Cum este să știi că în tine se dezvoltă și crește o boală care devine atât de mare, încât simți că nu poți să respiri, îți fracturează mâinile, șira spinării, te slăbește și te umple de groază – nu că ai să pleci, ci că ai să lași în urmă persoane care vor suferi pentru că au să te piardă?
 Acest articol face parte din rubrica „O carte pe săptămână”, realizată în colaborare cu Librăria Cărturești. Ne propunem să citim săptămânal câte o carte și să-ți povestim pe scurt despre aceasta, să te inspirăm, informăm și să-ți facem poftă de lectură. Descoperim lumea cărților împreună!Cartea din această săptămână se numește „Cu ultima suflare”, de Paul Kalanithi, pe care o găsești la Cărturești. |
Cum este să treci prin etapele de negare, furie, negociere, depresie, acceptare, doar că în ordine inversă? „În momentul primirii diagnosticului fusesem pregătit să accept moartea. Chiar mi se păruse în regulă totul. O acceptasem. Eram gata. Apoi am căzut în depresie, când a devenit destul de clar că nu o să mor atât de repede”, scrie Paul Kalanithi, neurochirurgul care a decedat la vârsta de treizeci și șapte de ani și care a lăsat în urmă povestea vieții și a morții lui.
După câteva săptămâni în care are dureri insuportabile de spate și pierde în greutate văzând cu ochii, Paul Kalanithi află că suferă de cancer la plămâni. „Am răsfoit rezultatele tomografiei computerizate, iar diagnosticul sărea în ochi: plămânii erau acoperiți de tumori fără număr, coloana se deformase, iar un lob al ficatului arăta complet distrus. Cancer cu metastaze. Eram medic neurochirurg, înaintea ultimului an de rezidențiat. În ultimii șase ani examinasem sute de asemenea rezultate, cu speranța că, de pe urma vreuneia dintre proceduri, pacientul ar fi beneficiat de o ameliorare. Însă acest rezultat era diferit: îmi aparținea în totalitate… Nu mă aflam în cabinetul de radiologie și nici nu purtam halatul chirurgical sau halatul alb. Eram îmbrăcat în cămașă de pacient, priponit de un suport pentru perfuzii… Zăceam pe un pat de spital. Încet, de parcă ar fi citit dintr-un scenariu, Lucy m-a întrebat:
– Crezi că e vreo posibilitate să fie altă boală?
– Nu, am răspuns.
Ne-am strâns în brațe cu putere, ca iubiții tineri. Bănuiserăm și noi înainte, dar am refuzat să credem sau, cel puțin, să discutăm despre cancerul care creștea în mine”.
Pentru Paul Kalanithi, semnificația timpului se răstoarnă cu susul în jos atunci când află că este grav bolnav și are puține șanse de supraviețuire. După ce această constatare l-a îngrozit, a decis să scrie o carte care ar fi avut un final fericit sau unul extrem de trist, recunoștea Paul.
În autobiografia lui folosește un limbaj simplu, ușor, care te ia ca un val și te poartă printre anii în care a luat pentru prima dată în mână bisturiul, a despicat primul craniu, a uitat de empatie, după care a răscolit-o și învățat să nu se lase distrus de oboseala adunată de-a lungul anilor de rezidențiat, în care a uitat de el și nevoile sale. În tot acest timp, era captivat de conceptul de moarte – de complexitatea acesteia și cum oamenii trăiesc fiind conștienți că într-o zi au să moară. „N-ar trebui atunci ca o boală terminală să fie darul perfect pentru un tânăr care tânjise să înțeleagă moartea? Ce altă cale mai bună de a înțelege există decât să o trăiești chiar tu?”, scria Paul în cartea sa, la care a lucrat chiar și în orele când i se administrau perfuzii sau când îi era tot mai greu să tasteze cuvintele.
Lucy, soția lui Paul scrie la sfârșitul acestei cărți, pe care el nu a reușit să o încheie și a pus punct într-un moment cu suspans: Această carte poartă în ea presiunea unei curse împotriva timpului, a dorinței de a spune lucruri importante. Paul și-a înfruntat moartea, a examinat-o, s-a luptat cu ea, a acceptat-o, atât ca medic, cât și ca pacient. A vrut să îi ajute pe oameni să înțeleagă moartea și să-i accepte caracterul ineluctabil. Să mori la mai puțin de 40 de ani este un lucru neobișnuit în prezent, dar moartea nu e deloc neobișnuită. „Cancerul pulmonar nu e o chestie exotică”, îi scria Paul celui mai bun prieten al său, Robin. „Este cât se poate de tragic și cât se poate de obișnuit. (Cititorul) se poate pune în pielea mea, ca să vadă cum e, și să spună „deci așa stau lucrurile…, mai devreme sau mai târziu, o să fiu și eu în aceeași situație”. Cred că acesta este scopul meu. Nu aspectul senzațional al morții și nici povețele ieftine, ci, mai degrabă: Iată ce te așteaptă la capătul drumului.
Surse foto: The Times, Scope Blog, Medium
