Depresia în izolare. „Dorm mult și citesc știri. Încerc să neg realitatea”

PE SCURT

Ecaterina Luțișina suferă de depresie. Pandemia și autoizolarea, pe alocuri, i-a prins bine, iar în alte momente a fost deconectată în totalitate de la ce se întâmpla în jurul ei. Problemele cu care s-a confruntat până acum, ea și familia ei, au fost amplificate de frică, anxietate și necesitatea de a păstra distanța fizică. 

PE LUNG

Tatăl meu era alcoolic și relația noastră era… foarte complicată. Era un abuzator psihologic. Mă abuza verbal încă de când eu eram mică. Îi abuza verbal și pe ai mei. La începutul anului 2018, tata a avut un accident vascular cerebral serios. Trăiam cu speranța că tata o să renunțe la alcool, dar nu a făcut-o. 

O nenorocire nu vine niciodată singură. În același an, mama și bunica și-au fracturat ambele câte un picior. Mama și-a revenit după o intervenție serioasă, însă bunica a decedat după câteva săptămâni. Apoi a plecat și tata, în septembrie 2018. Atunci, am regretat foarte tare decizia de a mă îndepărta de el. 

Am început să nu mai dorm nopțile. Apăruseră atacurile de panică. Ca să scap de insomnii și de starea de rău m-am adresat la neurolog care-mi prescris Xanax, un antidepresant puternic.

M-am adresat ulterior și la psiholog. Pe ici-colo încercam să analizez tot ce s-a întâmplat. Am simțit că nu mai fac față emoțiilor negative. Eram angajată full-time, dar am decis să dedic practic tot timpul liber care-mi rămânea voluntariatului. Așa i-am cunoscut pe cei de la mișcarea globală de mediu Extinction Rebellion.

Încercam să ignor tot ceea ce mi se întâmpla. Munceam cât mai mult ca să nu mă gândesc la nimic. Mâncam puțin și prost, dormeam mai deloc, timp de odihnă nu era.

Peste o jumătate de an, starea mea s-a agravat. Am ajuns să am stări în care, atunci când mergeam pe stradă, credeam că toată lumea are ceva cu mine. Oamenii mă speriau, iar reacția asta mă speria și mai tare. Am devenit foarte sensibilă la orice sunet, atacurile de panică din transportul public s-au îndesit, insomniile la fel. Mă iritau tot și toate. Încă un pic și îmi sărea „bașnea”, îmi venea să strig la oameni. Aveam sentimentul puternic că într-o zi o să-mi pierd cumpătul și o să mă trezesc într-un spital de psihiatrie.

Atunci am simțit că cedez și că trebuie să mă adresez unui psihiatru. În octombrie 2019 am avut prima sesiune. I-am povestit tot ce simt, tot ce am în cap. Mi-a spus că cel mai probabil am tulburare de personalitate: borderline. Pe deasupra: depresie și burn-out

Doctorul mi-a prescris antidepresante și antipsihotice, pentru cel puțin un an. Iar psihoterapia urma să mă ajute să renunț pe parcurs la tratamentul medicamentos.

Cu primele pastile am simțit că dorm mai bine, nu mai eram la fel de irascibilă și atacurile de panică au dispărut. Mi-am recâștigat calmul, măcar o parte din el. 

Acum m-am maturizat emoțional. Dar înainte mă gândeam că mie o să-mi fie mai ușor dacă tata o să moară. În momentul în care el a murit, eu am regretat foarte tare decizia de a mă îndepărta de el. Și supărarea pe mine însămi pentru această decizie încă persistă.

***

A trecut jumătate de an de atunci. Simt progrese. Dar, dacă fac o retrospectivă la ce a fost, îmi dau seama că din 2018 și până acum am schimbat trei locuri de muncă. Angajatorii nu reușesc să înțeleagă cât de importantă este sănătatea mintală și că ea poate să afecteze inclusiv performanțele și capacitatea de muncă a omului. Eu nu mai puteam face față stresului de la muncă.

https://www.instagram.com/p/B_jJSmXDygJ/?igshid=sqxsuf3eu2bi

Acum îi sunt recunoscătoare mamei că a fost înțelegătoare și că m-a încurajat să cer ajutor. Locuiesc cu fiul mai mare a surorii mele. Și el ia un tratament cu antidepresante, pentru că a fost dependent de droguri patru ani și la începutul anului a renunțat la ele, parcurgând un program de reabilitare pentru narcomanii anonimi. Ambii ne vindecăm, locuim împreună și ne susținem unul pe altul.

E 11 martie 2020. Autoritățile anunță 4 cazuri de COVID-19 și înăsprirea sancțiunilor pentru „răspândirea bolilor epidemice”: amenzi începând cu 22 500 lei.

Stau cu febră 37,4 acasă. Tușesc. Din câte am înțeles, n-are sens de sunat la linia verde pentru că, dacă n-am fost în zone de risc sau interacționat cu persoane care au fost diagnosticate cu coronavirus, e o simplă răceală. Dar mersul cu troleibuzul din ultimile zile? Cine mă poate asigura că nu a fost vreun bolnav de coronavirus în perioada de incubație, în săptămânile trecute, alături de mine în transportul public?

În prima săptămână de coronavirus mă deconectez de tot ce se întâmplă în jurul meu. Mă simt rău fizic. Dorm mai mult și citesc știri. Nu pot să muncesc. Încerc să neg realitatea.

Îmi dau seama că nu este ok ce se întâmplă cu mine. Trebuie să încerc să fac ceva. Fac meditație, gimnastică și yoga zilnic. Treptat, îmi dau seama că dacă încep o zi cu acest program, eu voi putea funcționa în ziua aceea. În bucătărie îmi torn imaginația în oale. Urmăresc și briefingurile autorităților. Premierul Chicu spune „nu trebuie să cădem în depresie”. Ha-ha-ha.

De Ora Planetei stăm la lumânări cu nepotul. Departe de telefoane. Și el se simte foarte anxios din cauza carantinei și a măsurilor impuse de autorități. Îmi povestește cât de mult îl afectează mania cu care am început să dezinfectăm toate suprafețele și toate produsele, după ce mergem la magazin. Îmi spune cât de mult îl influențează vocea din megafon, care ne îndeamnă să stăm în case. Și că polițiștii și soldații pe care îi mai vede pe ici, pe colo, îi induc frică.

Îi povestesc și eu cum m-am săturat că mintea mea răspunde cu ipohondrie și somn mult la pandemie. Și că nu știu cum să-l ajut. Dar îi spun că nu suntem noi singuri în toată povestea asta și că e absolut normal să simțim ceea ce simțim.

După ce ne-am spus ofurile, simt cum anxietatea dispare.

https://www.instagram.com/p/B-ynuO-DV-l/?igshid=fg9q7e73n01b

În perioada asta vine la mine și fiul mai mic a surorii mele. Evident, doi băieți pofticioși în casă care permanent vor să mănânce sunt un imbold să stau cât mai mult la bucătărie. Gătitul mă ajută foarte mult. Îmi ia gândurile… 

Sora mea este dependentă de alcool și droguri. Perioada stării de urgență cauzată de coronavirus a acutizat anumite probleme. Nepotul cel mai mare s-a mutat la mine, pentru că acasă nu era un mediu în care și-ar fi putut rezolva problemele. Odată cu pandemia, și problemele surorii mele au devenit mai grave. Nu se mai înțelege cu fiul ei mai mic și nici cu mama noastră. A devenit violentă, cel puțin verbal. Atunci am decis ca și nepotul cel mic să se mute la mine. Îmi dau seama că sora mea are probleme de ordin psihologic, deși încă nu are un diagnostic. Știu că folosește drogurile și alcoolul ca să le depășească. Sora mea încă nu vrea să ceară ajutorul nimănui.

După ce sora a lipsit câteva zile bune, mama a decis să nu o mai primească acasă. Știm că sora mea a fost cu „prietenii ei”, cei cu care consumă droguri. 

Mama are 60 de ani și, de când a avut intervenția chirurgicală în urma fracturii, starea ei de sănătate nu cea mai bună. Ne facem griji ca sora să nu o infecteze cu coronavirus. Mama a decis că… poate în așa fel sora își va schimba puțin comportamentul. 

***

În autoizolare, primul lucru pe care-l fac dimineața este să mă duc la fereastră și să fumez. Am început să fumez de când iau antidepresante. Într-o zi, mă uitam la ce se întâmplă pe afară și mă gândeam că mă bucur că am continuat să lupt pentru mine. Și mă bucur că sunt în viață. Îmi imaginez cum le este oamenilor care suferă foarte mult. Cei care nu pot scăpa de gândurile grele, cei care nu pot să ceară ajutor, cei care-l cer și nu-l primesc. Cei care, așa ca mine cândva, nu mai vedeau un sens în viață. 

Acum sunt mai binișor. 

Dacă ai nevoie de asistență psihiatrică,
apelează la Centrele Comunitare de Sănătate Mintală. 

Dacă ai gânduri suicidare, poți să vorbești anonim
cu un specialist pe site-ul pentruviata.md

Din 2016 scriu despre drepturile femeilor, violența domestică și hărțuire sexuală. Apoi mă concentrez pe democrația locală, reforma administrației publice și pe cum oamenii din sate pot avea condiții mai bune de trai. Îmi pun întrebări despre ce ne doare pe noi, ce iubim și ce ne face mai puternici, iar răspunsurile le găsesc în istoriile umane care apar pe Moldova.org.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.