Connect with us
"
"

Social

Despre bătrânețe, cu un bărbat de 69 de ani

Publicat

pe

V-ați gândit vreodată care este vârsta la care îmbătrânim? Atunci când devenim bunici, oare? O fi, doar că unii devin bunici la 40 de ani, iar alții abia concep primul copil la această vârstă. Vârsta pensionării ar spune unii. Doar că sunt oameni care aleg să-și continue munca mulți ani după pensionare, iar alții se retrag înainte să împlinească vârsta legală. După 80 de ani îmbătrânim cu siguranță, ar spune alții. Dar nu e tocmai așa. Japonezului Ryokichi Kawashima, la vârsta de 94 de ani a hotărât să-și cheltuiască banii de funeralii, pentru ceva mai util și s-a aventurat într-o campanie electorală. Alți oameni, după 60 de ani, încep cariere în domenii noi, se fac pictori, alpiniști, sar cu parașuta, învață să trăiască mai frumos. Speranța de viață crește în fiecare an, astfel până în 2050, numărul persoanelor trecute de 60 de ani se va dubla și va ajunge la două miliarde. Cât de bătrâni vor fi oamenii de atunci la 60 de ani  și cât de mult putem rămâne noi tineri?

Am decis să vorbesc despre bătrânețe cu un tânăr de 69 de ani. Alexei Marcicov este fondator și consultant în domeniul politicilor informaționale la Centrul de Informații Genderdoc-M. De mai mulți ani, Marcicov coordonează grupul de sprijin al persoanelor gay de vârsta a treia.

Cum vă simțiți la 69 de ani? Bătrânețea începe să se apropie sau e departe încă?

Nu mă simt în vârsta și cred că nu sunt singurul care simte astfel. Felul în care îți simți vârsta depinde de mediul în care te afli într-o perioadă sau alta. Sentimentul de tinerețe depinde de cât de activ ești din punct de vedere social.

Ținând cont de faptul că lucrez, călătoresc și, în general, trăiesc așa cum am trăit dintotdeauna, mă simt tânăr. În principiu sunt puține lucruri care s-au schimbat în ritmul meu de viață în ultimii 20 de ani. Bătrânețea nu este despre anii împliniți, mai degrabă o simți atunci când apar probleme de sănătate sau în abilitatea de a stăpâni anumite situații. Se poate întâmpla să îmbătrânești foarte devreme când nu poți găsi soluții la provocările vieții, ori să rămâi mult timp tânăr când reușești să le depășești.

Ce este bătrânețea, atunci?

Nu pot asocia bătrânețea cu mine deocamdată. Cred că sunt un norocos pentru că lucrez într-un colectiv de oameni tineri, de asta  mă simt tânăr printre ei. Și colegii mă concep ca pe un coleg tânăr. Atitudinea lor influențează mult felul în care mă simt.

Termenul de „vârsta a treia” îl asociez mai degrabă cu grupul gay-ilor de vârsta a treia pe care îl coordonez de mai mulți ani. Atunci când ne adunăm, pot analiza diferite tipuri de oameni care au aproximativ aceeași vârstă biologică. Însă unii își continuă viața fără a simți povara vârstei, iar alții își simt greutatea anilor din plin.

Mihail, Veaceslav, Anatolie și mulți alții continuă să lucreze și comunică activ cu tinerii, pentru că unii dintre ei sunt profesori, alții actori, comercianți. Unii au peste 60 de ani, alții peste 70,  dar comunicarea cu tinerii și activitatea zilnică îi ajută să se simtă tineri. Nici nu se gândesc la vârsta pe care o au. Doar rareori, când cuiva i se ridică tensiunea, spune că, probabil, îmbătrânește.

Dar, în același grup, este o altă categorie de oameni, care nu mai sunt activi din punct de vedere social.  Oameni pe care circumstanțele i-au eliminat din viața socială. Ei nu lucrează , ci trăiesc învăluiți de rutina zilnică și problemele de sănătate, care se înmulțesc și agravează în fiecare zi. Nu îi mai interesează nimic altceva decât propria sănătate. Din acest motiv ei ne contactează mai des și nu au răbdare să ne revedem. Grupul gay-ilor de vârsta a treia este unicul colac de salvare pentru ei. Unica plăcere a vieții sunt amintirile despre tinerețe.

Deci bătrânețea înseamnă renunțarea la viața socială?

Absolut. Mai mult, atunci când persoana devine social inactivă, automat începe să degradeze, încep problemele de sănătate. Cât ești activ, nu ai timp să te gândești la problemele minore de sănătate. Ele trec de la sine. Dar în momentul în care în viață apare timp nelimitat pentru autoanaliză, e ușor să cazi în capcana obsesiilor legate de sănătate. Astea vin la pachet cu imposibilitatea de a plăti comunalele, reparațiile. Oamenii nu mai sunt într-o formă fizică suficient de bună pentru a repara lucrurile atunci când ies din funcție și nici nu își mai permit să achite aceste servicii din pensie. Și astfel cad ușor în deznădejde.

Ați trecut prin momente de deznădejde din cauza vârstei?

Eu am trecut printr-o perioadă de frică, incertitudine, în momentul în care am început a-mi pregăti actele pentru procedura de pensionare. M-am ciocnit de injustețea sistemului care schimbă modalitatea de calculare a pensiei după bunul plac. Nu mi-au calculat toate locurile de muncă, perioada în care am învățat, cea în care mi-am făcut serviciul militar. Am lucrat dintotdeauna în 2 locuri, mereu am avut un salariu bun, dar pensia a ieșit mică, din cauza că statul a plafonat suma salariului din care se calculează pensia. Am căzut în deznădejde, pentru că am început a mă gândi ce mă așteaptă în viitor. Îmi imaginez cum aș trăi cu 1900 de lei pe lună, dacă nu aș mai avea posibilitatea să câștig bani. Aș fi nevoit să renunț la călătorii, nu aș mai avea din ce să-mi plătesc medicațiile. Pensia s-ar fi dus toată pe plata serviciilor comunale. Așa că nu mi-ar mai rămâne bani nici pentru mâncare.

Deci deznădejdea bătrâneții apare în momentul în care o persoană trebuie să renunțe la modul său obișnuit de viață și să se adapteze la o viață foarte modestă.

Exact. Pentru mine călătoriile sunt un stimul de a trăi mai departe. Imaginați-vă că toate astea dispar. Ce vine în loc? Vine pustietatea. Și în acest gol vin multe, multe probleme. Dar dacă mai ai și copii și nepoți cărora nu le este ușor să se descurce în viață, atunci cazi cu siguranță în deznădejde. Uite asta probabil este bătrânețe- momentul în care omul nu mai poate lupta  și se lasă dus de val- zice: „fie ce-o fi”. Omul se frânge, se îmbolnăvește și se stinge. Asta se întâmplă de regulă cu oamenii bătrâni. Eu pot urmări asta în fiecare an, în grupul persoanelor gay de vârsta  treia.

Ce te poate ajuta în momentele de deznădejde?

Faptul că  ai în jur oameni care te sprijină. Pentru mine acest sprijin au fost cuvintele Anastasiei (n.r. Anastasia Danilova, directoare executivă a GENDERDOC-M), pe care le voi ține minte toată viața. În momentul în care a venit timpul să renunț la postul de președinte al GENDERDOC-M mi-a fost greu, mă simțeam  inutil și Anastasia mia spus: „Alexei Petrovici, nu vă faceți griji, nu s-a schimbat nimic. Rămâneți în continuare fondatorul Genderdoc-M”. Este important ca în fiecare perioadă a vieții, dar mai ales în momentul în care nu mai putem fi la fel de activi din punct de vedere social, să fie oameni care ne ajută să trecem peste momentele complicate din viață.

E genul de ajutor pe care încercați să-l oferiți și în cadrul grupului de sprijin pentru persoanele gay de vârsta a treia?

Așa e. Unii cer ajutor financiar și asta este greșeala lor. Noi încercăm să-i ajutăm financiar, dar asta nu îi scapă de adversitatea  socială, nu îi scapă de catastrofa care vine odată cu excomunicarea  din viața socială.

Este păcat că nu se organizează astfel de ajutor la nivel de stat. Oamenii în vârstă au nevoie de comunicare, de motivație.  Comunitățile de evrei, de exemplu își ajută bătrânii, cred că ar putea și alții s-o facă. Nu putem pune responsabilitatea doar pe umerii statului, e vorba de oamenii de rând, care trebuie să aibă dorința să-și ajute bătrânii.

Ziceați că mulți trăiesc cu amintirile din tinerețe. Cât de important este să ai amintiri frumoase?

Viața nu e făcută doar din momente frumoase. Oamenii trebuie să fie conștienți de faptul că în viață se pot întâmpla multe. Eu am trecut prin perioade foarte complicate atunci când am plecat din jurnalism și m-am făcut profesor universitar. Am decis să pun temelia facultății de jurnalism din regiunea transnistreană.  Cumulam  două funcții la și lucram la un ziar. Era un volum enorm de lucru pentru care câștigam foarte puțin. Banii câștigați abia de îmi ajungeau pentru achitarea serviciilor comunale și pentru o pâine pe zi. Fiul meu avea 17 ani pe atunci. Ziua nu aveam timp să mă gândesc la situația în care eram, dar în fiecare seara mă gândeam cu groază cu nu am cu ce să îmi hrănesc copilul. Acesta a fost unul dintre momentele în care nu știam ce să fac. Am luat decizia să plec. Am pus cererea de demisie pe masa administrației și secretarea a spus cu uimire în privire că toți au salarii similare, la care i-am reproșat că eu nu iau mită și situația mea este diferită.  După asta am vândut la piața din Chișinău, apoi am vândut la piața din Moscova. Apoi m-au invitat să fiu redactor la o publicație de limbă rusă, și am revenit imediat la Chișinău și mi-am reluat viața de la zero, cu un salariu de 300 de lei pe lună. Era extrem de greu, pentru că fusesem anterior redactor șef la mai multe ziare și eram obișnuit cu un salariu mare.

Este important să treci cu demnitate peste perioadele grele din viață și să fii pregătit să începi viața de la zero. Dacă conștientizăm și acceptăm cu calm ceea ce ni se întâmplă, acumulăm încet rezerve de energie, care ne ajută să ne ridicăm în sus pe trepte. Statutul meu social a început să crească. Imediat după asta am deschis organizația Genderdoc-M. Iar de la redactor am ajuns director comercial, director, apoi redactor-șef al ziarului „Аргументы и факты”.

Chiar și momentele de disperare cumplită trebuie depășite. Oamenii credincioși trebuie să cunoască despre faptul că Dumnezeu ne pune în cale încercări. Cei necredincioși știu despre faptul că viața are dungi albe și negre. Viața nu poate fi doar bună. Binele îl simțim doar datorită faptului că avem provocări pe care le depășim.

Nu trebuie să uiți despre  greutățile prin care treci. Chiar dacă istoria vieții tale îți trezește sentimente neplăcute, trebuie să o ții minte. E ca și  istoria unei țări, oricât de aiurea ar fi- e istoria ta. Trebuie să o ții minte și să înveți lecții din ea.

Pentru că ați călătorit mult, vreau să vă întreb dacă vi se pare diferită bătrânețea din Moldova de cea de peste hotare?

Atunci când încerc să pun o notă unei conduceri de țară, mai întâi de toate  analizez care este situația copiilor și a bătrânilor. De multe ori îmi aduc aminte de perioada post revoluționară a Rusiei sovietice. Atunci când țara era devastată, nici nu era clar cine o guvernează, totuși puterea sovietică aduna copiii în internate, nu îi lăsa să crească de izbeliște. Am trăit 4 ani în internat și am amintiri foarte frumoase din acea perioadă. Pentru că în într-o familie numeroasă, precum era a noastră, nu erau condiții să creștem și să ne dezvoltăm armonios. Internatul ne-a oferit acestă posibilitate. Aveam haine identice, dar eram bine hrăniți și învățați. Cred că orice stat, oricât de sărac și bolnav ar fi, trebuie să aibă grijă de copiii și bătrânii săi. Să îi asigure cu un minim necesar- mâncare, căldură și ajutor medical elementar. Restul i le pot pot ierta.

Peste hotare, în afară de bunăstarea oamenilor vârstnici, poți observa un respect mai mare de la generațiile tinere. Chiar și în Amsterdam îmi cedau locul în transportul public, nu mai vorbesc despre țările asiatice, despre Turcia, Israel- unde asta e lege. Atunci când am cerut ajutor în stradă, polițiștii mă conduceau practic până la locul pe care îl căutam. Este un respect deosebit pentru vârstă.

În zona noastră oamenii sunt judecați după aspectul fizic. De asta vedem cum unii bătrâni sunt dați afară din transport sau locuri publice. Dar nu poți judeca un om după felul în care arată. Să știți că sunt oameni deosebit de talentați cu realizări mari în viață, dar care, cu vârsta au devenit neglijenți.

Cum ați reușit să vă păstrați o atitudine pozitivă față de propria vârstă și viață, în aceste condiții?

În viața mea, în general, totul e OK de vreo 20 de ani. Lucrez pentru o cauză importantă pentru mine. Îmi fac munca cu plăcere. Munca mea este viața mea. Oamenii care mă înconjoară sunt OK. Familia mea este superbă. Dacă nu aș fi avut o soție precum este soția mea, acest centru nu ar fi existat. Mi-a fost alături în cele mai complicate momente. O telefonau oameni străini să o întrebe cum de trăiește cu un pervers ca mine. Și ea nu îmi spunea niciodată despre aceste discuții. Tăcea pentru ca să nu mă rănească. Fiul meu este un om deosebit, cu care mă mândresc. Sunt sigur că și el a avut probleme din cauza muncii mele. Am o noră foarte bună și nepoți superbi, care îmi spun cât de mult mă iubesc. Cum să nu fiu OK?

Eu mă uit calm la viața mea, pentru că  știu că mâine trebuie să vin la serviciu și am multe de făcut, știu că  în iunie merg în Turcia, că în august merg la rudele mele. Nu am timp să mă gândesc la prostii. E adevărat că vorbim uneori cu soția despre problemuțe de sănătate, dar ajungem la concluzia că toate trebuie tratate, la fel cum procedăm atunci când avem guturai. Mergem înainte, nu ne blocăm la fiecare deget care ne roade.

Ce sfat le-ați da oamenilor de vârsta a treia din Republica Moldova. Cum să fie OK cu vârsta lor?

Nu le poți da tuturor un singur sfat. Dar dacă ar fi să generalizez- să se străduie să fie activi cât mai mult timp. Dacă au sănătate și forță, să lucreze măcar la serviciul poștal. Ar fi minunat dacă cineva s-ar apuca să organizeze cercuri teatrale, artistice, grupuri creative.

Eu, atunci când nu voi mai avea putere să fac alt gen de lucru, dar îmi vor lucra degetele și ochii, voi scrie istorii din tinerețe. O persoană rămâne tânăra atâta timp cât are planuri de viitor.

Interviu realizat de Doina Ipatii

Foto simbol: unsplash.com

Economie

5 refugiați care îți vor schimba percepția despre antreprenoriat

Publicat

pe

De către

PE SCURT

În ciuda greutăților semnificative, sunt mulți refugiați care reușesc să își deschidă o afacere și să fie remarcați în țara care i-a găzduit. În rândurile comunităților de refugiați sunt și cei care nu doar au reușit să supraviețuiască sau să se adapteze cu noua cultură, dar și reușesc să-și deschidă o afacere și chiar să creeze locuri de muncă pentru cei care au trecut prin aceleași greutăți și pierderi. 

În acest sens, cei de la organizația UNHCR au selectat și ne prezintă cinci istorii de succes ale acestor refugiați. 

PE LUNG

Au fost terorizați, speriați, alungați, au căzut, dar au reușit să se ridice. Vorbim despre oamenii care într-o zi au fost nevoiți să fugă de acasă (țară) și să-și pornească viața de la zero printre oameni străini, care au crescut și trăit altfel și care poate vorbesc o altă limbă. 

  1.  Tabăra de refugiați Zaatari din Iordania oferă servicii de livrare de pizza

Abu Mahmood, în vârstă de 48 de ani, este un fost electrician, care a decis să deschidă o mică afacere. De aceea, împreună cu un specialist în prepararea pizzei a lansat „Pizzeria păcii”. Restaurantul oferă, de asemenea, și servicii de livrare pe biciclete prin Zaatari, cea mai mare tabără din lume pentru refugiații sirieni, care de-a lungul anilor s-a transformat într-o așezare permanentă. .

Întreprinzătorul sirian a adus un suflu de viață normală refugiaților și oferă locuri de muncă pentru cei care de mai mult timp și-au creat „acasă” în această tabără. „Nu sunt genul de oameni care s-ar așeza, și-ar încrucișa mâinile și ar aștepta ca cineva să facă ceva pentru ei. Acești antreprenori sunt creativi și dornici să facă ceva util”, spune Naserddine Touaibia, ofițerul de presă al organizației UNHCR.

       2. Deschiderea unei afaceri cu jocuri video, folosind tehnică veche

În cele mai multe părți ale lumii, refugiații nu au voie să muncească. Mohammed Osman Ali este refugiat în Uganda, iar acolo, în mod legal, este proprietarul unui salon de jocuri video și a unui magazin de varietăți. În urmă cu cinci ani, Ali a ajuns în această tabără de refugiați după ce zile la rând a stat ascuns în spatele unui camion. A fugit de războiul din Somalia și nu a reușit să ia cu el nimic. Nu avea nici măcar un ban. Iar acum se laudă cu acest magazin și salon, care este cel mai des vizitat de refugiații din Eritrea și Etiopia. Recent, el și-a investit banii adunați în alte cinci PlayStation-uri și cinci televizoare mai vechi. Ali se laudă că acum afacerea lui a început să se dezvolte.

        3. Speranța la o nouă viață adusă de restaurantul de familie

Masika, în vârstă de 47 de ani, a fugit din Republica Democrată Congo, după ce soțul ei a fost ucis în urmă cu doi ani. În cele din urmă, a ajuns în tabăra de refugiați Sherkole din Etiopia, unde locuiește cu mama și cu cei cinci copii ai  ei. Marea provocare pentru Masika a fost când, în urmă cu un an, în restaurant ei de familie a venit o comandă. Trebuia să gătească mâncare pentru 150 de persoane la un eveniment dedicat Zilei Internaționale a Femeii în tabără. A fost cea mai mare comandă pe care a făcut-o vreodată, iar după acea zi a primit tot mai multe comenzi și a încheiat multe contracte. Acum, femeia coace zilnic 1500 de pâini mici pe care le vinde în restaurant, în piață și chiar în tabără.

       4. Dizabilitatea nu este incapacitate

La doar câteva zile după ce el și alți zeci de mii de civili au fugit din Republica Democrată Congo, Adam și-a deschis un magazin sub copac mare din Uganda, unde repara telefoanele mobile și radiourile pe care colegii săi i-au luat cu ei. Niciodată nu a fost descurajat de faptul că avea picioarele paralizate de când era copil. La început repara încălțămintea, apoi a început să repare tehnica. „Mi-am dat seama că nu puteam doar să stau și să mă plâng pe viață, fără a încerca să fac ceva”, spune el.

      5. Un magazin de rochii de mireasă îi ajută pe refugiați să-și continue viața

Um Murad a găsit o modalitate de a aduce fericirea în rândurile refugiaților din tabără prin deschiderea propriului magazin de rochii de mireasă și a unui salon de frumusețe în Zaatari. Ați putea să vă întrebați – de ce ar avea nevoie refugiații de rochii de mireasă și de un salon de înfrumusețare? Viața nu se oprește atunci când refugiații intră într-o tabără și, de obicei, încearcă să găsească modalități de a-și face viața mai normală – inclusiv să se îndrăgostească și să se căsătorească. „Viața continuă, chiar și atunci când ești refugiat. Oamenii se căsătoresc. Oamenii trăiesc.”, subliniază Murad. Ea spune că în cele 13 luni, de când a fost deschis magazinul, a reușit să pregătească peste 700 de mirese. „Această afacere mă ajută să interacționez cu foarte multă lume, ceea ce mă ajută să uit de toată mizeria prin care am trecut”, mărturisește ea.

Citește mai departe

Social

Moldova.org recomandă: Teleleu, TakieDela și Recorder

Publicat

pe

De către

În fiecare weekend, echipa Moldova.org recomandă spre lectură articole publicate de instituții de jurnaliști pe care le urmărim și a căror muncă este un exemplu bun pentru noi.

TELELEU: „M-am transformat într-o mamă fără trăsături pe chip”

Lipsurile au făcut-o pe o mamă să-și caute de lucru peste hotare. Oana Ursache avea 38 de ani, locuia la Gura Humorului, avea doi copii și preda literatură comparată la Facultatea de Litere din Suceava atunci când a auzit că la Alicante se deschide primul lectorat de limba română din Spania. N-ar fi vrut să plece de lângă copiii ei – Mihnea avea 8 ani, iar Sânziana, 10. Salariul ei de lector la Facultatea de Litere din Suceava era 1.200 de lei și, ca să-și suplimenteze veniturile, și-a luat al doilea job. Trei-patru zile pe săptămână preda literatură comparată la Suceava, iar la sfârșitul săptămânii organiza evenimente și nunți simandicoase la un hotel de patru stele din Gura Humorului. Era plătită cu 600 de lei pentru asta, deși pierdea nopțile, era într-o continuă alergătură, iar copiii își făceau temele și dormeau pe scaunele din hotel. Pentru copii, pentru viitorul copiilor a plecat în Spania. Ce a urmat, citiți în articolul publicat de Teleleu.eu.

TAKIEDELA: Руки вверх (Mâinile în sus)

Când nou-născutul Borimir a fost adus acasă din unitatea de terapie intensivă, respirația lui s-a oprit. Tata a fost cel care l-a salvat atunci, în timp ce medicii ridicau din umeri. Însă, acum familia lui deja știe ce trebuie să facă pentru a-l menține în viață. Cei de la takiedela.ru vin cu o nouă istorie de viață care îți răscolește emoțiile. De această dată, ei povestesc istoria lui Borimir, a familiei lui și a paraliziei cerebrale de care suferă băițelul. Borimir are nevoie de ajutor pentru a învăța cum să facă tot ceea ce copiii sănătoși învață singuri, urmărind adulții și experimentând: să stea, să se târască, să pronunțe diferite sunete sau să meargă.

RECORDER: 30 de proze scurte despre maturitate

De câte întrebări avem nevoie pentru a înțelege istoriile generațiilor din jurul nostru? E suficient să aflăm când s-au deșteptat, când au „prins minte“, când s-au maturizat. Și nu e nevoie de cine știe ce muncă de lămurire, oamenii se deschid ușor atunci când întrebările nu duc spre același perete gri al dezbaterilor social-politice. „Când ați simțit pentru prima dată că v-ați maturizat?”, i-am întrebat. Și ne-au răspuns pe larg bunicii, care-au crescut orfani de mici, în anii de după război; părinții – aliniați de la 18 ani în batalionul maturilor, cu cartea de muncă și certificatul de căsătorie în buzunar.

Citește mai departe

Social

Cum să rămâi OK fiind testat pozitiv cu HIV?

Publicat

pe

De către

Interviu cu un tânăr homosexual din Republica Moldova, care trăiește cu HIV

Oliver(pseudonim) are 23 de ani. Este un tip foarte deschis, optimist și plin de energie. Este membru activ al unei biserici din Chișinău și redactor de știri la o instituție media din capitală. Este charismatic, de asta se bucură deopotrivă de atenția fetelor și băieților. Lui i-au plăcut dintotdeauna doar băieții. Despre homosexualitatea lui Oliver știau toți – colegii de clasă, vecinii, colegii de facultate, amicii, colegii de serviciu. Nu știe doar familia și comunitatea religioasă din care face parte. Un an în urmă Oliver a aflat că trăiește cu HIV. O persoană homosexuală care trăiește cu HIV este teoretic dublu discriminată în țara noastră. Probabil că vestea ar fi sunat ca o condamnare pentru mulți dintre noi, dar Oliver a reușit cumva să-și păstreze optimismul și pofta de viață. A învățat rapid să trăiască în armonie cu identitățile sale mai vechi și mai noi. Așa că am ținut neapărat să discut cu el, să îl  întreb: “Cum îți găsești sensul într-o situație aparent fără de ieșire? Cum te împaci cu propriile greșeli? Și cum să rămâi OK în orice situație?

În Republica Moldova este mai neobișnuit să întâlnești persoane homosexuale, care sunt membri ai unor biserici, ținând cont de faptul că reprezentanții bisericilor de aici luptă împotriva persoanelor homosexuale. Biserica la care mergi este diferită?

Nu e diferită. Eu merg la biserică de când eram mic, prin urmare, fiind educat în acest mediu, religia, credința au fost dintotdeauna o parte din mine, la fel ca și homosexualitatea.

Nu ai avut momente de contradicție interioară?

Nu am simțit niciun conflict pentru că ambele identități erau firești în egală măsură. La biserică am aflat că Iisus Hristos promova iubirea față de toți oamenii. El nu spunea că pe unii trebuie să-i iubești mai puțin pentru că sunt diferiți. Povestea despre Sodoma este în Vechiul Testament, în Noul Testament nu mai este pomenit nimic despre homosexualitate. Eu îmi aduc aminte că oamenii mai mari din biserica la care mergeam spuneau că dacă în Biblie nu scrie că e interzis, înseamnă că e permis.

Dar momente de tensiune în biserică am simțit. M-am îndepărtat de biserică pentru o perioadă după ce în viața ea a apărut un băiat. Au fost încercări să mă îndepărtez de biserică mai devreme, dar mama nu m-a lăsat. Familia era categorică în această privință. Comunitatea religioasă din care făceam parte vorbea uneori despre homosexualitate ca despre un păcat foarte mare, care nu poate fi iertat. Când auzeam cuvântul “homosexual” la biserică, vroiam să dispar de acolo. Noroc că pielea mea mulată nu roșește din cauza emoțiilor. Cât timp discutau despre homosexualitate, încercam să mă prefac că totul e bine, că sunt indiferent, dar era foarte greu. Cred că pe fața mea se puteau citi multe.

Nu ai simțit niciodată nevoia să-i povestești mamei despre aceste situații?

Au fost multe cazuri în care unii oameni încercau să-i spună mamei despre homosexualitatea mea, dar eu o rugam să nu creadă în povești. Mama mea este foarte credincioasă, respectiv pentru ea homosexualitatea este un păcat și e mai comod să creadă că nu e adevărat. Eu încerc să o protejez de această informație.

Ea mă mai întreabă uneori dacă ies la plimbare cu o fată sau un băiat. Dar știu că dacă aș recunoaște că sunt homosexual, ea ar încerca să mă convingă că nu e adevărat, că e păcat, că trebuie să-mi cer iertare și să mă schimb. Eu o cunosc bine. Va plânge și va încerca să schimbe ceea ce nu poate fi schimbat.  Ar fi prea dureros pentru ea. Și cea mai mare durere a ei, probabil, este că voi nimeri în infern.

Familia și comunitatea religioasă din care faci parte crede că orientarea sexuală poate fi schimbată?

Când aud fraze de genul : “Asta e alegerea lor”- mă scot din sărite. Adică, serios, credeți că eu mă trezesc într-o dimineață și decid că de azi înainte voi fi homosexual? Asta nu a fost o alegere, așa am fost dintotdeauna. Unii poate înțeleg asta la vârsta pubertății, dar eu am înțeles la grădiniță că îmi plac băiețeii și nu fetițele. Dintotdeauna am fost homosexual. Țin bine minte că la 3 ani îmi plăceau băiețeii.

Te-ai simțit vreodată discriminat de societate, în calitate de persoană homosexuală?

Mai ales la școală. Cu colegii de clasă mă împăcam foarte bine, pentru că ei  au reușit să mă cunoască din altă perspectivă, înainte de a afla că sunt homosexual. Cred că dacă le placi oamenilor, nu o să-și schimbe atitudinea după ce află că ești gay. Chiar și cei mai înrăiți homofobi îmi spuneau că ei urăsc homosexualii în general, dar pe mine mă respectă.  Am reușit să mă impun. Au văzut că sunt de treabă. M-a ajutat și faptul că întotdeauna erau mai multe fete îndrăgostite de mine și ele mă susțineau. Colegii și colegele mele de clasă mă apărau de restul.

Dar relațiile erau diametral opuse cu colegii din alte clase. Au fost cazuri când am fost batjocorit, umilit de colegi. Îmi era frică să merg singur pe coridoarele școlii. Uneori nu mă duceam la școală zile întregi. Stăteam singur în parc, de frică să nu se ia de mine.

În ogradă, o fată mă numea „pedic” de fiecare dată când mă vedea și odată nu am rezistat, i-am dat peste cap cu cartea de engleză. Ea mi-a băgat unghiile în față, mi-a lăsat cicatrice pe obraz. Dar după acest incident nu mi-a mai spus nimic.

Este o mare diferență dintre atitudinea oamenilor care te cunosc și a celor care nu știu despre tine decât faptul că ești homosexual.

Dar cât de tolerantă este comunitatea LGBT cu reprezentanții bisericilor?

Majoritatea persoanelor din comunitate au o atitudine destul de tolerantă, atâta timp cât nu încerci să le impui punctul tău de vedere. Eu nu încerc să conving pe nimeni să “vină pe calea cea dreaptă“ cum îmi cere religia și mama. Folosesc exemple din biblie ca informație de interes general, atunci când vine vorba într-o discuție. Mă simt avantajat că știu multă informație pe care nu o cunoaște lumea. Dar mă simt foarte rău atunci când oamenii spun că nu există Dumnezeu, ori când se vorbește ironic despre anumite valori religioase.

Tu nu ai avut niciodată păreri de rău că nu te-ai născut heterosexual?

Gândurile care mă frământă sunt mai degrabă despre faptul că mi-aș dori un copil. Vreau să fiu tatăl unei fetițe. Să o duc și aduc de la școală. Mai mult, copiii  sunt foarte importanți pentru durabilitatea unei relații. Atunci când sunt neînțelegeri, când apare rutina, oamenii rămân împreună, pentru că au copii. În cuplurile homosexuale nu sunt copii, de asta multe nu rezistă în timp. Când nu mai e dragoste, oamenii se despart.

Cum ai aflat despre faptul că ai HIV?

Am aflat în decembrie 2017. Am venit la Genderdoc-M și am făcut un test rapid de rutină. Eram sigur că va fi negativ, pentru că îl făcusem ultima dată 3 ani în urmă. Eram deja într-o relație stabilă cu partenerul meu actual. Teoretic nu aveam de la cine lua HIV.  Dar se pare că testul de atunci a arătat un rezultat fals, altfel nu știu cum să-mi explic. Pentru că acum știu sigur de unde am luat virusul. E de la o relație întâmplătoare care a avut loc 5 ani în urmă. Peste 3 zile după acel contact, m-am trezit cu perna în sânge. Aveam angină, candidoză și stomatită. Toate într-o formă foarte gravă. Dar nu m-am gândit că poate fi HIV. Am fost internat la spital, am tratat problema și am uitat de ea. Peste un an, simptomele s-au repetat. Medicul m-a întrebat dacă nu cumva am HIV, pentru că sunt foarte slab. Eu i-am răspuns că întotdeauna am fost slab. Așa că s-a epuizat subiectul.

Când s-a confirmat faptul că am HIV, credeam că viața mea a luat sfârșit. Nu știam ce să fac. Dar după consultația Nataliei (n.r. angajată Genderdoc-M) m-am liniștit. Tot ea mă ajutase să dau analizele de sânge la laborator și să ajung la medicii potriviți, de la care iau gratis pastilele. După începerea tratamentului, am înțeles că unicul lucru strașnic este că voi fi nevoit să beau toată viața pastile, la aceeași oră. Dar asta îți intră repede în obicei. Nu e chiar atât de greu.

Care a fost partea cea mai grea după ce ai aflat că trăiești cu HIV?

Nu știam cum să-i spun prietenului meu. Făceam planuri cum să-i spun să vină să facă și el testul, pentru că dacă era și el infectat, era important să  înceapă tratamentul. Pe de altă parte el putea interpreta asta ca trădare. Putea să creadă că l-am înșelat, pentru că el făcuse testul în timpul relației noastre și era negativ. Eu l-aș fi înțeles dacă mă lăsa atunci.  În final i-am spus. A fost foarte greu. A făcut testul și tot negativ a rămas. El nu are HIV.

Cum s-a schimbat relația voastră după ce ați aflat că tu ai HIV?

Nu s-au schimbat prea multe. Întotdeauna am pastile cu mine și o notificare în telefon, care îmi amintește să beau pastila la o anumită oră. Mă simt de parcă aș avea o boală cronică, de care trebuie să am mai multă grijă. Pentru că beneficiez de tratament, nivelul virusului este aproape de zero, respectiv, eu nu pot transmite virusul altor persoane. În plus, după ce am aflat că am HIV, folosim întotdeauna prezervativ, așa că nu prezint nici un pericol pentru partenerul meu.

Chiar dacă numărul persoanelor heterosexuale care trăiesc cu HIV este foarte mare, virusul mai este asociat eronat cu homosexualitatea. Simți că societatea te judecă pentru că trăiești cu HIV?

Nu este o informație pe care obișnuiesc să o comunic. Dar generația mea nu mai vorbește cu stereotipuri despre HIV- că ar fi boala prostituatelor sau a persoanelor homosexuale. Tinerii știu cum se transmite virusul și nu discriminează persoanele care trăiesc cu HIV.

Crezi că persoanele cu HIV sunt mai puțin discriminate decât persoanele homosexuale? 

Din punctul meu de vedere, mai stigmatizate sunt persoanele homosexuale. Oamenii tratează persoanele cu HIV cu compasiune, nu cu frică și ură. Homosexualitatea este considerată o alegere, prin urmare oamenii urăsc persoanele homosexuale.

Și totuși vorbești deschis despre homosexualitatea ta, dar ascunzi cu atenție faptul că trăiești cu HIV. De ce?

Persoanele care trăiesc cu HIV sunt mai puțin discriminate, dar când recunoști asta în fața cuiva, te simți de parcă te-ai dezbrăca gol. Informația se va transmite repede și te pomenești că toată lumea vorbește despre asta. Eu nu vreau nici compătimire, nici discriminare. Aș vrea să mă afirm prin alte lucruri, nu prin orientarea mea sexuală și faptul că trăiesc cu HIV.

Pe mulți oameni, vestea despre o boală cronică îi duce la disperare. Sunt depresivi și nu pot ieși din starea în care se întreabă “de ce mi se întâmplă tocmai mie?” Tu arăți foarte optimist. Cum reușești să-ți găsești sensul în situații complicate, precum e cea prin care treci la moment? 

Mă gândeam recent că persoanelor religioase le este mai ușor, pentru că ele au un sens clar scris de altcineva. Nu sunt nevoite să-l caute. Eu m-am gândit la sensul meu lumesc și am înțeles că trebuie să-ți trăiești viața astfel încât să nu-ți pară rău de nici o zi petrecută, să iei tot ce poți lua de la viață, să nu ai remușcări și să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima.

Mă gândesc că viața e dură uneori, dar la urma urmei sunt boli mai grave. Dacă mă îmbolnăveam de cancer, erau puține șanse să supraviețuiesc. Cu HIV sunt șanse mari să mor de bătrânețe.

Medicina progresează. Doar câțiva ani în urmă puteai începe tratamentul de reducere a virusului, doar dacă aveai o imunitate bună, acum îl poți începe din ziua în care afli că trăiești cu HIV, indiferent de starea în care ești la moment. Acum sunt știri despre tratamentul HIV prin transplant de măduvă. Adică sunt speranțe că va apărea un tratament accesibil.

Ce sfat le-ai da oamenilor care sunt în situația ta, cum să rămâi OK fiind într-o situație din care, aparent, nu există ieșire?

Să te accepți așa cum ești. Să te iubești. Omul care nu se iubește, nu poate fi iubit de alții. Cu cât mai mult te iubești și investești în dezvoltarea ta, cu atât mai simpatic și atractiv le pari altor oameni. Eu sunt foarte OK cu mine.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Externe11 ore în urmă

Despre baza secretă din Alpi, legile controversate din Rusia și „Orașul perfect”. Cele mai interesante știri externe pe scurt

PE SCURT SUA vor să folosească tehnologiile de recunoaştere facială pentru a identifica toate persoanele care intră şi ies din...

Economie12 ore în urmă

Cum un oraș din Estonia transformă casele de tip „hruşciovka” în „smartovka”

PE SCURT Cu o arhitectură standard simplă, de culoare gri, cu elementele de construcție pre-fabricate și ca un simbol omniprezent...

Cultură15 ore în urmă

Actorul din Chișinău care s-a filmat în 58 de filme și seriale de la Hollywood

PE SCURT Mulți nu îi cunosc numele, dar cu siguranță l-au văzut în filmele și serialele americane. Este adevărat în...

Cultură17 ore în urmă

2 cărți mai mult sau mai puțin fericite

Mă fascinează inteligența emoțională. Ador oamenii empatici. Scriu cu drag despre emoție ca parte inerentă a dezvoltării Sinelui. Dar tot...

Lifestyle18 ore în urmă

Cine sunt milenialii și cât costă fericirea lor

PE SCURT Milenialii sau reprezentanții generației Y, așa cum li se mai spune, sunt cei născuți între anii 1981 și...

EconomieO zi în urmă

Cât costă chiria în 4 orașe mari din Republica Moldova

PE SCURT Prețul chiriilor în Republica Moldova diferă în funcție de orașe și locuințe. Un lucru este clar – în...

Divertisment2 zile în urmă

Cea mai feerică petrecere de Crăciun se dă la Castel Mimi. Vino să asculți orchestra lui Cristofor Aldea-Teodorovici

„A fost odată la Castel” este genericul unui șir de evenimente care se vor desfășura la Castel Mimi în perioada...

Advertisement

Politică

Justiție4 zile în urmă

4 ani la închisoare și o conferință de presă. Pe scurt, despre situația lui Vlad Filat

PE SCURT Condamnat la nouă ani de detenție, fostul premier Vlad Filat  a fost eliberat condiționat, înainte de termen. Eliberarea...

Politică4 zile în urmă

Cum a fost discutată pe Facebook eliberarea condiționată a lui Vlad Filat

PE SCURT Fostul prim-ministru Vlad Filat, condamnat la nouă ani de detenție, a fost eliberat astăzi, înainte de termen din...

CulturăO săptămână în urmă

Despre mărul roșu și câinele cu două boturi. Poeții vorbesc despre situația politică din țară

PE SCURT S-au adunat poeții la „Poezie Politică” unde și-au exprimat, prin intermediul operelor lor, dar și al altor autori,...

PoliticăO săptămână în urmă

Câte instituții publice mai sunt conduse de exponenți numiți de Partidul Democrat

PE SCURT De la plecarea PDM de la guvernare a trecut aproape șase luni, iar Republica Moldova este deja la...

Politică2 săptămâni în urmă

De ce vrea premierul Chicu să transforme Moldova „într-un șantier imens” și cât ar costa asta

PE SCURT Fostul ministru al finanțelor, actualul prim-ministru, Ion Chicu, a fost unul dintre cei care au contrasemnat decizia Guvernului...

Politică2 săptămâni în urmă

10 ani de la moartea lui Serghei Magnițki/ Șansele ca Legea Magnițki să fie adoptată în Moldova

PE SCURT Numele lui a devenit sinonim  cu combaterea corupției și abuzurilor asupra drepturilor omului. Moartea lui a generat o lege nouă...

Politică3 săptămâni în urmă

6 neadevăruri cu care Plahotniuc a spart tăcerea

PE SCURT După câteva luni de tăcere, fostul lider al PDM a reușit iarăși să dea temă de discuții publicând...

Advertisement

Opinii

decembrie 2019
L Ma Mi J V S D
« nov.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031