Dezechilibrarea raporturilor de putere a generat o serie de crize politice în Republica Moldova. În ultimii ani, centrul de decizie a alunecat către instituţia şefului statului, situaţie atipică pentru o republică parlamentară. Astfel, Preşedinţia a subordonat pe linie de partid atât Legislativul, Executivul, cât şi puterea judecătorească. Parlamentul nu a fost capabil să oprească crearea unui verticale a puterii, prin utilizarea mecanismelor sale de control. Întrebările şi interpelările deputaţilor s-au transformat într-un instrument ineficient, în condiţiile în care reprezentanţii Guvernului oferă răspunsuri formale, iar prezenţa oficialilor solicitaţi la şedinţele Parlamentului a devenit o excepţie. Puţinele cazuri de supraveghere a executării legilor au luat o formă comodă şi laudativă pentru Guvern. Aceasta a dus la denaturarea şi aplicarea defectuoasă a legilor, fapt deplâns la nivel naţional şi internaţional. Pentru a nu admite alunecarea definitivă a Republicii Moldova spre un regim incompatibil cu democraţia, se impune luarea de măsuri urgente de consolidare a instrumentelor parlamentare de control.
Acestea sunt principalele concluzii ale studiului IDIS „Viitorul” „Controlul parlamentar şi problemele de echilibrare a raporturilor de putere”, prezentat la 5 noiembrie 2009.
„Controlul parlamentar reprezintă un mecanism democratic de asigurare a echilibrului dintre puterile din stat, conform principiului separaţiei puterilor, în vederea excluderii posibilităţilor de uzurpare a puterii de stat. Prin mecanismele de control parlamentar, Legislativul exercită influenţă asupra Guvernului, Preşedintelui Republicii şi administraţiei publice, urmărind scopul unei bune implementări a legilor adoptate de Parlament, respectării drepturilor omului şi intereselor generale ale societăţii”, a subliniat expertul juridic al IDIS „Viitorul” Viorel Furdui, co-autorul studiului.
Autorul studiului, lectorul superior Ion Creangă, susţine că deşi legislaţia Republicii Moldova prevede mai multe procedee şi forme de control parlamentar, de la întrebări la ancheta parlamentară, acestea sunt exploatate incorect şi ineficient: „Este vorba şi de incompetenţă, dacă ne referim la calitatea unor interpelări ale unor deputaţi, dar şi de lipsă de capacităţi, de suport administrativ şi de informaţie”. Ion Creangă sugerează deputaţilor în Parlamentul RM să exploateze petiţiile cetăţenilor în calitate de „surse de inspiraţie” pentru a adresa diverse întrebări şi interpelări Guvernului şi autorităţilor administraţiei publice: „Analiza problematicilor abordate de cetăţeni nu a făcut deseori obiectul dezbaterilor parlamentare a moţiunilor sau a proiectelor de legi, fapt ce constituie un mare neajuns în activitatea de control parlamentar”.
Creangă aminteşte că practica parlamentară din Republica Moldova nu este bogată în iniţierea anchetelor parlamentare: „În cele mai dese cazuri, comisiile de anchetă nu şi-au dus lucrul până la capăt, iar rapoartele şi concluziile prezentate mai degrabă aveau tentă politică. Cele mai proaspete cazuri de control parlamentar special sau de anchetă sunt cele din 2006. Comisia urma să prezinte în termen de 6 luni un raport cu rezultatele controlului, însă acest raport aşa şi nu a fost prezentat”.
Până la acest moment, este de părere Ion Creangă, a lipsit un control parlamentar efectiv asupra procesului legislativ, ceea ce a avut repercusiuni serioase asupra parcursului democratic în Republica Moldova: „Pe de o parte, modul de implementare a legilor a devenit o principală frână în calea dezvoltării societăţii şi promovării reformelor. Pe de altă parte, calitatea proiectelor de legi înaintate de Guvern către Parlament deseori este nesatisfăcătoare, lipsind analizele de impact, listele de acte şi a proiectelor respective care urmează a fi adoptate în vederea ajustării cadrului legal, sursele de finanţare etc”.
Şeful statului, la rândul său, s-a aflat în ultimii ani în afara oricărui control parlamentar, subliniază juristul Ion Creangă: „Acesta a dispus de întreaga putere guvernamentală, exercitând direct prerogativele şefului puterii executive şi a şefului administraţiei de stat. Guvernul a fost lăsat de Legislativ în seama Preşedintelui RM, care opera remanieri după bunul său plac”.
Referitor la controlul parlamentar al activităţii Guvernului, Creangă menţionează că deputaţii nu dispun de toate instrumentele necesare pentru a se informa şi a organiza activităţi de investigare alternative: „Deputaţii sunt sortiţi să dispună doar de informaţiile pe care le prezintă Guvernul. Or, un Parlament neinformat este întotdeauna la dispoziţia Executivului, transformându-se într-un simplu organ de ratificare a deciziilor guvernamentale. În consecinţă, reprezentanţii Guvernului şi-au permis sistematic să neglijeze demersurile deputaţilor, prin evitarea răspunsurilor sau oferirea unor răspunsuri formale, neprezentarea la şedinţele Parlamentului sau delegarea unor funcţionari de rang inferior etc.”
Autorii studiului sugerează instituirea reprezentantului Parlamentului în Guvern, care să fie responsabil de informarea, coordonarea, reprezentarea şi controlul în cadrul raporturilor între Parlament şi Guvern. De asemenea, definitivarea proiectului de Lege cu privire la răspunderea ministerială şi trimiterea acesteia spre adoptare în Parlamentul Republicii Moldova ar putea să constituie o modalitate de creştere a gradului de responsabilitate din partea Guvernului şi a membrilor săi în exercitarea atribuţiilor lor legale, consideră experţii juridici.
În Republica Moldova, drepturile opoziţiei parlamentare de a participa efectiv în cadrul procesului legislativ sunt limitate, constată Ion Creangă: „În acest sens, iniţiativele legislative înaintate de deputaţii din opoziţie, de regulă, nu sunt examinate cu anii sau nu sunt examinate deloc, chiar dacă sunt bune, necesare şi oportune. Aceste iniţiative sunt de regulă îngheţate până când Guvernul nu vine cu un proiect similar pentru a examina proiectul său în regim prioritar şi a respinge iniţiativa legislativă a opoziţiei.”
Studiul „Controlul parlamentar şi problemele de echilibrare a raporturilor de putere” conţine recomandări de eficientizare a instituţiei controlului parlamentar. Experţii sugerează creşterea capacităţilor şi calităţii activităţilor deputaţilor prin efectuarea analizei funcţionale a Aparatului Parlamentului şi/sau introducerea instituţiei de asistent (consultant) al deputatului sau prin prevederea unor surse financiare pe care un deputat le-ar putea utiliza în scopul atragerii sistematice a expertizei şi asistenţei necesare. O altă recomandare se referă la întocmirea unui registru de evidenţă a sarcinilor şi dispoziţiilor Parlamentului către Guvern privind elaborarea actelor legislative şi normative.
