte neașteptat pentru mine.
Tatăl meu, fiind din Rusia, îmi spunea că ar fi frumos să fac un film despre Paștele Blajinilor. Pentru mine acesta era un moment foarte plăcut în copilărie, pentru că tot se adunau și povesteau despre trecutul lor, despre strămoșii lor. Pe atunci apăreau în presă articole foarte negative despre Paștele blajinilor și eu am vrut să arăt viziunea mea și amintirile mele legate de această sărbătoare.
Visul
Eu credeam că voi fi doar un operator de film, nu credeam că voi putea face regie. Regia pentru mine era un vis neîmplinit. După 4 ani de facultate și 2 ani de masterat în Moldova am făcut voluntariat în Letonia. De acolo am aplicat la Doc Nomads. Pe parcursul celor doi ani de studii, profesorii au atras atenția asupra calității imaginii pe care o fac și asta datorită studiilor din Moldova.
Cu trei ani în urmă eram la Berlin și am văzut posterul Festivalului și atunci era un mare vis pentru mine, pur și simplu să ajung la festival ca vizitator.
Primul gând când am terminat filmul era să aplic la festival, iar profesorii îmi spuneau că șansele să intru în competiție sunt puține. De aceea ideea că voi lua premiul era departe de realitate.
Inspirația
Foarte mult m-a ajutat faptul că am făcut o cercetare foarte mare înainte de a mă apuca de lucru. Am scris scenariul și am primit suport de la Asociația de autori din Belgia. Și profesorii mei au avut un impact mare în procesul de scriere a filmului.
M-a inspirat foarte mult lucrarea unei regizoare din Olanda cu origini rusești, Aliona van der Horst, care stă în spatele camerei și filmează. Astfel de filme se numesc în limba engleză first person cinema – este atunci când faci un subiect personal și tu ca regizor joci un rol foarte important în filmul documentar.
Despre piedici
Cel mai greu mi-a fost să înregistrez și imaginea, și sunetul. De aceea am avut nevoie de mai multe feluri de microfon pe care le-am pus peste tot prin casă, am inventat tot felul de instalații.
Am lucrat asupra scenariului și cercetării timp de vreo 3-4 luni, filmarea a durat 10 zile, timp în care am trăit în casă și am filmat tot acolo. Și montajul o lună și jumate.
Înainte să finisez filmul trebuia să mă întâlnesc cu persoana care face mixajul la sunet și eu am sunat mai mulți profesori, am aflat opinii diferite și atunci am început să schimb filmul, am început să am isterie.
Și atunci unul dintre profesori mi-a spus: „liniștește-te, hai să urmăm calea pe care ai apucat-o.”
E foarte greu, când să lucrezi asupra unei istorii personale, să păstrezi distanța față de material, pentru că ai o legătură strânsă cu acesta și să înțelegi câte informații sunt suficiente.
Nanu Tudor
Bunelul meu a decedat la doar 60 de ani, într-o vară. Era o greșeală a medicilor, i-au pus diagnostic greșit. Părinții mei s-au mutat, iar eu vara m-am dus cu bunica la restul rudelor. S-a întâmplat așa că atunci când toți plecau la lucru, eu des rămâneam doar cu unchiul meu, pentru că el avea probleme cu inima. El este un om exemplar, care nu bea, nu fumează, e permanent în familie. Și este o dualitate în personalitatea lui, pentru că în cadrul familiei al permanent era un om exemplar. De aceea la nimeni nu putea să vină în gând că el poate cumva să traumatizeze copiii sau să le facă rău.
Și mesajul meu în film este că oricât de perfectă și unită ar fi o familie… Și familia noastră chiar era foarte unită, majoritatea sunt profesori, cu studii superioare. Părinții permanent credeau că cel mai sigur loc pentru copilul lor este familia. Toți cred asta. Dar niciodată nu știi ce poate să se întâmple în spatele ușilor închise.
Eu am făcut un studiu foarte amplu despre securitatea copiilor și am aflat că cele mai multe traume din copilărie sunt cauzate de rude sau prieteni apropiați ai familiei. Adică oamenii care au cel mai mare acces la copii. De aceea în film apare așa o frază, când eu îl întreb pe unchiul meu câți copii au fost traumatizați de el și el răspunde că n-a avut de unde să aibă mulți copii. Adică într-adevăr, trebuie să ai acces la copii ca să poți să… petreci timpul cu el.
Despre curaj
În general eu inițial nu am crezut că o să pot să-l confrunt pe unchiul meu, să-i dau anumite întrebări, nu am crezut că o să am acest curaj. În general tot procesul de filmare pentru mine a fost foarte greu. Pentru că există acest dualism dintre imaginea perfectă a familiei, negația față de trecut, secrete și tăcere. Și pentru mine dualismul acesta e foarte dureros. Nu atât trecutul meu, cât dualismul în care îți este foarte greu să iei anumite decizii și să analizezi procesul în general. Doar în ultimele zile de filmare eu am avut curajul să mă apropii de unchiul meu și să am o conversație cu el, pentru că vedeam că el merge singur în grădină și stă acolo singur. Și m-am gândit că poate, într-adevăr, se gândește la viața lui și la tot ce-a făcut rău sau bine. El a văzut că eu înregistrez conversația și a doua zi deja a conștientizat ce mi-a spus. Și de atunci toate rudele erau contra filmului meu în general. Toți spun că, într-adevăr, să nu influențeze viața altor persoane din familie care abia își încep drumul spre viața de adult. Eu de aceea și încerc să fiu mai restrânsă în discuții pe tema dată și nu știu încă cum s-o abordez în public.
Înțelegi, când se întâmplă ceva traumatizant în copilărie, memoria e fragmentată. Așa era și la mine, pentru că nu era ceva repetat, era doar o vară, un moment dat, în care eu nu țineam minte cu siguranță, ce-a fost, ce n-a fost.
Eu cred că eu am depășit asta și nu mă consider absolut victimă. Nu era un film pentru a mă răzbuna sau ceva de genul dat. Pur și simplu, n-am putut să tac mai mult și n-am vrut ca în procesul de filmare au avut loc discuții cu mai mulți membri din familie și am făcut tot posibilul ca măcar oamenii care sunt apropiați unchiului meu să cunoască că el câteodată are comportament neadecvat și să fie mai atenți când minorii sunt acompaniați de el.
Despre susținere
Părinții mei mă susțin. Pentru mama cel mai dificil este să vorbească cu mine, să înțeleagă ceea ce fac. Tata mi-a fost alături permanent, de la primele momente pe care le fotografiam. Mi-a cumpărat prima cameră și era asistent la toate sesiunile foto pe care le-am făcut. Avea companie de producție de mobilă, făcea mobilă pentru restaurante și venea la mine când aveam 17 ani și-mi ținea lumina, reflectorul. Având 45 de ani. La nunți mergea cu mine, la filmările din Rusia a fost cu mine, când am prezentat filmul la Cronograf a fost cu mine tot timpul.
În același timp, este și primul și cel mai mare critic al meu. Fiind studentă, aveam o perioadă când doream să mă dezic de film și să fiu doar fotograf. Și el mi-a zis: „E ok, vei face poze frumoase dacă mintea nu te de duce la mai mult (râde).” Este foarte direct. Când l-am anunțat despre premiu mi-a zis că nu a trăit degeaba. Discuția de ieri, după ce am aflat și eu, a fost foarte emoționantă, de la lacrimi la zâmbet.
Viitorul
Următorul proiect va fi iarăși în Rusia, filmat împreună cu tatăl meu. Am început să lucrez asupra scenariului următorului film – documentar de lung metraj despre “post memory and intergenerational trauma of second world war on the modern society”. Iarăși e despre traumă. Ultimele studii arată că momentele traumante prin care au trecut strămoșii noștri se transmit la generațiile următoare. Vreau să fac un film despre bunica mea, mama tatălui meu care era copil atunci când s-a început războiul, avea patru ani. Tatăl ei a plecat într-o zi și nu s-a mai întors. Să fii copil în timpul războiului a fost o experiență traumantă pentru ea. După război, a urmat foametea. Când avea 19 ani, a fost un incident radioactiv în apropierea orașului ei. Vreau să fac o cercetare, cum aceste episoade din biografia ei au influențat asupra ei ca personalitate și cum asta mă influențează pe mine ca om.
Despre artă
Vreau să le zic celor care vor să facă artă, să o facă din inimă. Am auzit o frază care m-a inspirat să fac acest film. Un regizor rus, Rastorguev, care a fost ucis în Africa cu câțiva ani în urmă, a spus că filmul tău se începe de la durerea ta cea mai mare. Într-adevăr, asta te ajută să te exprimi și, în al doilea rând, să scapi de durere.
