Connect with us
"
"

Social

Despre bătrânețe, cu un bărbat de 69 de ani

Publicat

pe

V-ați gândit vreodată care este vârsta la care îmbătrânim? Atunci când devenim bunici, oare? O fi, doar că unii devin bunici la 40 de ani, iar alții abia concep primul copil la această vârstă. Vârsta pensionării ar spune unii. Doar că sunt oameni care aleg să-și continue munca mulți ani după pensionare, iar alții se retrag înainte să împlinească vârsta legală. După 80 de ani îmbătrânim cu siguranță, ar spune alții. Dar nu e tocmai așa. Japonezului Ryokichi Kawashima, la vârsta de 94 de ani a hotărât să-și cheltuiască banii de funeralii, pentru ceva mai util și s-a aventurat într-o campanie electorală. Alți oameni, după 60 de ani, încep cariere în domenii noi, se fac pictori, alpiniști, sar cu parașuta, învață să trăiască mai frumos. Speranța de viață crește în fiecare an, astfel până în 2050, numărul persoanelor trecute de 60 de ani se va dubla și va ajunge la două miliarde. Cât de bătrâni vor fi oamenii de atunci la 60 de ani  și cât de mult putem rămâne noi tineri?

Am decis să vorbesc despre bătrânețe cu un tânăr de 69 de ani. Alexei Marcicov este fondator și consultant în domeniul politicilor informaționale la Centrul de Informații Genderdoc-M. De mai mulți ani, Marcicov coordonează grupul de sprijin al persoanelor gay de vârsta a treia.

Cum vă simțiți la 69 de ani? Bătrânețea începe să se apropie sau e departe încă?

Nu mă simt în vârsta și cred că nu sunt singurul care simte astfel. Felul în care îți simți vârsta depinde de mediul în care te afli într-o perioadă sau alta. Sentimentul de tinerețe depinde de cât de activ ești din punct de vedere social.

Ținând cont de faptul că lucrez, călătoresc și, în general, trăiesc așa cum am trăit dintotdeauna, mă simt tânăr. În principiu sunt puține lucruri care s-au schimbat în ritmul meu de viață în ultimii 20 de ani. Bătrânețea nu este despre anii împliniți, mai degrabă o simți atunci când apar probleme de sănătate sau în abilitatea de a stăpâni anumite situații. Se poate întâmpla să îmbătrânești foarte devreme când nu poți găsi soluții la provocările vieții, ori să rămâi mult timp tânăr când reușești să le depășești.

Ce este bătrânețea, atunci?

Nu pot asocia bătrânețea cu mine deocamdată. Cred că sunt un norocos pentru că lucrez într-un colectiv de oameni tineri, de asta  mă simt tânăr printre ei. Și colegii mă concep ca pe un coleg tânăr. Atitudinea lor influențează mult felul în care mă simt.

Termenul de „vârsta a treia” îl asociez mai degrabă cu grupul gay-ilor de vârsta a treia pe care îl coordonez de mai mulți ani. Atunci când ne adunăm, pot analiza diferite tipuri de oameni care au aproximativ aceeași vârstă biologică. Însă unii își continuă viața fără a simți povara vârstei, iar alții își simt greutatea anilor din plin.

Mihail, Veaceslav, Anatolie și mulți alții continuă să lucreze și comunică activ cu tinerii, pentru că unii dintre ei sunt profesori, alții actori, comercianți. Unii au peste 60 de ani, alții peste 70,  dar comunicarea cu tinerii și activitatea zilnică îi ajută să se simtă tineri. Nici nu se gândesc la vârsta pe care o au. Doar rareori, când cuiva i se ridică tensiunea, spune că, probabil, îmbătrânește.

Dar, în același grup, este o altă categorie de oameni, care nu mai sunt activi din punct de vedere social.  Oameni pe care circumstanțele i-au eliminat din viața socială. Ei nu lucrează , ci trăiesc învăluiți de rutina zilnică și problemele de sănătate, care se înmulțesc și agravează în fiecare zi. Nu îi mai interesează nimic altceva decât propria sănătate. Din acest motiv ei ne contactează mai des și nu au răbdare să ne revedem. Grupul gay-ilor de vârsta a treia este unicul colac de salvare pentru ei. Unica plăcere a vieții sunt amintirile despre tinerețe.

Deci bătrânețea înseamnă renunțarea la viața socială?

Absolut. Mai mult, atunci când persoana devine social inactivă, automat începe să degradeze, încep problemele de sănătate. Cât ești activ, nu ai timp să te gândești la problemele minore de sănătate. Ele trec de la sine. Dar în momentul în care în viață apare timp nelimitat pentru autoanaliză, e ușor să cazi în capcana obsesiilor legate de sănătate. Astea vin la pachet cu imposibilitatea de a plăti comunalele, reparațiile. Oamenii nu mai sunt într-o formă fizică suficient de bună pentru a repara lucrurile atunci când ies din funcție și nici nu își mai permit să achite aceste servicii din pensie. Și astfel cad ușor în deznădejde.

Ați trecut prin momente de deznădejde din cauza vârstei?

Eu am trecut printr-o perioadă de frică, incertitudine, în momentul în care am început a-mi pregăti actele pentru procedura de pensionare. M-am ciocnit de injustețea sistemului care schimbă modalitatea de calculare a pensiei după bunul plac. Nu mi-au calculat toate locurile de muncă, perioada în care am învățat, cea în care mi-am făcut serviciul militar. Am lucrat dintotdeauna în 2 locuri, mereu am avut un salariu bun, dar pensia a ieșit mică, din cauza că statul a plafonat suma salariului din care se calculează pensia. Am căzut în deznădejde, pentru că am început a mă gândi ce mă așteaptă în viitor. Îmi imaginez cum aș trăi cu 1900 de lei pe lună, dacă nu aș mai avea posibilitatea să câștig bani. Aș fi nevoit să renunț la călătorii, nu aș mai avea din ce să-mi plătesc medicațiile. Pensia s-ar fi dus toată pe plata serviciilor comunale. Așa că nu mi-ar mai rămâne bani nici pentru mâncare.

Deci deznădejdea bătrâneții apare în momentul în care o persoană trebuie să renunțe la modul său obișnuit de viață și să se adapteze la o viață foarte modestă.

Exact. Pentru mine călătoriile sunt un stimul de a trăi mai departe. Imaginați-vă că toate astea dispar. Ce vine în loc? Vine pustietatea. Și în acest gol vin multe, multe probleme. Dar dacă mai ai și copii și nepoți cărora nu le este ușor să se descurce în viață, atunci cazi cu siguranță în deznădejde. Uite asta probabil este bătrânețe- momentul în care omul nu mai poate lupta  și se lasă dus de val- zice: „fie ce-o fi”. Omul se frânge, se îmbolnăvește și se stinge. Asta se întâmplă de regulă cu oamenii bătrâni. Eu pot urmări asta în fiecare an, în grupul persoanelor gay de vârsta  treia.

Ce te poate ajuta în momentele de deznădejde?

Faptul că  ai în jur oameni care te sprijină. Pentru mine acest sprijin au fost cuvintele Anastasiei (n.r. Anastasia Danilova, directoare executivă a GENDERDOC-M), pe care le voi ține minte toată viața. În momentul în care a venit timpul să renunț la postul de președinte al GENDERDOC-M mi-a fost greu, mă simțeam  inutil și Anastasia mia spus: „Alexei Petrovici, nu vă faceți griji, nu s-a schimbat nimic. Rămâneți în continuare fondatorul Genderdoc-M”. Este important ca în fiecare perioadă a vieții, dar mai ales în momentul în care nu mai putem fi la fel de activi din punct de vedere social, să fie oameni care ne ajută să trecem peste momentele complicate din viață.

E genul de ajutor pe care încercați să-l oferiți și în cadrul grupului de sprijin pentru persoanele gay de vârsta a treia?

Așa e. Unii cer ajutor financiar și asta este greșeala lor. Noi încercăm să-i ajutăm financiar, dar asta nu îi scapă de adversitatea  socială, nu îi scapă de catastrofa care vine odată cu excomunicarea  din viața socială.

Este păcat că nu se organizează astfel de ajutor la nivel de stat. Oamenii în vârstă au nevoie de comunicare, de motivație.  Comunitățile de evrei, de exemplu își ajută bătrânii, cred că ar putea și alții s-o facă. Nu putem pune responsabilitatea doar pe umerii statului, e vorba de oamenii de rând, care trebuie să aibă dorința să-și ajute bătrânii.

Ziceați că mulți trăiesc cu amintirile din tinerețe. Cât de important este să ai amintiri frumoase?

Viața nu e făcută doar din momente frumoase. Oamenii trebuie să fie conștienți de faptul că în viață se pot întâmpla multe. Eu am trecut prin perioade foarte complicate atunci când am plecat din jurnalism și m-am făcut profesor universitar. Am decis să pun temelia facultății de jurnalism din regiunea transnistreană.  Cumulam  două funcții la și lucram la un ziar. Era un volum enorm de lucru pentru care câștigam foarte puțin. Banii câștigați abia de îmi ajungeau pentru achitarea serviciilor comunale și pentru o pâine pe zi. Fiul meu avea 17 ani pe atunci. Ziua nu aveam timp să mă gândesc la situația în care eram, dar în fiecare seara mă gândeam cu groază cu nu am cu ce să îmi hrănesc copilul. Acesta a fost unul dintre momentele în care nu știam ce să fac. Am luat decizia să plec. Am pus cererea de demisie pe masa administrației și secretarea a spus cu uimire în privire că toți au salarii similare, la care i-am reproșat că eu nu iau mită și situația mea este diferită.  După asta am vândut la piața din Chișinău, apoi am vândut la piața din Moscova. Apoi m-au invitat să fiu redactor la o publicație de limbă rusă, și am revenit imediat la Chișinău și mi-am reluat viața de la zero, cu un salariu de 300 de lei pe lună. Era extrem de greu, pentru că fusesem anterior redactor șef la mai multe ziare și eram obișnuit cu un salariu mare.

Este important să treci cu demnitate peste perioadele grele din viață și să fii pregătit să începi viața de la zero. Dacă conștientizăm și acceptăm cu calm ceea ce ni se întâmplă, acumulăm încet rezerve de energie, care ne ajută să ne ridicăm în sus pe trepte. Statutul meu social a început să crească. Imediat după asta am deschis organizația Genderdoc-M. Iar de la redactor am ajuns director comercial, director, apoi redactor-șef al ziarului „Аргументы и факты”.

Chiar și momentele de disperare cumplită trebuie depășite. Oamenii credincioși trebuie să cunoască despre faptul că Dumnezeu ne pune în cale încercări. Cei necredincioși știu despre faptul că viața are dungi albe și negre. Viața nu poate fi doar bună. Binele îl simțim doar datorită faptului că avem provocări pe care le depășim.

Nu trebuie să uiți despre  greutățile prin care treci. Chiar dacă istoria vieții tale îți trezește sentimente neplăcute, trebuie să o ții minte. E ca și  istoria unei țări, oricât de aiurea ar fi- e istoria ta. Trebuie să o ții minte și să înveți lecții din ea.

Pentru că ați călătorit mult, vreau să vă întreb dacă vi se pare diferită bătrânețea din Moldova de cea de peste hotare?

Atunci când încerc să pun o notă unei conduceri de țară, mai întâi de toate  analizez care este situația copiilor și a bătrânilor. De multe ori îmi aduc aminte de perioada post revoluționară a Rusiei sovietice. Atunci când țara era devastată, nici nu era clar cine o guvernează, totuși puterea sovietică aduna copiii în internate, nu îi lăsa să crească de izbeliște. Am trăit 4 ani în internat și am amintiri foarte frumoase din acea perioadă. Pentru că în într-o familie numeroasă, precum era a noastră, nu erau condiții să creștem și să ne dezvoltăm armonios. Internatul ne-a oferit acestă posibilitate. Aveam haine identice, dar eram bine hrăniți și învățați. Cred că orice stat, oricât de sărac și bolnav ar fi, trebuie să aibă grijă de copiii și bătrânii săi. Să îi asigure cu un minim necesar- mâncare, căldură și ajutor medical elementar. Restul i le pot pot ierta.

Peste hotare, în afară de bunăstarea oamenilor vârstnici, poți observa un respect mai mare de la generațiile tinere. Chiar și în Amsterdam îmi cedau locul în transportul public, nu mai vorbesc despre țările asiatice, despre Turcia, Israel- unde asta e lege. Atunci când am cerut ajutor în stradă, polițiștii mă conduceau practic până la locul pe care îl căutam. Este un respect deosebit pentru vârstă.

În zona noastră oamenii sunt judecați după aspectul fizic. De asta vedem cum unii bătrâni sunt dați afară din transport sau locuri publice. Dar nu poți judeca un om după felul în care arată. Să știți că sunt oameni deosebit de talentați cu realizări mari în viață, dar care, cu vârsta au devenit neglijenți.

Cum ați reușit să vă păstrați o atitudine pozitivă față de propria vârstă și viață, în aceste condiții?

În viața mea, în general, totul e OK de vreo 20 de ani. Lucrez pentru o cauză importantă pentru mine. Îmi fac munca cu plăcere. Munca mea este viața mea. Oamenii care mă înconjoară sunt OK. Familia mea este superbă. Dacă nu aș fi avut o soție precum este soția mea, acest centru nu ar fi existat. Mi-a fost alături în cele mai complicate momente. O telefonau oameni străini să o întrebe cum de trăiește cu un pervers ca mine. Și ea nu îmi spunea niciodată despre aceste discuții. Tăcea pentru ca să nu mă rănească. Fiul meu este un om deosebit, cu care mă mândresc. Sunt sigur că și el a avut probleme din cauza muncii mele. Am o noră foarte bună și nepoți superbi, care îmi spun cât de mult mă iubesc. Cum să nu fiu OK?

Eu mă uit calm la viața mea, pentru că  știu că mâine trebuie să vin la serviciu și am multe de făcut, știu că  în iunie merg în Turcia, că în august merg la rudele mele. Nu am timp să mă gândesc la prostii. E adevărat că vorbim uneori cu soția despre problemuțe de sănătate, dar ajungem la concluzia că toate trebuie tratate, la fel cum procedăm atunci când avem guturai. Mergem înainte, nu ne blocăm la fiecare deget care ne roade.

Ce sfat le-ați da oamenilor de vârsta a treia din Republica Moldova. Cum să fie OK cu vârsta lor?

Nu le poți da tuturor un singur sfat. Dar dacă ar fi să generalizez- să se străduie să fie activi cât mai mult timp. Dacă au sănătate și forță, să lucreze măcar la serviciul poștal. Ar fi minunat dacă cineva s-ar apuca să organizeze cercuri teatrale, artistice, grupuri creative.

Eu, atunci când nu voi mai avea putere să fac alt gen de lucru, dar îmi vor lucra degetele și ochii, voi scrie istorii din tinerețe. O persoană rămâne tânăra atâta timp cât are planuri de viitor.

Interviu realizat de Doina Ipatii

Foto simbol: unsplash.com

Social

Moldova.org recomandă: TakieDela, Formula-as, Recorder

Publicat

pe

De către

PE SCURT

În fiecare weekend, echipa Moldova.org recomandă spre lectură articole publicate de instituții de jurnaliști pe care le urmărim și a căror muncă este un exemplu bun pentru noi.

Deși aceste materiale relatează niște istorii triste, totuși acestea vă vor pune pe gânduri și poate chiar vă vor face mai buni.

PE LUNG

Formula-as: Marta și fotografia ucigașă

Marta Vasiliu este adolescenta care a trăit 10 ani în iadul siberian, doar fiindcă a apărut într-o fotografie. „Mie, la 15 ani, mi s-a rupt craca de sub picioare. Brusc. Totul a pornit de la o fotografie. Mult timp m-am întrebat ce-ar fi fost dacă nu s-ar fi făcut acea fotografie, în amiaza aia însorită din vara anului 1941. Secunda aia… Îmi aduc aminte totul. Ce-ar fi fost dacă fotograful n-ar fi apăsat pe buton. Din acel moment, vreme de 50 de ani, viața mea a fost doar chin și frică”.

Recorder: Proful care și-a făcut loc în mintea elevilor săi

Doru Căstăian (40 de ani) a devenit profesor de filosofie și științe socio-umane acum 16 ani, după ce-a terminat facultatea la Cluj și după ce-a lucrat o vreme în presa gălățeană. Unul dintre primele lucruri de care și-a dat seama a fost acela că sistemul de învățământ românesc nu prea e un sistem, de fapt: lipsesc pașii previzibili pe care un profesor ar trebui să-i facă pentru a avansa cu adevărat în carieră. „E un sistem care, din păcate, îți permite foarte ușor să simulezi, să pară că faci, să pară că ai crescut. Și, din păcate, simulăm la multe nivele: simulăm consilieri psihologice, simulăm că-i ascultăm [pe elevi]”. Încearcă să pună umărul pentru a urni mecanismul ăsta greoi. Scrie cărți despre educație, creează scenarii pentru softuri educaționale, lucrează ca formator pedagogic. Anul trecut a devenit Profesor Merito, în cadrul unui proiect ce-și propune să recunoască excelența în școala românească.

TalieDela: Девочка с портрета Пикассо

Ella arată ca portretul care a prins viață a lui Picasso – ochi diferiți, brațe și picioare diferite … Faptul că merge, vorbește și arată trucuri este un adevărat miracol. Ea are 17 ani, dar arată de parcă ar avea 13. Ella s-a născut cu patru luni înainte de termen, cântărea 860 de grame și că, pentru un motiv oarecare, în ciuda prognozelor dificile cu privire la sănătatea fiicei sale (displazie bronhopulmonară, hemoragii gastrice de gradul al treilea, vedere slabă), părea că acum Ella ieșea și totul se va termina. Abia patru luni mai târziu, Ella a fost externată – și cu o zestre bogată: o listă cu mai multe pagini de programări medicale pentru următorii doi ani. Abia după ce a pășit peste pragul spitalului, mama Ellei – Zina și-a dat seama că totul de abia începe. Nimic nu depindea de ea, ci de medicii care trebuiau să-i trateze fiica.

Citește mai departe

Social

Fotograful care și-a tratat depresia prin cultivarea arborilor

Publicat

pe

De către

PE SCURT

A fost printre cele mai rupte și necunoscute locuri ale planetei. A mers sute de km pe jos alături de cei care fugeau din calea războiului. A văzut moartea care într-o noapte reușea să ia mii de vieți. A suferit mult, iar fotografia a fost cea care l-a ajutat să reziste. „Când vedeam în jurul meu atâta suferință spuneam că nu mai pot, plângeam în hohote și auzeam cum sufletul începe să urle. Dar ridicam aparatul în dreptul ochilor și încercam să captez realitatea, ca să știe și alții cât de multe tragedii se întâmplă în această lume”, povestește Sebastiao Salgado în cadrul unui interviu realizat pentru filmul documentar „The Salt of the Earth” (Sarea Pământului).

Într-un moment dat, însă, a simțit că nu mai rezistă. „Prea multe genociduri, prea multă durere, prea mulți morți, prea multe pierderi”. De aceea, și-a căutat alinarea acasă, unde a început să restabilească pădurile care cândva au fost defrișate complet,  iar lipsa lor a secat complet zona.

PE LUNG

Sebastiao Salgado s-a născut pe 8 februarie 1944 la Aimores, în statul Minas Gerais din Brazilia. Era o fermă cu peste 35 de familii. Jumătate din această fermă reprezenta o pădure tropicală. A părăsit zona pentru a se înscrie la liceu, iar ulterior, a studiat economia. După absolvire, a început să lucreze la Organizația Internațională a Cafelei. În acea perioadă, a vizitat de multe ori Africa, locul care l-a inspirat să-și cumpere un aparat foto și să înceapă să capteze chipurile oamenilor pe care-i întâlnea, cu care se împrietenea și cu care se despărțea. La vârsta de 29 de ani, a luat una dintre cele mai importante decizii din viață – a renunțat la economie și s-a dedicat fotografiei. La început, a lucrat doar ca fotograf de știri, dar mai apoi, a devenit fotograf documentar

Nu sunt un artist. Un artist creează un obiect. Eu lucrez cu istoria. Sunt un povestitor”, spune el. 

În 1979 s-a alăturat cooperativei internaționale de fotografi Magnum Photos, cu care a colaborat până când, în 1994, a decis să deschidă împreună cu soția, Lelia Wanick Salgado, în Paris, propria agenție – Amazonas Images„Într-o zi fotografia mi-a invadat în întregime viața. Am devenit fotograf, am abandonat totul și m-am făcut fotograf. Am început să fotografiez ceea ce era important pentru mine. Mulți oameni mi-au spus că sunt fotojurnalist, că sunt fotograf antropolog, că sunt un fotograf activist. Dar am făcut mult mai mult de atât. Am considerat fotografia drept viața mea”, povestește Salgado. Astfel, a ajuns să realizeze o serie de proiecte fotografice care au sensibilizat oameni din întreaga lume: „Celelalte Americi”, „Sahel” , „Lucrătorii” , „Migranții” și „Genesis”, care au fost publicate ca și cărți. „Aceste proiecte au devenit adevărate spectacole ale durerii”, descria fotograful.

În cadrul unui interviu, Salgado a povestit că după ce lucrează mai mulți ani la un proiect, este atât de marcat de ceea ce vede prin obiectiv încât nu mai e în stare să mai privească aceste cadre. De aceea, soția este cea care se ocupă cu selectarea lor și aranjarea fotografiilor pentru carte.  Din 2001, Salgado este Ambasador al Bunavoinței pentru UNICEF (Goodwill Ambassador). Prin proiectele sale, fotograful prezintă realitatea ca o formă de protest împotriva războaielor, sărăciei, discriminării și nedreptății. 

La începutul anilor `90, după finalizarea unui proiect fotografic despre genocid, Salgado căzuse într-o stare profundă de tristețe și dezamăgire în oameni și în ceea ce fac ei, de fapt, pe acest pământ. „În Rwanda am văzut brutalitatea totală. Am văzut morți, cu miile pe zi. Mi-am pierdut credința în specia noastră. N-am crezut că mai putem continua să trăim și am început să fiu atacat de proprii stafilococi. Am început să am infecții peste tot. Am fost la un prieten medic care mi-a spus că nu sunt bolnav. E altceva, mi-a spus el, ai văzut atâția morți, încât mori și tu. Trebuie să te oprești. Oprește-te. Trebuie să te oprești, altfel vei muri”, povestește el în cadrul filmului documentar. Alinarea și-a găsit-o acasă, în locuri unde s-a născut și unde a copilărit. Însă, regiunea cândva împânzită de păduri tropicale, se transformase într-un deșert. 

„Când am primit pământul, era la fel de mort ca și mine”, își amintește fotograful. 

Era și mai dezamăgit, însă, soția i-a propus să restabilească „paradisul” în care s-a născut. Atunci, cei doi soți au început să lucreze la restaurarea unei mici părți ale fostei păduri. Ei au plantat milioane de arbori, iar în 1998, au reușit să transforme locația într-o rezervație naturală și au creat „Instituto Terra”, institutul dedicat unei misiuni de reîmpădurire, conservare și educație ecologică. „Am dat pământul înapoi naturii. A devenit parc național”, povestește fotograful brazilian, care a renunțat să mai fotografieze oameni sau moarte, ci animale și locuri virgine pe care oamenii trebuie să le protejeze sau cel puțin „să nu le deranjeze”.

Încă o dovadă că un om poate schimba lucrurile, este și Jadav Payeng, un bărbat originar din India care a început să planteze copaci pe teritoriul unei insule care era amenințată de eroziuni. Insula tropicală Majuli, din Assam, nord-estul Indiei, este în pericol să fie înghițită de ape. Cauza acestui fapt ar fi digurile mari construite în orașele din Brahmaputra pentru a le proteja în timpul sezonului musonilor, care redirecționează însă furia devastatoare a râului spre insulă. Din 1991, peste 35 de sate au fost distruse de ape. Și în timp ce autoritățile indiene încearcă să-și dea seama cum să salveze insula, viața acesteia ar fi putut fi chiar mai scurtă, dacă nu ar fi intervenit un activist local, relatează Bored Panda.

În 1979, Jadav Payeng, în vârsta de 16 ani, a observat cum un număr mare de șerpi au murit din cauza căldurii excesive după inundații. Din acel moment, Jadav și-a început „misiunea” de a salva Majuli de eroziune prin plantarea a câte un copac în fiecare zi. Astfel, timp de 40 de ani, bărbatul a reușit să salveze insula și să o transforme într-o pădure extinsă, cu mii de copaci luxurianți, a cărei suprafață este de aproximativ 700 de hectare, aproape de două ori mai mare decât Central Park din New York. 

Citește mai departe

Economie

5 refugiați care îți vor schimba percepția despre antreprenoriat

Publicat

pe

De către

PE SCURT

În ciuda greutăților semnificative, sunt mulți refugiați care reușesc să își deschidă o afacere și să fie remarcați în țara care i-a găzduit. În rândurile comunităților de refugiați sunt și cei care nu doar au reușit să supraviețuiască sau să se adapteze cu noua cultură, dar și reușesc să-și deschidă o afacere și chiar să creeze locuri de muncă pentru cei care au trecut prin aceleași greutăți și pierderi. 

În acest sens, cei de la organizația UNHCR au selectat și ne prezintă cinci istorii de succes ale acestor refugiați. 

PE LUNG

Au fost terorizați, speriați, alungați, au căzut, dar au reușit să se ridice. Vorbim despre oamenii care într-o zi au fost nevoiți să fugă de acasă (țară) și să-și pornească viața de la zero printre oameni străini, care au crescut și trăit altfel și care poate vorbesc o altă limbă. 

  1.  Tabăra de refugiați Zaatari din Iordania oferă servicii de livrare de pizza

Abu Mahmood, în vârstă de 48 de ani, este un fost electrician, care a decis să deschidă o mică afacere. De aceea, împreună cu un specialist în prepararea pizzei a lansat „Pizzeria păcii”. Restaurantul oferă, de asemenea, și servicii de livrare pe biciclete prin Zaatari, cea mai mare tabără din lume pentru refugiații sirieni, care de-a lungul anilor s-a transformat într-o așezare permanentă. .

Întreprinzătorul sirian a adus un suflu de viață normală refugiaților și oferă locuri de muncă pentru cei care de mai mult timp și-au creat „acasă” în această tabără. „Nu sunt genul de oameni care s-ar așeza, și-ar încrucișa mâinile și ar aștepta ca cineva să facă ceva pentru ei. Acești antreprenori sunt creativi și dornici să facă ceva util”, spune Naserddine Touaibia, ofițerul de presă al organizației UNHCR.

       2. Deschiderea unei afaceri cu jocuri video, folosind tehnică veche

În cele mai multe părți ale lumii, refugiații nu au voie să muncească. Mohammed Osman Ali este refugiat în Uganda, iar acolo, în mod legal, este proprietarul unui salon de jocuri video și a unui magazin de varietăți. În urmă cu cinci ani, Ali a ajuns în această tabără de refugiați după ce zile la rând a stat ascuns în spatele unui camion. A fugit de războiul din Somalia și nu a reușit să ia cu el nimic. Nu avea nici măcar un ban. Iar acum se laudă cu acest magazin și salon, care este cel mai des vizitat de refugiații din Eritrea și Etiopia. Recent, el și-a investit banii adunați în alte cinci PlayStation-uri și cinci televizoare mai vechi. Ali se laudă că acum afacerea lui a început să se dezvolte.

        3. Speranța la o nouă viață adusă de restaurantul de familie

Masika, în vârstă de 47 de ani, a fugit din Republica Democrată Congo, după ce soțul ei a fost ucis în urmă cu doi ani. În cele din urmă, a ajuns în tabăra de refugiați Sherkole din Etiopia, unde locuiește cu mama și cu cei cinci copii ai  ei. Marea provocare pentru Masika a fost când, în urmă cu un an, în restaurant ei de familie a venit o comandă. Trebuia să gătească mâncare pentru 150 de persoane la un eveniment dedicat Zilei Internaționale a Femeii în tabără. A fost cea mai mare comandă pe care a făcut-o vreodată, iar după acea zi a primit tot mai multe comenzi și a încheiat multe contracte. Acum, femeia coace zilnic 1500 de pâini mici pe care le vinde în restaurant, în piață și chiar în tabără.

       4. Dizabilitatea nu este incapacitate

La doar câteva zile după ce el și alți zeci de mii de civili au fugit din Republica Democrată Congo, Adam și-a deschis un magazin sub copac mare din Uganda, unde repara telefoanele mobile și radiourile pe care colegii săi i-au luat cu ei. Niciodată nu a fost descurajat de faptul că avea picioarele paralizate de când era copil. La început repara încălțămintea, apoi a început să repare tehnica. „Mi-am dat seama că nu puteam doar să stau și să mă plâng pe viață, fără a încerca să fac ceva”, spune el.

      5. Un magazin de rochii de mireasă îi ajută pe refugiați să-și continue viața

Um Murad a găsit o modalitate de a aduce fericirea în rândurile refugiaților din tabără prin deschiderea propriului magazin de rochii de mireasă și a unui salon de frumusețe în Zaatari. Ați putea să vă întrebați – de ce ar avea nevoie refugiații de rochii de mireasă și de un salon de înfrumusețare? Viața nu se oprește atunci când refugiații intră într-o tabără și, de obicei, încearcă să găsească modalități de a-și face viața mai normală – inclusiv să se îndrăgostească și să se căsătorească. „Viața continuă, chiar și atunci când ești refugiat. Oamenii se căsătoresc. Oamenii trăiesc.”, subliniază Murad. Ea spune că în cele 13 luni, de când a fost deschis magazinul, a reușit să pregătească peste 700 de mirese. „Această afacere mă ajută să interacționez cu foarte multă lume, ceea ce mă ajută să uit de toată mizeria prin care am trecut”, mărturisește ea.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Alegeri2 ore în urmă

Pandemia, pretext pentru a restricționa votul în diasporă? Soluții

Pe data de 10 iulie 2020, în cadrul emisiunii „Președintele răspunde” Igor Dodon a făcut o declarație despre următoarele alegeri...

Social5 ore în urmă

Trei știri bune din Moldova: rezerve locale pentru iarnă, cetatea Sorocii în imagini și clătite olandeze la Chișinău

Umple-ți borcanele la Cămara Fest În fiecare sâmbătă de august în Scuarul Catedralei Mitropolitane va fi organizat un târg al...

Social10 ore în urmă

13 iulie 2020. COVID-19, PE SCURT: 57 cazuri noi de infectare și șapte decese

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

LifestyleO zi în urmă

Partea plină a paharului. Lucrurile bune pe care ni le-a adus pandemia

PE SCURT Înainte de pandemie, cu o zi înainte ca echipa Moldova.org să înceapă munca de acasă, din autoizolare am...

Politică3 zile în urmă

Pe banii noștri: un deputat în căutarea identității și două partide care s-au lansat în gaming și aplicații mobile

La începutul acestei săptămâni Parlamentul părea că nu se putea trezi. Era luni dimineața, iar în acel moment, exista cam...

Social3 zile în urmă

Cine a fost Lia Manoliu – sportiva din Chișinău care a intrat în Cartea Recordurilor

Lia Manoliu a fost o atletă română, laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968 și cu...

Social3 zile în urmă

10 iulie 2020. COVID-19, PE SCURT: Starea de urgență se prelungește până pe 31 iulie

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

Advertisement

Politică

Politică4 zile în urmă

Rezumat din Parlament: angajarea răspunderii și minus două ore de democrație

Pe ordinea de zi ședinței au fost puse inițial 42 de proiecte de legi. Printre acestea au fost și alte...

Divertisment6 zile în urmă

Va interzice Putin curcubeul?

PE SCURT Pe 3 iulie, la o întâlnire dintre Vladimir Putin și membrii grupului de lucru pentru amendamentele la Constituție,...

PoliticăO săptămână în urmă

Protest în regiunea transnistreană: „Noi nu vă limităm în totalitate”

PE SCURT Pe 2 iulie, în Râbnița a avut loc un protest după ce așa-zisele autorități transnistrene au anulat permisele...

Politică2 săptămâni în urmă

Ce înseamnă schimbările în Constituția Rusiei și cum ar putea influența regiunea transnistreană. Explicăm

PE SCURT De pe 25 iunie până pe 1 iulie are loc referendumul pentru modificarea Constituției Federației Ruse. În regiunea...

Politică3 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. Trei sate moldovenești din stânga Nistrului au trecut în subordinea Tiraspolului?

PE SCURT Așa-zisele autorități transnistrene anunță că aproape 80% dintre cazurile de COVID-19 au fost tratate.  Thomas Mayr Harting, reprezentantul...

Politică4 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. „Discriminare. Autoritățile moldovenești nu au anulat bacalaureatul pentru studenții din regiune”

PE SCURT Astăzi, 16 iunie, în regiunea transnistreană, se încheie starea de urgență, însă restricțiile rămân în vigoare. Acest lucru...

Istorie1 lună în urmă

„Politicienii folosesc divizarea în societate, manipulând cu preferințele alegătorilor”, spune o doctoră în Științe Politice

PE SCURT Instalarea stării de urgență pare că a amplificat problemele politice și divergențele existente în societate, la fel ca...

Advertisement

Opinii

iulie 2020
L Ma Mi J V S D
« iun.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031